El şi ea

Duc o viaţă de nomazi. Parisul este singurul oraş căruia îi dăruiesc mai multe luni pe an; pentru Berlin, Viena, Neapole, Madrid sau Petersburg sunt zgârciţi cu timpul. La Paris se simt quasi-domo ^xlviii : pentru ei Parisul este capitala, reşedinţa, pe când tot restul Europei nu-i decât o provincie stupidă, unde nu alegi nimic, la care nu poţi să priveşti decât printre jaluzelele pe jumătate lăsate ale „grand-hotel”-urilor sau dintr-o avanscenă. Sunt încă relativ tineri, dar au şi avut vreme să viziteze de câte două-trei ori toate capitalele europene. De altfel sunt sătui de Eu­ropa; au început să vorbească despre o călătorie în America şi vor vorbi mereu de ea, până când cineva nu-i va convinge că vocea ei nu-i chiar atât de excep­ţională încât să fie auzită pe ambele emisfere.

E greu să-i vezi. Pe stradă nu-i poţi zări, fiindcă nu merg decât în cupeu, şi numai când e întuneric, seara şi noaptea. Până la prânz dorm, iar când se trezesc, sunt de obicei prost dispuşi şi nu vor să vadă pe ni­meni. Nu primesc decât foarte rar, la ore nehotărâte, în culise, sau la cină.

Ea însă poate fi văzută în fotografiile ce se vând prin chioşcuri în chip de cărţi poştale. Dar acestea o arată ca o frumuseţe, şi frumuseţe n-a fost niciodată.

Aşa că să nu daţi crezare cărţilor poştale: e urâtă foc. Majoritatea lumii o vede pe scenă. Dar pe scenă e de nerecunoscut. Fardul alb, roşu şi negru îi aco­peră ca o mască chipul încadrat de perucă. La con­certe, la fel.

Când e în rolul Margaretei de pildă, ea, femeie de douăzeci şi şapte de ani, ofilită, greoaie, cu nasul pis­truiat, arată ca o fată zveltă, drăgălaşă, de şaptes­prezece ani. Pe scenă, seamănă mai puţin ca oriunde cu ea însăşi.

Dacă vreţi să-i vedeţi împreună, căutaţi să obţi­neţi o invitaţie la mesele care i se dau sau pe care le oferă câteodată chiar ea, înainte de a pleca dintr-o capitală în alta. O asemenea invitaţie nu pare uşor de dobândit decât la prima vedere, fiindcă numai aleşii izbutesc să ajungă la aceste mese… Dintre aceştia fac parte: domnii critici, băgăreţii care se dau drept cri­tici, cântăreţii localnici, dirijorii şi şefii de orchestră, pretinşii iubitori şi cunoscători de muzică cu chelii lustruite, care datorită aurului şi înrudirilor au izbu­tit să fie consideraţi drept nelipsiţi de la teatre şi ban­chete. Acestea din urmă nu sunt deloc plicticoase, ba sunt chiar interesante pentru cel ce ştie să observe… Face să iei parte de vreo două-trei ori la ele.

Persoanele cu vază (printre comeseni sunt multe persoane de acest soi) mănâncă şi vorbesc la fel de mult. Sunt foarte la largul lor, stau cu gâtul într-o parte, cu capul în cealaltă şi cu un cot pe masă. Bă­trânii chiar se scobesc în dinţi cu scobitoarea.

Ziariştii ocupă locurile cele mai apropiate de ea. Mai toţi sunt chercheliţi şi i se adresează foarte liber, ca şi cum ar cunoaşte-o de o sută de ani. Încă puţin şi-ar bate-o pe umăr. Fac glume cu glas tare, beau, se întrerup unul pe altul (fără să uite de fiecare dată să spună: „Pardon”), rostesc toasturi pompoase şi par să nu se teamă să spună şi prostii; unii îi să­rută mâinile, aplecându-se cu tot trupul peste colţul mesei, cu atitudini de gentlemani.

Cei care se dau drept critici se întreţin, cu aere de mentori, cu amatorii şi cunoscătorii. Iar aceştia tac, îi invidiază pe ziarişti, zâmbesc cu un aer fericit şi nu beau decât vin negru, întotdeauna deosebit de bun la asemenea mese. Ea, regina banchetului, e îmbrăcată simplu, dar cu lucruri înspăimântător de scumpe. Un briliant mare i se zăreşte la gât, sub volanul de dan­telă. La încheieturile mâinilor poartă câte o brăţară simplă, masivă. Are o pieptănătură foarte greu de de­finit: femeilor le place, iar bărbaţilor nu. Chipul ei strălucind de însufleţire revarsă asupra întregii asis­tenţe un zâmbet cât se poate de larg. Ştie să zâm­bească, să vorbească cu toţi deodată, să dea drăguţ din cap; fiecare dintre comeseni are parte de un semn prietenos cu capul. Priviţi-i faţa şi veţi avea impresia că în jurul ei nu se află decât prieteni pen­tru care nutreşte sentimentele cele mai calde. Pe la sfârşitul mesei, dăruieşte câte unuia fotografia ei; pe dosul fotografiei scrie, chiar aici, la masă, numele şi pronumele fericitului primitor, apoi îşi aşterne iscăli­tura. Fireşte, vorbeşte numai franţuzeşte, dar pe la cafea duce conversaţia şi în alte limbi. Vorbeşte en­gleza şi germana caraghios de prost, dar chiar felul de a poci o limbă are la ea ceva drăguţ. În general, e atât de simpatică, încât uiţi pentru mult timp că-i slută.

Dar el? El, le mari d’elle ^xlix , stă la vreo cinci scaune departe de ea, bea mult, mănâncă mult, tace mult, face cocoloaşe de pâine, le frământă între degete şi reci­teşte etichetele de pe sticle. Privindu-l, îţi dai seama că n-are ce face, că se plictiseşte, că-i e lene şi că e sătul de toate…

E blond şi are o chelie care-i lasă parcă nişte că­rărui pe cap. Femeile, vinul, nopţile nedormite şi hoi­năreala prin lume i-au săpat pe faţă cute adânci. N-are mai mult de treizeci şi cinci de ani, dar arată mai bătrân. Faţa lui e parcă murată în cvas. Privirea îi e plăcută, dar leneşă… Pe timpuri n-a fost urât, dar acum este. Picioarele îi sunt arcuite, mâinile pămân­tii, gâtul păros. Din pricina acestor picioare arcuite şi a mersului său ciudat, cu totul neobişnuit, e poreclit în Europa „caleaşca”. În frac, aduce cu o stăncuţă udă leoarcă, cu coada uscată. Comesenii nu-l iau în seamă. El îi răsplăteşte cu aceeaşi monedă.

Căutaţi să fiţi poftiţi la una dintre aceste mese, priviţi-i pe aceşti soţi, observaţi-i şi spuneţi-mi ce a putut să-i lege şi ce-i mai leagă încă.

După aceea, îmi veţi răspunde cam în felul urmă­tor:

— Ea este o cântăreaţă cunoscută, el – numai băr­batul unei cântăreţe cunoscute, sau, pentru a ne ex­prima în limbajul culiselor, bărbatul nevestei sale. Ea câştigă până la optzeci de mii de ruble pe an, dacă ar fi să-i socotim câştigul în bani ruseşti, el nu face nimic, prin urmare are timpul să fie sluga ei. Ea are nevoie de un casier şi de un om care să se ocupe de impresari, de contracte, de clauze speciale… Ea nu cunoaşte decât publicul care o aplaudă şi nu înţelege să se coboare până la casă, până la latura prozaică a activităţii sale, cu care nu are nimic de-a face. Prin urmare, el îi este necesar ca un lacheu, ca o slugă… Dacă s-ar pricepe să-şi administreze singură banii, l-ar goni. Iar el, deşi primeşte de la ea o leafă bună (ea nu cunoaşte valoarea banului), o fură, probabil, împreună cu fetele în casă, risipeşte cu amândouă mâi­nile banii ei, trage chefuri monstruoase şi poate chiar do­seşte bani pentru zile negre. Într-un cuvânt, e mul­ţumit cu situaţia lui, ca un vierme care a nimerit într-un măr bun. Dacă ea n-ar mai avea bani, ar pă­răsi-o.

Aşa gândesc şi vorbesc toţi cei care îi observă în timpul meselor. Gândesc şi vorbesc astfel fiindcă, neavând putinţa să pătrundă până în adâncul lucruri­lor, nu pot să judece decât superficial. Ea e privită ca o divă, pe când el e ocolit de toată lumea, ca un pigmeu vâscos, ca o broască, şi totuşi această divă cu renume european e legată de acest broscoi printr-o legătură nobilă, demnă de invidiat.

Iată ce scrie el:

«Lumea mă întreabă pentru ce o iubesc pe această scorpie. E drept că femeia aceasta nu merită iubire. Nu merită nici ură. Merită numai să nu fie băgată în seamă, şi existenţa ei să fie ignorată. Ca s-o iubeşti, trebuie să fii sau eu, sau nebun, ceea ce, de altfel, este unul şi acelaşi lucru.

«Nu-i frumoasă. Când m-am însurat cu ea, era slută, iar acum este şi mai slută. N-are frunte; în loc de sprâncene are deasupra ochilor două dunguşoare atât de subţiri că abia le vezi, în loc de ochi are două cră­pături fără adâncime. În aceste crăpături nu licăreşte nimic – nici deşteptăciune, nici dorinţe, nici patimi. Nasul ei e ca un cartof. Gura, mică, e frumoasă, în schimb dinţii sunt groaznici. N-are nici bust, nici talie. Acest din urmă neajuns este, de altfel, micşorat prin talentul ei drăcesc de a se strânge în corset. E scundă, grăsună şi lăbărţată. Tot trupul ei are defec­tul pe care eu îl socotesc cel mai grav, şi anume lipsa totală de feminitate. Eu nu consider drept feminitate o piele albă şi nişte muşchi neputincioşi, deşi ştiu că multă lume nu e de părerea mea. Dar nevastă-mea nu e doamnă, nu-i cucoană, ci mai degrabă o nevastă de băcan, cu mişcări nedibace: când merge, dă din braţe, când şade, stă picior peste picior, legănându-se cu tot trupul înainte şi înapoi, când se întinde, stă cu pi­cioarele în sus etc…

«E neglijentă. Geamantanele ei sunt deosebit de caracteristice în această privinţă. În ele, rufăria cu­rată e amestecată cu cea murdară, manşetele mele cu papucii şi cu ghetele, corsetele noi cu cele rupte. Nu primim niciodată pe nimeni, fiindcă în odăile noastre de prin hoteluri domneşte întotdeauna o neorându­ială respingătoare… Dar la ce să mai vorbesc? Priveşte-o pe la amiază, când se trezeşte şi iese alene de sub plapuma ei, şi îţi va fi peste putinţă să recunoşti pe femeia cu glas de privighetoare. Nepieptănată, cu părul încâlcit, cu ochii lăcrămând, umflaţi de somn, într-o cămaşă ruptă la umeri, desculţă, înotând în norul de fum al ţigărilor din ajun, mai seamănă ea oare cu o privighetoare?

«Unde mai pui că bea. Bea ca un husar, oricând şi orice. De mult are năravul ăsta. Dacă n-ar bea, ar fi întrecut-o pe Adelina Patti sau ar fi cel puţin egale. Şi-a băut jumătate din carieră şi foarte curând îşi va bea şi cealaltă jumătate. Nemernicii de nemţi au învăţat-o să bea bere şi acum nu se mai culcă fără să bea două-trei sticle. Dacă n-ar bea, n-ar avea nici ulcer la stomac.

«E nepoliticoasă, fapt despre care pot aduce mărtu­rie studenţii, care o roagă câteodată să cânte la con­certele lor.

«Îi place reclama. Reclama ne costă câteva mii de franci pe an. Eu dispreţuiesc din tot sufletul reclama. Oricât de scump ar fi plătită, această reclamă neroadă nu-i va aduce niciodată succesul pe care i-l aduce vo­cea ei. Nevestei mele îi place să fie măgulită, nu su­feră să i se spună adevăruri neplăcute. Unei critici sincere îi preferă o sărutare de Iudă, cumpărată. Este din partea ei o lipsă totală de preţuire a propriei sale valori!

«E deşteaptă, dar mintea nu-i este îndeajuns de cul­tivată. Creierul ei şi-a pierdut de mult elasticitatea: s-a acoperit cu un strat de grăsime şi zace în amorţeală.

«E capricioasă, nestatornică şi nu are nicio singură convingere solidă. Ieri spunea că banii sunt un fleac, că ei nu constituie lucrul principal, iar astăzi dă pa­tru concerte în patru locuri diferite, deoarece a ajuns la convingerea că pe lumea asta nimic nu-i mai pre­sus ca banul. Mâine va spune ceea ce spunea ieri. Nu vrea să ştie de patrie, nu are idoli politici, n-are au­tori şi nici măcar un ziar preferat.

«E bogată, dar nu-i ajută pe săraci. Mai mult, ade­sea nu plăteşte modistelor şi coaforilor întreaga sumă cuvenită. N-are inimă.

«E o femeie mai mult decât pervertită!

«Priveşte-o însă pe această scorpie când, suleme­nită, pieptănată cu grijă şi strânsă în corset, se apropie de rampă, pentru a se lua la întrecere cu privighetorile şi cu ciocârliile ce salută zorile de mai. Câtă demnitate şi cât farmec e în acest mers de lebădă. Uită-te la ea şi fii atent, te rog fii atent! Când ridică mâna şi deschide gura, crăpăturile ce îi ţin loc de ochi se prefac în nişte ochi mari şi se umplu de strălu­cire şi de căldură. Când, ea, nevastă-mea, începe să cânte, când primele triluri se înalţă în văzduh, când încep să simt că sub dezmierdarea acestor sunete minunate sufletul meu zbuciumat se linişteşte, pri­veşte atunci la faţa mea şi ţi se va dezvălui taina dra­gostei mele.

«— Nu-i aşa că e minunată? întreb eu pe veci­nii mei de stal.

«Ei îmi răspund: „da”, dar lucrul acesta nu mă mulţumeşte. I-aş ucide pe toţi cei cărora nu le-ar veni să creadă că această femeie extraordinară e nevasta mea. Uit totul şi trăiesc numai clipa prezentă.

«Priveşte ce mare artistă e, ce semnificaţii adânci are fiecare atitudine, fiecare mişcare a ei! Ea înţe­lege totul: şi dragostea, şi ura, şi sufletul omenesc…

Nu degeaba teatrul se cutremură de aplauze.

«După ultimul act, o iau de la teatru, palidă, sleită de puteri, ca cineva care ar fi trăit într-o seară o viaţă întreagă. Şi eu sunt palid şi istovit. Ne urcăm în cu­peu şi plecăm la hotel. Ajunşi în camera noastră, ea se aruncă pe pat, fără să se dezbrace şi fără să scoată o vorbă. Mă aşez tăcut pe marginea patului şi îi să­rut mâna. În seara aceea, nu mă alungă de lângă ea. Aţipim împreună, dormim până dimineaţa şi când ne trezim ne trimitem la dracu’ unul pe altul…

«Ştii când o mai iubesc? La baluri sau la mese. Şi atunci iubesc în ea aceeaşi artistă minunată. Gândeş­te-te ce artistă trebuie să fii, pentru a-ţi înşela şi a-ţi birui natura, aşa cum ştie ea s-o facă… E de nerecu­noscut la aceste mese stupide… Din raţă jumulită iz­buteşte să se transforme în păun…»

Rândurile acestea sunt aşternute pe hârtie cu un scris abia citeţ, de om beat. Sunt scrise în nemţeşte şi pline de greşeli de ortografie.

Iată acum şi ce scrie ea:

«Mă întrebi dacă-l iubesc pe acest băieţaş? Da, câteodată… Pentru ce? Dumnezeu ştie…

«E drept că e urât şi antipatic. Oameni ca el nu se nasc pentru ca să se bucure în viaţă de o dragoste împărtăşită. Oameni ca el nu pot decât să cumpere dragostea; pe degeaba nu o pot avea. Judecă şi dum­neata.

«Zi şi noapte e beat ca un cizmar. Îi tremură mâi­nile, ceea ce e foarte urât. Când e beat, bodogăneşte şi e arţăgos. Mă şi bate. Când e treaz, stă lungit pe unde nimereşte şi tace.

«E veşnic jerpelit, cu toate că nu-i lipsesc banii pen­tru haine. Jumătate din încasările mele i se duc prin­tre degete, Dumnezeu ştie unde.

«Trebuie să mă hotărăsc odată să-l controlez. Bie­tele artiste măritate au casieri foarte costisitori. Pen­tru osteneala ce îşi dau, soţii le înghit jumătate din încasări.

«Nu cheltuieşte cu femeile, asta o ştiu. Dispreţu­ieşte femeile.

«E un trântor. Nu l-am văzut niciodată făcând ceva. Bea, mănâncă, doarme – şi atâta tot.

«Nu şi-a sfârşit niciodată studiile. A fost eliminat din universitate chiar din anul întâi, pentru obrăz­nicie.

«Nu-i de viţă nobilă şi, după toate, mai e şi neamţ.

«Nu-mi plac nemţii. La o sută de nemţi nimereşti un geniu şi nouăzeci şi nouă de proşti. Lucrul acesta l-am aflat de la un prinţ, jumătate neamţ, jumătate francez.

«Fumează un tutun groaznic.

«Are însă şi părţi bune. Iubeşte mai mult ca mine nobila mea artă. Când, înainte de începutul unui spec­tacol, publicul este înştiinţat că nu pot cânta, fiindcă m-am îmbolnăvit pe neaşteptate, cu alte cuvinte când am toane, se plimbă de colo-colo nenorocit şi încleş­tează pumnii.

«Nu-i fricos şi nu se teme de oameni. Este ceea ce îmi place mai mult ca orice la un bărbat. Îţi voi po­vesti o mică întâmplare din viaţa mea. Lucrul s-a petrecut la Paris, un an după ce isprăvisem conserva­torul. Eram foarte tânără şi începusem să beau. Chefuiam în fiecare seară, cât mă ţineau puterile. Chefuiam fireşte, în grup. În timpul unuia dintre aceste che­furi, pe când ciocneam paharul cu admiratorii mei, oa­meni cu vază, s-a apropiat de masă un băieţaş foarte urât, pe care nu-l mai văzusem niciodată şi care m-a întrebat, privindu-mă drept în ochi:

«— De ce beţi?

«Ne-am pornit cu toţii pe hohote de râs. Băieţaşul nu s-a fâstâcit.

«A doua sa întrebare a fost şi mai îndrăzneaţă şi se cunoştea că-i pornea drept din inimă:

«— De ce râdeţi? Nemernicii care vă îmbată acum nu vă vor da nicio leţcaie când vă veţi fi băut vocea – veţi ajunge o cerşetoare!

«Ce zici de această îndrăzneală? Tovarăşii mei de chef au făcut larmă mare. Eu însă l-am aşezat pe bă­ieţaş lângă mine şi am poruncit să i se dea vin. S-a dovedit că propovăduitorul temperanţei bea cât se poate de bine. A propos: îi spun băieţaş, numai fiindcă are mustăţi foarte mici.

«I-am răsplătit îndrăzneala, căsătorindu-mă cu el.

«De obicei tace. Singurul lucru pe care-l spune des­tul de des e o frază din trei cuvinte. Această frază o rosteşte cu glas adânc, cutremurat şi cu o bruscă în­crâncenare pe faţă. I se întâmplă să rostească această frază şi când se află în lume, la o masă, la un bal… Când cineva (oricine ar fi) spune un neadevăr, el ri­dică hotărât capul şi, fără să se uite la nimeni, fără să se sfiască, spune:

«Nu-i adevărat!

«Este fraza lui preferată. Ce femeie ar rezista la fulgerele ochilor lui, când rosteşte această frază? Îmi plac şi fraza, şi fulgerele ochilor, şi încrâncenarea fe­ţei. Nu oricine ştie să rostească această frază îndrăz­neaţă: bărbatul meu o spune pretutindeni şi întotdea­una. Da, uneori îl iubesc şi, după cât îmi amintesc, acest „uneori” coincide cu rostirea acestei fraze pre­ţioase. De altfel, Dumnezeu ştie pentru ce îl iubesc. Nu sunt o bună psihologă şi, în cazul de faţă, cred că e vorba de o problemă de psihologie…»

Rândurile acestea sunt scrise în franţuzeşte, cu un scris minunat, aproape bărbătesc. Nu veţi găsi în ele nici o singură greşeală de ortografie.

Apărută pentru întâia oară în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 26, 23 iulie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost re­văzută de autor, în culegerea „Basmele Melpomenei”, Moscova», 1884. – Publicăm textul din culegere.

Cu ocazia alegerii pentru această culegere, povestirea a fost revizuită din punct de vedere stilistic. Cuvintele şi întorsătu­rile de frază vulgare au fost eliminate, sau înlocuite.

Adelina Patti – cântăreaţă italiană (soprană de coloratură).