Halal de aşa idilă
Unchiul meu e un om minunat! îmi spunea deseori Grişa, nepotul sărac şi singurul moştenitor al căpitanului Nasecikin. Dac-ai şti ce mult îl iubesc… Vino şi tu odată pe la el, dragul meu! Îi va face mare plăcere.
Când Grişa vorbea de unchiul lui, în ochi îi străluceau lacrimi şi trebuie să adaug că, spre cinstea lui, nu se ruşina de ele. I-am ascultat rugămintea şi, săptămâna trecută, m-am dus la căpitan. Aruncând din antreu o privire în salon, am văzut un tablou mişcător: Căpitanul, un bătrânel slăbuţ, şedea la ceai în mijlocul camerei, într-un jilţ mare, iar Grişa, în genunchi în faţa lui, îi amesteca plin de înduioşare ceaiul cu o linguriţă.
În jurul gâtului cafeniu al moşneagului, se încolăcea braţul gingaş al logodnicei lui Grişa… Nepotul sărac şi logodnica sa se certau întotdeauna, vrând fiecare să fie cel dintâi care să-l sărute pe unchi, şi nu precupeţeau sărutările pe care le dădeau moşneagului.
— Şi acum, sărutaţi-vă şi voi, moştenitorilor! bâlbâia Nasecikin, înecându-se de fericire…
Între aceste trei fiinţe se înnodase o legătură pe care putea s-o jinduiască oricine. Eu, om aspru din fire, am rămas locului privindu-i, emoţionat şi totodată invidios.
— Da! spunea Nasecikin. Ce să zic, bine am trăit! Aşa trai, doresc oricui. De n-ar fi decât nisetrii pe care i-am mâncat! Straşnic peşte! Bunăoară nisetrul pe care l-am mâncat la Scopin… Hm! Şi astăzi îmi mai lasă gura apă…
— Povesteşte, povesteşte!… stăruia logodnica.
— Hei, copii, cu miişoarele mele în buzunar, am ajuns la Scopin şi m-am dus de-a dreptul… hm… la Rîkov… la domnul Rîkov. Ce om… ehei! Un om de aur! Un gentleman! M-a primit ca o rudă… Şi gândiţi-vă că n-avea nicio nevoie s-o facă, dar… uite, m-a tratat de parcă i-aş fi fost rudă! Zău! Mi-a dat cafea… După cafea, gustări şi aperitive… O masă mare… Pe masă, tot felul de băuturi… Un nisetru… de la un colţ al mesei până la celălalt… Homari… icre. Curat ca la restaurant!
Am intrat în salon şi l-am întrerupt pe Nasecikin. Tocmai în ziua aceea sosise la Moscova prima telegramă despre falimentul băncii din Scopin.
— Mă alint cu copiii! mi-a spus Nasecikin după bineţele de cuviinţă; apoi, întorcându-se spre cei doi tineri, a continuat pe un ton lăudăros:
— Şi societatea era aleasă… Şefi de serviciu, cler… ieromonahi, ierei… După fiecare păhăruţ, îţi dădeau binecuvântarea… Rîkov îşi pusese toate decoraţiile… Mai abitir ca un general… Am mâncat nisetrul… s-a servit altul… L-am mâncat şi pe acela… Apoi ciorbă de peşte cu cegă… fazani…
— În locul dumitale, acum aş sughiţa şi aş avea arsuri la stomac de pe urma acestor nisetri, i-am spus eu, iar dumneata te lauzi. Ai pierdut de pe urma lui Rîkov?
— De ce să pierd?
— Cum de ce? Banca lui a dat faliment!
— Mofturi! Am mai auzit eu povestea asta… Şi pe vremuri mă speria lumea tot aşa…
— Cum, nu ştii încă? Serapion Egorîci! Taică! De data asta, e adevărat… Citeşte!
Am băgat mâna în buzunar şi am scos o foaie de ziar. Nasecikin şi-a pus ochelarii şi a început să citească, zâmbind neîncrezător. Dar cu cât citea mai mult, cu atât se făcea mai galben – şi faţa i se lungea.
— A dat fa… fa… faliment! începu el să ţipe, tremurând din tot trupul. Nenorocitul de mine!
Grişa s-a făcut stacojiu, a luat ziarul şi, din stacojiu, s-a făcut galben… A întins mâna care-i tremura şi şi-a luat şapca… Logodnica sa se clătina pe picioare…
— Domnilor! Să fie oare cu putinţă? Să nu fi aflat vestea decât acum? Toată Moscova vorbeşte de asta. Domnilor! Liniştiţi-vă!
După un ceas, stăteam singur singurel în faţa căpitanului şi-l mângâiam:
— Lasă, Serapion Egorîci! Nu-i nimic! Banii s-au dus, dar ţi-au rămas copiii.
— Aşa-i… Banii sunt deşertăciune… Copiii… Da, ai dreptate.
Dar vai! După o săptămână, întâlnindu-l pe Grişa pe stradă, i-am spus:
— Du-te, neică, pe la unchiul tău! De ce nu mai dai pe la el? L-ai părăsit cu totul pe bietul moşneag!
— Dă-l dracului! Mare zor am eu de el, diavol bătrân ce e! Dobitocul! n-a putut să găsească altă bancă!
— Du-te totuşi. Doar ţi-e unchi!
— El? Ha-ha!… Glumeşti? De unde ai scos-o? E văr de-al doilea cu mama mea vitregă! A zecea apă din chişleag! Sau, cum s-ar zice, fierar de-al doilea cu lăcătuşul nostru!
— Trimite-ţi măcar logodnica la el!
— Păi sigur! Dracul te-a pus să-i arăţi ziarul înainte de nuntă! N-ai putut să aştepţi până la nuntă cu ştirile dumitale!… Acum face nazuri. Doar şi ea umbla să se-nfrupte din colacii unchiului! Nebuna naibii… Acum a schimbat macazul.
Şi iată cum, fără să vreau, am nimicit acest trio atât de unit şi… demn de invidiat!
Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1882, Nr. 51, 18 decembrie. Semnată: Antoşa Cehonte. S-a păstrat manuscrisul autograf în ciornă (la Arhiva literară centrală). Publicăm textul din revistă.
Rîkov, citat în povestire, e cunoscut ca unul dintre principalii vinovaţi ai falimentului băncii din Scopin, pe care o conducea, faliment care a stârnit o mare vâlvă la începutul deceniului 1880–1890. Cehov a scris în noiembrie – decembrie 1884 despre procesul lui Rîkov în ziarul „Peterburgskaia gazeta”.
