Iarmarocul

Un orăşel mic de tot, uitat de lume. I se spune oraş, dar seamănă a oraş cum seamănă a târg satul cel mai sărăcăcios. Chiar dacă eşti beteag şi umbli în cârje, îi poţi face ocolul şi-l poţi stră­bate în lung şi în lat în zece sau cincisprezece minute, poate chiar în mai puţin. Toate căsuţele sunt vechi şi dărăpănate. Poţi s-o cumperi pe oricare dintre ele cu cinci­sprezece copeici, plătite în rate. Locuitorii – îi numeri pe degete: primarul, custodele, preotul, învăţătorul, diaconul, straja care se plimbă pe foişorul de foc, ţârcovnicul, doi-trei cetăţeni, doi jandarmi şi… cam atât. Multă parte femeiască, ce e drept, dar în majoritatea cazurilor statistica nu ţine seamă de partea femeiască. (Ştiut fiind că găina nu-i pasăre, iapa nu-i cal şi ofiţereasa nu-i cucoană.) Pe lângă aceşti băştinaşi, oră­şelul numără sumedenie de oameni în trecere: vile­giaturişti, locotenenţii unei baterii de artilerie în can­tonament de vară, un diacon păros dintr-un sat vecin, care umblă cu o rasă liliachie şi are un glas gros, ca de hipopotam, şi mulţi alţii. Vremea e aşa şi aşa. Una, două, îi trage câte un ropot de ploaie, ceea ce cam strică cheful celor veniţi la iarmaroc să cumpere sau să vândă. Aerul e minunat, lipsit de miasmele Mos­covei. Miroase a pădure, a lăcrămioare, a catran, şi parcă un pic a stătut. Pe toate fundăturile şi ungherele parcă a pus stăpânire un duh mercantil. La fiecare pas – o baracă. Două rânduri de barăci se înşiră de la un capăt la altul al uliţei principale şi se întind în toată piaţa pe care o taie această uliţă. În curtea bisericii, nişte femei vând seminţe. Un măr, şi n-ar avea loc unde să pice. Furnicar de care, de oi, de vaci, de viţei, de purcei! Puţini ţărani, dar femei… femei cu duiumul! Totul e înţesat de femei. Toate poartă rochii roşii şi pieptare negre de catifea. Sunt atât de multe şi stau atât de îngrămădite, încât dacă s-ar suna „adunarea tuturor secţiilor”, pompierii ar putea uşor să se re­peadă spre locul focului, păşind peste capetele lor ca pe un caldarâm.

Nu ştiu de ce se văd – vai! foarte puţini oameni beţi. Văzduhul e plin de larmă, de ţipete, de scheunat, de scârţâit, de behăit, de mugete. Hărmălaia e atât de mare, încât ai crede că se ridică un al doilea turn al lui Babel.

Toate ferestrele localnicilor sunt larg deschise. În case se văd samovare, ceainice cu gâturi sparte şi chipuri cu nas roşu. În dreptul lor se opresc cunoş­tinţele, cu cumpărăturile proaspăt făcute, şi se plâng de vreme. Diaconul, cu rasă liliachie şi fire de paie prin păr, strânge mâna tuturor şi zbiară de-l aude toată lumea: „Respectele mele! Am onoarea la săr­bătoare!”

Partea bărbătească se îmbulzeşte în jurul cailor şi vacilor. Aici negustoria se face pe zeci şi chiar pe sute de ruble. Cu neguţătoria de cai se îndeletnicesc, bineînţeles, ţiganii. Se jură pe toţi dumnezeii şi cheamă asupra capului lor fel de fel de nenorociri. Un cal vândut se predă cumpărătorului cu ajutorul pulpanei de la haină ^l , ceea ce înseamnă că un om fără pulpană la haină nu poate nici să vândă, nici să cumpere. Caii sunt mai mult plebei, cai de muncă grea.

Partea femeiască se învârteşte în jurul mărfurilor de gata şi în jurul barăcilor cu turte dulci. Timpul neîndurător şi-a pus pecetea pe aceste turte dulci. Sunt acoperite cu rugină dulceagă şi cu sfoiag. De cumpărat le puteţi cumpăra, dar ţineţi-le, rogu-vă, cât mai departe de gură, că de nu, o păţiţi! Acelaşi lucru se poate spune şi despre perele uscate şi despre cara­mele. Nenorociţii de covrigi or fi ei acoperiţi cu ro­gojini, dar din păcate îi acoperă şi praful. Femeile nu se sinchisesc însă de atâta lucru – doar burta nu-i oglindă.

Nici muştele nu se lipesc aşa, ciorchine, de miere, cum se lipesc ştrengarii de baraca cu jucării. Bani n-au nici de sămânţă… Stau locului şi nu fac decât să soarbă din ochi căluţii, soldaţii şi pistoalele de plumb. Ochiul vede, dar dintele n-apucă. Câte unul, mai în­drăzneţ, pune mâna pe o ţiuitoare, o ţine un pic în mână, o învârteşte între degete, ţiuie cu ea, o pune la loc şi, mulţumit de ispravă, îşi şterge nasul. Nu-i baracă în jurul căreia să nu stea vreo douăzeci sau treizeci de băieţaşi. Stau şi privesc, câte două trei ceasuri, cu o răbdare cu adevărat diabolică. Dacă i-aţi cumpăra vreunui Fediuşca, Piotr, sau Vasiutca un pistolaş sau un leu cu bot de vacă şi dungi negre pe spinare, i-aţi umple sufletul de o bucurie nemărgi­nită!

Printre coatele băieţaşilor se uită fetiţele. Atenţia lor este atrasă de aceiaşi căluţi, dar şi de păpuşile în rochiţe de tifon. Veţi vedea copii şi în jurul negusto­rilor care vând îngheţată „cu zahăr” foarte proastă. Cine are o copeică, mănâncă dintr-un păhăruţ verde, mănâncă îndelung, pe îndelete, cu reculegere şi cu metodă, ca să nu-şi irosească clipele de fericire, ples­căie cu limba şi îşi linge buzele şi degetele. Unul mă­nâncă, şi alţi douăzeci, care n-au nicio copeică, stau în poziţia de „drepţi” şi privesc cu jind la gura fericitu­lui. Iar acesta mănâncă şi se grozăveşte…

— Piotra, dă-mi şi mie… o linguriţă, numai una, – oftează o fetiţă, urmărind cu privirea mâna dreaptă a micului fericit.

— Dă-mi pace! răspunde acesta, strângând mai tare în pumn păhăruţul verde.

— Piotra! scânceşte un băieţaş cu o şapcă mare de a lui tată-su pe cap. Împrumută-mi.

— Ce?

— Îngheţată cu zahăr. Un pic. (Pauză.) Îmi dai? Dă-mi o linguriţă şi-ţi dau cinci arşice.

— Dă-mi pace! răspunde iar micul fericit.

Fericitul mănâncă toată porţia, îşi linge îndelung buzele şi trăieşte mult, foarte mult timp cu amintirea îngheţatei cu zahăr.

Ehei, de-ar fi parale! Unde sunteţi voi, bănuţi de cinci şi de cincisprezece copeici! Nu-i nimic mai rău, mai greu de îndurat şi mai chinuitor, decât să te plimbi prin iarmaroc cu şapca lui tat-tu pe cap, să vezi şi să auzi, să pipăi şi să miroşi – şi să n-ai nicio leţcaie. Bine de Fediuşca sau de Egorca! Ei pot să mănânce îngheţată de o copeică, pot să tragă cu pisto­lul – ca să-i audă toată lumea – şi chiar să cumpere cu cinci copeici un căluţ! O! fericire măruntă, pe care mulţi nici n-o bagă în seamă, nici pe aceea nu ţi-e dat s-o ai…

Pe beţivi, pe gură-cască şi pe cei care hoinăresc fără rost prin iarmaroc, îi atrag mai mult barăcile cu artişti. Sunt două. Ridicate în mijlocul pieţii, una lân­gă alta, arată la fel de posomorât. Sunt înjghebate din pari, din scânduri ieftine, ude şi vâscoase, şi din zdrenţe. Tot acoperişul e numai petece şi cusături. O sărăcie lucie. Pe butucii acoperiţi cu scânduri, ce alcătuiesc ceva ce vrea să semene a estradă, două-trei paiaţe stau şi desfată publicul. Acesta nu-i deloc pretenţios. Râde, dar nu fiindcă-i de râs, ci fiindcă aşa se cade când priveşti o paiaţă. Paiaţele fac cu ochiul, se schimonosesc şi caută să stârnească râsul… Dar… vai! Premergătorii aceştia ai tuturor scenelor puşkiniene şi nepuşkiniene şi-au trăit de mult traiul şi şi-au îndeplinit menirea. Pe vremuri, vor fi fost ei făuritorii unei satire înţepătoare şi purtătorii unor adevăruri de peste mări şi ţări; acum, însă, glumele lor nu mai trezesc decât nedumerire, iar sărăcia ta­lentului lor rivalizează cu mizeria bâlciului. Îi asculţi – şi ţi se face silă. Nu ai în faţa ta artişti ambulanţi, ci lupi în două picioare, lihniţi de foame. Numai foa­mea i-a aruncat în braţele muzei, nimic altceva… O foame cumplită! Nemâncaţi, zdrenţuiţi, vlăguiţi de mizerie, cu feţe supte, bolnăvicioase, se scălămbăie pe estradă, silindu-se să-şi compună o expresie co­mică, pentru a atrage în baraca lor un cască-gură mai mult, şi a primi zece copeici în plus… Rezultatul nu-i o expresie comică, ci una prostească: amestec de apa­tie şi de strâmbături artificiale care nu spun nimic. Fac cu ochiul, îşi trag unul altuia palme, îşi cară pumni în spinare, încearcă să intre în vorbă cu mul­ţimea pe un ton familiar sau protector… şi atâta tot. Nu ascultaţi ce spun. Cei ce s-au făcut artişti de nevoie nu vorbesc din inspiraţie şi nici după un pro­gram dinainte chibzuit, cu rost. Vorbele lor n-au nici­un sens. Sunt rostite cu strâmbături, şi se vede că de aceea se şi răsplătesc cu râsete.

— Stai binişor!

— Eu nu-s Maria Petrovna, ci Ivan Fedoseev.

Iată o mostră a umorului lor. Se spune că „măs­căricii şi copiii grăiesc câteodată adevărul”, dar se vede că pentru a nu spune numai prostii, ci a rosti câteodată şi adevărul, meseria de măscărici cere şi ea să fie aleasă dintr-o chemare.

Onoratul public holbează ochii şi se strică de râs. Nu trebuie însă osândit – n-a văzut spectacol mai ales – şi apoi simte şi el nevoia să râdă. Când mă­nânci turtă dulce mucegăită, ai timp de pierdut, şi dacă pe deasupra eşti şi un pic cherchelit, nu-ţi lip­seşte decât râsul. Un imbold – şi-a izbucnit.

Sunt două barăci. În amândouă se dau din sfert în sfert de ceas reprezentaţii „strălucite”. Seara se dau reprezentaţii „speciale” şi mai şi, cum nu s-au mai văzut. Voi descrie una dintre aceste reprezentaţii.

Cea mai strălucită a fost dată înainte de plecarea artiştilor din oraş, în prima duminică după iarmaroc. Cu douăzeci şi patru de ore înainte, clovnii împărţeau prin oraş afişe (scrise de mână). Mi s-a dat şi mie un afiş. Iată-l:

„În Oraşul N. N.

„Cu aprobarea otorităţilor va avea loc în piaţa din N. N. o mare Riprizintaţie imnastică şi acrobatică de Trupa de Artişti sub conducerea N. G. B. compusă din Arte imnastice şi acrobatice cu Cuplete tablouri şi pantomine în două părţi.

„1. Diferite scamatorii uimitoare şi hazlii din Ma­gia albă sau Dibăcie şi îndămânarea mâinilor vor fi executate până la 20 de Numere de către Clovnul urobert.

„2. Sărituri şi salturi sortale mortale aer execută Clovnul Dobert şi minorul Adrias ivianson.

„3. Omul Englez fără oase sau Cauciuc Min la care toate membrile sunt mlădioase ca cauciucul.

„4. Cupletul comic a lui Ivan sau Teroh executat de un minor. (Şi aşa mai departe.)

„Ora 9 seara preţul locurilor

Locul 1 – 50 cop.

Locul 2 – 40 cop.

Locul 3 – 30 cop.

Locul 4 – 20 cop.

Galerie – 10 cop.”

Am scurtat cuprinsul afişului, dar n-am adăugat ni­mic de la mine.

La spectacol a asistat toată protipendada locală (şeful poliţiei cu familia, judecătorul de pace cu fa­milia, doctorul, învăţătorul – în total 17 inşi). Inte­lectualitatea s-a tocmit şi n-a plătit decât douăzeci şi cinci de copeici pentru locurile întâi. Biletele le vindea însuşi patronul, o figură destul de caracteristică, un specimen care s-ar potrivi la Gnaciovca şi Diucovca. Am plătit, am intrat şi m-am aşezat pe un scaun în lo­cul întâi. Publicul dădea buzna şi baraca s-a umplut. Interiorul barăcii era cât se poate de modest. O cârpă de stambă de vreun metru pătrat ţinea loc de cortină şi slujea în acelaşi timp de culise. În loc de policandru – patru lumânări. Artiştii îşi îndeplineau cu multă sârguinţă rolul de interpreţi, de plasatori şi de contro­lori. Erau meşteri la toate. Mai izbutită ca orice era orchestra, care trona în dreapta pe o ladă. Era alcă­tuită din patru muzicanţi. Unul scârţâia din vioară, altul din armonică, al treilea dintr-un violoncel (cu 3 coarde de contrabas) şi al patrulea din dairea. Muzi­canţii cântau aproape tot timpul „Vânătoraşul” şi îl cântau mecanic şi îngrozitor de fals. Cel cu daireaua era straşnic. Lovea în pielea întinsă a instrumentului, cu mâna, cu cotul, cu genunchiul, mai mai şi cu căl­câiul. Lovea cu o desfătare vădită, voind să atragă luarea aminte asupra măiestriei lui. Mâna sa juca pe dairea cu un fel de îndemânare de necrezut, scoţând cu ciocănitul degetelor nişte note pe care nu le-ar pu­tea dibui niciun violonist. Ai fi zis că se mişca în ju­rul unui ax longitudinal şi transversal.

Înainte de începerea spectacolului, un ţăran îmbră­cat în suman a intrat, şi-a făcut semnul crucii şi s-a aşezat pe un loc întâi. Un clovn s-a apropiat de el.

— Poftiţi la galerie, l-a îmbiat clovnul. Aici sunt locurile de rangul întâi.

— Dă-mi pace!

— De ce v-aţi aşezat aici ca un urs? Plecaţi, vă rog! Nu-i locul dumneavoastră!

Dar sumanul se arăta neînduplecat. Îşi trăsese şapca pe ochi şi nu mai voia să ştie de nimic.

Au început apoi scamatoriile. Clovnul a rugat pu­blicul să-i încredinţeze pălăriile, dar nimeni nu s-a clintit.

— Atunci nu vor fi scamatorii! a declarat clov­nul. Domnilor, n-are cineva un bănuţ de cinci co­peici?

Sumanul i-a dat cinci copeici. Clovnul a făcut sca­matoria şi, când a fost să înapoieze bănuţul, l-a făcut nevăzut în mânecă. Sumanul s-a speriat.

— Ei, stai!… Ia te rog! Să nu-mi umbli cu d-alde astea! Dă-mi banul înapoi!

— Nu doreşte cineva să se radă, domnilor? a strigat clovnul.

Din public au ieşit doi băieţaşi. După ce au fost acoperiţi cu o pătură soioasă, li s-a uns faţa, unuia cu funingine, celuilalt cu pap. Nu se prea umblă cu mănuşi cu publicul!

— Da’ ce, ăsta-i public? spune patroana. Ăştia-s nişte nenorociţi!

După scamatori, au ieşit acrobaţii cu „sortale-mortale” necunoscute şi cu o fată-hercule, care ridica cu coadele un număr nemaipomenit de puzi. Pe la mijlocul spectacolului, s-a prăbuşit un perete al barăcii, iar la sfârşit – toată baraca.

Impresia cu care pleci este destul de jalnică. Vân­zătorii şi cumpărătorii n-ar pierde mare lucru dacă pe la iarmaroace n-ar mai fi „teatru”. Artistul ambulant a încetat de a mai fi artist: astăzi e un şarlatan.

Lângă barăcile cu artişti e instalat un scrânciob. Pentru cinci copeici eşti ridicat de vreo cinci ori mai sus de acoperişul caselor şi coborât de tot atâtea ori. Domnişoarelor le vine ameţeală, celelalte fete însă se simt în culmea fericirii. Suum cuique! ^li

Apărută pentru prima oară în revista „Moscva”, 1882, Nr. 29, autoriz. cenz. din 25 iulie. Semnată: Antoşa Cehonte. Dăm acest text.