Marfă vie

lui F. F. Popudoglo

I

Groholski o îmbrăţişă pe Liza, îi sărută pe rând degetele mici cu unghii trandafirii, roase, şi o aşeză pe canapeaua îmbrăcată în catifea ieftină. Picior peste picior, Liza îşi împreună mâinile la ceafă şi se întinse pe spate.

Groholski se aşeză alături pe un scaun şi se aplecă spre ea. Nu-şi mai putea lua ochii de pe chipul ei.

Ce drăgălaşă i se părea, aşa luminată de razele soarelui, care se vedea prin fereastră asfinţind auriu, uşor înveşmântat în purpură.

Scălda salonul şi pe Liza într-o lumină vie şi totuşi blândă, îmbrăcând totul într-o pulbere de aur.

Groholski nu se mai sătura privind-o. Totuşi Liza nu era ceea ce se cheamă o frumuseţe desăvârşită. Avea o faţă mică, de pisică, ochi căprui, un năsuc cârn, părul nu prea bogat, dar cârlionţat şi negru ca chinorosul, boiul puţintel dar graţios, bine proporţionat şi mlădios ca al ţiparului. Pe lângă toate, mai era şi atât de proaspătă şi de plină de nuri! Mie unuia… Dar să lăsăm gustul meu la o parte. Gro­holski, răsfăţatul femeilor, care iubise şi uitase de atâtea ori în viaţa lui, vedea în ea o frumuseţe. O iubea, şi iubirea e oarbă, găseşte în oricine frumu­seţea ideală.

— Ascultă, iubita mea, începu el, privind-o drept în ochi. Am venit să stăm de vorbă. Dra­gostea nu suferă nimic nelămurit, necristalizat… Vezi tu… raporturile noastre… am vorbit şi ieri despre asta, Liza… Să încercăm să dezlegăm astăzi pro­blema ridicată ieri. Hai să hotărâm împreună… Ce-i de făcut?

Liza căscă şi, încreţindu-şi fruntea, îşi trase de sub cap mâna dreaptă.

— Ce-i de făcut? repetă ea întrebarea lui Groholski, dar cu glas moale.

— Ei da, ce-i de făcut? Hotărăşte tu, cu căpşorul tău înţelept… Te iubesc, şi un om care iubeşte nu poate să accepte ca femeia iubită să aparţină altuia. Când iubeşti, eşti mai mult decât egoist. Simt că nu mai pot să te împart cu bărbatul tău. Îl sfâşii în gând, de câte ori îmi amintesc că şi el te iubeşte. În definitiv, tu mă iubeşti pe mine… Prima condiţie a dragostei nu este oare libertatea deplină?… Dar tu nu eşti liberă… Nu înţeleg cum pe tine nu te scoate din sărite gândul că omul acesta stă veşnic pe capul tău! Un om pe care nu-l iubeşti, pe care poate îl urăşti chiar, ceea ce ar fi foarte firesc… Asta în al doilea rând… În al treilea rând… Ce-i în al treilea rând? A, da… Îl înşelăm, şi… asta nu-i cinstit. Adevărul înainte de toate, Liza. Jos cu minciuna!

— Şi atunci, care-i părerea ta?

— Cum? Nu ghiceşti?… Socotesc necesar, chiar absolut necesar, să-i aducem la cunoştinţă legătura noastră, să-l înlăturăm şi să începem o viaţă liberă. Şi una şi alta trebuiesc făcute cât mai curând… Ai putea, bunăoară, să ai chiar diseară o… explicaţie cu el… E timpul să sfârşim odată povestea asta. Ţie nu ţi-e lehamite să iubeşti pe furate?

— Să am o explicaţie? Cu Vania?

— Ei, da!

— Cu neputinţă! Ţi-am spus şi ieri că asta-i cu neputinţă!

— Şi de ce?

— O să se supere, o să înceapă să ţipe, şi o să ne facă fel de fel de mizerii… Parcă nu-l ştii cum e? Doamne fereşte! Nici vorbă nu poate fi de o expli­caţie! Frumoasă soluţie ai mai găsit şi tu!

Groholski îşi trecu mâna peste frunte şi oftă.

— Da, spuse el. Va fi mai mult decât supă­rat… Îi răpesc fericirea. Te iubeşte?

— Da, mă iubeşte. Mult.

— Mare pacoste! Nu ştii cum s-o scoţi la capăt. E o ticăloşie să ne ascundem de el, şi o explicaţie l-ar omorî. Afurisită încurcătură! Atunci ce facem?

Groholski căzu pe gânduri. Faţa lui palidă se în­tunecă.

— Să rămânem întotdeauna ca acum, spuse Liza. N-are decât să afle singur, dacă vrea.

— Dar asta… nu-i cinstit şi… Şi pe urmă, eşti a mea şi nimeni n-are dreptul să creadă că nu-mi aparţii mie, ci altuia! Eşti a mea! Nu te las nimă­nui!… Mi-e milă de el, Dumnezeu mi-e martor cât mi-e de milă, Liza! Când îl văd, mi se strânge inima! Dar… ce să fac? Tu nu-l iubeşti! Atunci de ce să te chinuieşti cu el? E absolut necesar să avem o expli­caţie. O să-i arătăm care-i situaţia şi ai să vii la mine. Eşti nevasta mea, nu a lui. Să facă ce-o vrea. Până la urmă, îşi biruie el durerea într-un fel sau altul… Nu-i primul şi nici ultimul… Vrei să fugim? Ce zici? Spune repede? Vrei să fugim?

Liza se sculă şi se uită la Groholski.

— Să fugim?

— Da… La mine, la moşia mea… Pe urmă ne vom duce în Crimeea… Şi... îi vom explica totul printr-o scrisoare… Putem fugi la noapte. Uite, avem un tren la unu şi jumătate. Ce zici? Vrei?

Liza se scărpină la rădăcina nasului şi rămase pe gânduri.

— Bine, spuse ea şi… dintr-odată începu să plângă.

Pe obrăjori începură să-i joace pete roşii, ochi­şorii i se umflară şi toată faţa ei micuţă, ca de pi­sică, fu scăldată în lacrimi…

— De ce plângi? se nelinişti Groholski. Liza! Scumpa mea! Ce-i cu tine! Nu-mi spui? Uită-te la mine! Ce ai? Mămicule! De ce eşti necăjită?

Liza întinse braţele spre Groholski şi se anină de gâtul lui. Începu să plângă şi mai tare.

— Mi-e milă de el… bolborosi Liza. Nici nu ştii ce milă mi-e!

— De cine?

— De Va… de Vania.

— Şi crezi că mie nu mi-e milă? Dar ce putem face? E adevărat, va suferi din cauza noastră… Va suferi şi ne va blestema… Dar ce suntem noi vinovaţi, dacă ne iubim?

Abia rostise ultimul cuvânt, când sări ca ars îna­poi şi se aşeză într-un fotoliu. Liza se desprinse şi ea ca fulgerul de gâtul lui şi se lăsă pe canapea.

Roşii ca focul, amândoi lăsară ochii în jos şi în­cepură să tuşească.

Un om înalt, lat în umeri, de vreo treizeci de ani, în ţinuta de serviciu a funcţionarilor de stat, intrase în salon. Intrase pe nesimţite. Numai zgomotul uşor al unui scaun, de care se lovise lângă uşă, îi înştiin­ţase pe amanţi de sosirea lui şi îi făcuse să-şi întoarcă brusc capul. Era soţul.

Prinseseră însă de veste prea târziu. Soţul îl vă­zuse pe Groholski ţinând-o pe Liza de mijloc şi pe Liza aninată de gâtul alb, aristocratic, al aman­tului ei.

„Ne-a văzut!” se gândiră în acelaşi timp şi Liza şi Groholski, neştiind ce să facă cu mâinile, deodată grele, şi cum să-şi ascundă de ruşine ochii…

Faţa rumenă a soţului înmărmurit se făcuse albă ca varul.

Tăcerea chinuitoare, o tăcere ce-ţi răscolea mărun­taiele, ţinu vreo trei minute. Ah, aceste trei minute! Groholski îşi mai aduce şi astăzi aminte de ele.

Primul care se mişcă şi rupse tăcerea fu soţul. Se îndreptă spre Groholski şi, schimonosindu-şi faţa într-o strâmbătură fără noimă, ce voia să aducă a zâmbet, îi întinse mâna. Groholski strânse uşor mâna aceea moale şi asudată, scuturat de un fior, ca şi cum ar fi strivit în palmă o broască vâscoasă.

— Bună ziua, bolborosi el.

— Ce mai faci? întrebă soţul cu glas răguşit şi atât de stins, încât abia se auzi, şi se aşeză în faţa lui Groholski potrivindu-şi gulerul la ceafă…

Şi din nou se aşternu o tăcere chinuitoare… Dar aceasta nu mai era atât de nefirească… Clipa cri­tică, cea mai grea, cea care dovedea lipsă de carac­ter, trecuse.

Acum celor doi bărbaţi nu le mai rămânea decât să-şi ascundă tulburarea, aprinzând o ţigară sau făcând orice alt gest neînsemnat. Amândoi simţeau o poftă nebună să se ridice şi să plece. Totuşi şedeau locului, fără să se uite unul la altul, îşi chinuiau barba cu degetele şi-şi răscoleau creierii înfierbântaţi, cău­tând o ieşire din situaţia nespus de grea în care se găseau. Amândoi asudaseră. Amândoi sufereau la culme şi fiecare simţea faţă de celălalt o ură sălba­tică. Le venea să se arunce unul asupra altuia, dar… cum să înceapă şi care să înceapă primul? Cel puţin dacă n-ar fi fost ea de faţă!

— Te-am văzut aseară la club, bolborosi Bugrov (aşa se numea soţul).

— Da… am fost… Dumneata ai dansat?

— Hm… da. Cu… cea mai mică dintre fetele Liucoţchi… Dansează greoi… Habar n-are. Dar la taifas e neîntrecută. (Pauză.) Nu-i mai tace guriţa.

— Da… a fost mare plictiseală. Te-am văzut şi eu…

Fără să vrea, Groholski se uită la Bugrov… Ochii lui întâlniră privirea rătăcită a soţului înşelat, şi nu mai putu răbda. Se sculă, îi strânse în grabă mâna, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă, simţind pen­tru prima dată atât de limpede că are spate. I se părea că mii de ochi îi străpungeau spinarea. Aceeaşi senzaţie o are şi un actor fluierat, când fuge de la rampă, sau un fante care a primit o palmă şi e luat de guler şi dat afară.

Abia se stinseră paşii lui Groholski dincolo de uşa antreului care scârţâi jalnic, şi Bugrov sări în picioare. După ce făcu de câteva ori ocolul salonu­lui, se apropie de nevastă-sa. Chipul ei mic de pisică se închirci, şi Liza începu să clipească, ca şi cum ar fi aşteptat un bobârnac. Soţul veni atât de aproape de ea, încât o călcă pe rochie şi îi atinse genunchii cu genunchii săi. Galben, cu faţa schimonosită, începu să dea din cap, din mâini şi din umeri.

— Dacă ai să-l mai laşi să intre o singură dată aici, nemernico, începu el cu glas înăbuşit, plân­găreţ, am să te… Să nu-l mai prind pe aici, ai în­ţeles? Că de nu, te ucid! A-a-a… Făptură netrebnică ce eşti! Tremuri, hai? Ticăloaso!

Bugrov o apucă de braţ, o zgâlţâi şi o azvârli, ca pe o minge, spre fereastră.

— Nemernico! Neobrăzato! N-ai pic de ruşine în tine!

Liza zbură spre fereastră, abia atingând parche­tul cu picioarele, şi se agăţă cu mâinile de perdea.

— Să nu spui o vorbă! urlă soţul fulgerând-o din ochi şi, apropiindu-se iarăşi de ea, bătu din picior.

Liza tăcea. Se uita în tavan şi plângea încetişor, cu expresia unei fetiţe pocăite care îşi aşteaptă pe­deapsa.

— Aşa te porţi? Ai? Cu un filfizon? Frumos! Dar în faţa altarului ce ai jurat? Cum? Halal so­ţie şi mamă! Să nu crâcneşti!

Şi o lovi peste umărul ei frumos şi gingaş.

— Taci! Nemernico! Las’ că-ţi arăt eu! Dacă puşlamaua asta îndrăzneşte să se mai arate o sin­gură dată pe aici, dacă te mai văd o singură dată… ascultă-mă bine! cu acest ticălos… să nu- mi ceri îndurare! N-au decât să mă trimită în Siberia, dar să ştii că te ucid! Şi pe el îl ucid! Ce mă costă? Hai, şterge-o! Piei din ochii mei!

Bugrov îşi şterse cu mâneca fruntea şi ochii şi în­cepu să se plimbe prin salon, în timp ce Liza, plân­gând cu hohote, cu umerii scuturaţi de suspine şi trăgându-şi năsucul cârn, începu să cerceteze dantela perdelelor.

— Ţi-e capul plin de prostii, toanto! ţipă el. Te-au apucat pandaliile! Te laşi în voia lor! Asta nu admit, s-o ştii! Să nu îndrăzneşti! Şi să n-aud! Dacă vrei să faci asemenea lucruri, n-ai decât să pleci! Nu ai ce căuta în casa mea! Marş d-aici, dacă înţelegi să… Din moment ce m-ai luat, uită-i pe filfizonii ăştia, scoateţi-i din cap! Toate astea-s numai prostii! Să nu te mai prind cu aşa ceva! Şi să nu crâcneşti! Să faci bine să-ţi iubeşti bărbatul! Pe el l-ai luat, pe el să-l iubeşti! Asta-i! Nu-ţi ajunge unul? Hai, şterge-o că de nu… Călăilor!

Bugrov tăcu o clipă, apoi începu iar să strige:

— Şterge-o, când îţi spun! Du-te în odaia copilu­lui! De ce plângi! Tu eşti vinovată, şi tot tu plângi! Ei, comedie! Anul trecut te-ai aruncat de gâtul lui Petca Tocicov acum iată-te de gâtul acestui dia­vol, Doamne iartă-mă!… Ptiu! Ar fi timpul să înţelegi cine eşti! Eşti soţie! Eşti mamă! Ţii minte ce scan­dal a fost anul trecut; vrei să se întâmple şi acum la fel? Ptiu!

Bugrov oftă adânc şi în odaie se răspândi un miros de Xeres. Abia se întorsese de la un prânz şi era uşor cherchelit…

— Nu-ţi cunoşti îndatoririle! Nu!… Pe toate ar tre­bui să vă dăscălească cineva! Nu v-a băgat nimeni minţile în cap! Mamele voastre erau şi ele rele de muscă şi acum vreţi să faceţi şi voi la fel. Plângi! Da! Ai de ce plânge!

Bugrov se apropie de nevastă-sa şi îi smulse din mâini perdeaua.

— Nu mai sta la fereastră… Ar putea să te vadă cineva plângând… Acum lasă… Şi altă dată să nu se mai întâmple. De la îmbrăţişare şi până la scandal nu-i mult. Gândeşte-te şi tu!… Crezi că mie mi-ar fi plăcut să port coarne? Şi ai să mi le pui, dacă ai să continui să-ţi faci de cap cu nişte mitocani… Acum, destul… Altă dată să nu mai… Eu nu-s… Liza… Ei, haide, lasă…

Bugrov oftă iar şi o învălui într-o răbufnire de Xe­res.

— Eşti încă tânără şi prostuţă, nu înţelegi nimic… Eu nu-s niciodată acasă… Iar ei profită. Trebuie să fii deşteaptă şi să bagi de seamă! Sunt în stare să te ademenească! Şi aşa ceva n-aş mai putea să îndur… M-ar da gata… Ar fi sfârşitul! Nu mi-ar mai rămâne decât să mor. Dacă m-ai înşela, aş fi în stare de orice. Te-aş omorî în bătăi şi… te-aş da afară. Atunci nu ţi-ar mai rămâne decât să te duci la puşlamalele tale.

Şi Bugrov şterse cu palma sa mare şi moale (horribile dictu!) faţa udă de plâns a trădătoarei. Se purta cu nevastă-sa, care avea douăzeci de ani, ca şi cum ar fi fost un copil.

— Ajunge acum… Te iert, dar să ştii că altă dată… să te ferească Dumnezeu. Te iert pentru a cincea oară, dar a şasea oară nu te mai iert. Pe Dumnezeul meu. Pentru aşa ceva nici Cel de Sus nu te-ar ierta.

Bugrov se aplecă şi îşi întinse buzele grase spre căpşorul Lizei.

Dar nu apucă s-o sărute.

În vestibul, în sufragerie, apoi în salonul cel mare se auziră uşi trântite şi Groholski intră val-vârtej în salonaş. Era galben la faţă şi tremura. Dădea din mâini, îşi mototolea pălăria scumpă, iar haina flutura pe el ea pe un cuier. Părea să fie pradă unui zbucium de nedescris. Zărindu-l, Bugrov se îndepărtă de nevastă-sa şi începu să privească prin cealaltă fereas­tră. Groholski se apropie în fugă de el şi, fără să se uite la nimeni, dând din mâini şi răsuflând anevoie, începu cu glas tremurat:

— Ivan Petrovici! Să încetăm comedia asta! Să nu ne mai înşelăm unul pe altul! Ajunge! Eu nu mă mai simt în stare să continui astfel! Dumneata fă cum crezi, dar eu nu mai pot. Găsesc că e respingător şi mârşav! E revoltător! Înţelege odată că-i revol­tător!

Groholski se îneca şi se înăbuşea.

— E cu totul contrar principiilor mele, reluă el. Şi dumneata eşti om cinstit. Dar ce vrei: o iubesc! O iubesc mai mult decât orice pe lume! Ai văzut sin­gur că… Mă simt dator să ţi-o spun!

„Dar eu ce să-i spun?” se întreba Ivan Petrovici.

— Trebuie să isprăvim odată. Comedia asta nu mai poate dura! Toate acestea trebuie să-şi găsească o soluţie!

Groholski trase cât mai mult aer în piept şi urmă:

— Nu pot să trăiesc fără ea. Şi nici ea nu poate fără mine. Eşti un om cu mintea luminată, vei înţe­lege că, în asemenea condiţiuni, viaţa dumitale de fa­milie nu mai e cu putinţă. Femeia aceasta nu mai e a dumitale. Ce vrei, aşa-i… Te rog să priveşti toate astea dintr-un punct de vedere uman… cu indulgenţă.

Ivan Petrovici! Înţelege odată că o iubesc, că o iubesc mai mult ca pe mine însumi, mai mult ca orice pe lume, şi că-i peste puterile mele să înăbuş această dragoste!

— Dar ea? întrebă Bugrov pe un ton posomorât, puţin ironic.

— Întreab-o! Da, întreab-o! Pentru ea, a trăi cu un om pe care nu-l iubeşte, a trăi adică cu dumneata, iubind pe un altul înseamnă… înseamnă… un chin!

— Dar ea? repetă Bugrov, de data aceasta fără nicio ironie.

— Ea… ea mă iubeşte pe mine! Ne-am îndrăgostit unul de altul… Ivan Petrovici! Omoară-ne, dispreţuieşte-ne, alungă-ne, fă ce vrei… dar nu mai suntem în stare să-ţi ascundem adevărul! Suntem de faţă amândoi! Judecă-ne cu toată asprimea unui om că­ruia ţi-am luat… căruia soarta i-a răpit… fericirea!

Bugrov se făcu roşu ca un rac fiert şi trase cu coada ochiului la Liza. Începu să clipească. Degetele, bu­zele şi pleoapele prinseră să-i tremure. Sărmanul! Ochii Lizei, care plângea, îi spuneau că Groholski avea dreptate şi că situaţia era serioasă…

— Ce să mai spun? bolborosi el. Dacă amân­doi… În ziua de astăzi… Dacă-i aşa…

— Dumnezeu ne e martor, strigă Groholski cu glas piţigăiat, că te înţelegem! Cum am putea să nu te înţelegem, să nu simţim? Ştiu ce suferinţă îţi pricinuim. Dumnezeu mi-e martor! Dar fii îngăduitor! Te rog din suflet! Nu suntem vinovaţi! Dragostea nu-i o vină. Nicio voinţă nu i se poate împotrivi… Dă-mi-o, Ivan Petrovici! Las-o să plece cu mine! Ia-mi orice vrei pentru chinurile dumitale, ia-mi viaţa, dar dă-mi-o pe Liza! Sunt gata să fac orice… Spu­ne-mi cu ce aş putea să ţi-o înlocuiesc măcar în parte? În schimbul acestei fericiri pierdute, pot să-ţi dau altă fericire! Pot, Ivan Petrovici! Mă învoiesc la orice! Ar fi o josnicie din partea mea să te las fără nicio compensaţie… În clipa de faţă te înţeleg…

Bugrov făcu un gest deznădăjduit cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Pleacă odată, pentru Dumnezeu!” Ochii începură să i se învăluie într-o umezeală trădătoare… Acuşi aveau să vadă cu toţii că-i un om plângăreţ.

— Te înţeleg, Ivan Petrovici! Dar pot să-ţi dau altă fericire, pe care n-ai gustat-o încă. Spune ce vrei? Sunt un om bogat, sunt fiul unui om cu influenţă… Poate că vrei?… Spune-mi cât?

Inima lui Bugrov începu deodată să bată cu putere. Se agăţă cu amândouă mâinile de perdea.

— Spune… Cincizeci de mii? Ivan Petrovici, te implor… Asta nu-i mită, nu-i cumpărare… Vreau nu­mai, printr-o jertfă din partea mea, să repar, măcar în mică măsură, pierderea nemăsurată pe care o în­cerci… O sută de mii? Sunt gata! Vrei o sută de mii?

Doamne! Două ciocane uriaşe începură să bată în tâmplele asudate ale nefericitului Ivan Petrovici… În urechi începură să-i alerge troici cu zurgălăi.

— Primeşte această jertfă din partea mea, con­tinuă Groholski. Te implor! Ai să-mi iei o mare greutate de pe suflet! Te rog!

Doamne! În faţa ferestrei, prin care priveau ochii înlăcrimaţi ai lui Bugrov, trecu pe caldarâmul uşor umezit de o ploicică de mai o minunată caleaşcă cu patru locuri. Caii erau straşnici, falnici, focoşi, cu păr luciu. În caleaşcă şedeau răsturnaţi, cu o expre­sie plină de mulţumire, nişte domni cu pălării de paie, cu undiţe lungi, cu mincioage… Un elev de liceu cu şapcă albă ţinea în mână o puşcă. Se duceau afară din oraş să pescuiască, să vâneze, să ia ceaiul la aer curat, pe meleagurile binecuvântate unde se zbenguia odinioară prin lunci şi pajişti micul Bugrov, fiul dia­conului satului, un băieţaş desculţ, ars de soare, dar atât, atât de fericit! Doamne, ce ispititoare-i luna mai! Ferice de cei ce, scoţându-şi uniforma grea de funcţionar, pot să se urce într-o trăsură şi să plece în goană la câmp, unde cântă prepeliţele şi unde miroase a fân proaspăt. Un fior îngheţă şi umplu totodată de o plăcută tulburare inima lui Bugrov… O sută de mii! Odată cu caleaşca, i se perindară prin faţă visurile dragi, cu care îi plăcea să-şi îndulcească viaţa lui de funcţionar, fie în ceasurile de slujbă, la administraţia guberniei, fie în mica şi sărăcăcioasa lui cameră de lucru… O apă adâncă cu peşti, un parc spaţios cu alei înguste, cu havuzuri, cu umbră, cu flori, cu chioşcuri, o vilă somptuoasă cu terase, turn, şi o harpă eoliană cu clopoţei de argint pe acoperiş. (Aflase din nişte ro­mane nemţeşti de existenţa harpei eoliene.) Un cer senin, albastru, un aer tare, înmiresmat, amintindu-i copilăria lui desculţă, înfometată, asuprită… Să te scoli la cinci dimineaţa, să te culci la nouă seara; în timpul zilei să pescuieşti, să vânezi, să stai de vorbă cu mujicii… Ce plăcut ar fi!

— Ivan Petrovici! Nu mă chinui! Vrei o sută de mii?

— Hm… O sută cincizeci! mugi Bugrov cu glas înfundat, un glas de taur răguşit… Mugi şi se încovoie, copleşit de vorbele ce-i scăpaseră şi aşteptând totuşi răspunsul…

— Bine, spuse Groholski. Mă învoiesc! Îţi mulţumesc, Ivan Petrovici… Mă întorc numaidecât… N-am să te fac să aştepţi…

Sări în sus, îşi puse pălăria pe cap şi ieşi de-a-ndăratelea din salon, aproape fugind.

Bugrov se agăţă şi mai tare de perdea… Îi era ru­şine… În suflet i se revărsase un fel de leşie; îşi dă­dea limpede seama că săvârşise o mârşăvie. În schimb, ce nădejdi strălucite începură să-i mişune sub tâm­plele ce-i zvâcneau puternic! Era bogat!

Liza, care nu înţelesese nimic şi se temea ca Bugrov să nu se apropie de fereastra lângă care se refugiase şi s-o zvârle iarăşi la o parte, se furişă în grabă, tre­murând din tot trupul, prin uşa rămasă pe jumătate deschisă. Se duse în odaia copilului şi se făcu ghem pe patul dădacei. Fiori îngheţaţi o scuturau din cap până-n picioare.

Bugrov rămase singur. Aerul din odaie i se păru înăbuşitor; deschise fereastra. Ce adiere minunată îi învălui faţa şi gâtul! Ce plăcut trebuie să fie să res­piri o astfel de adiere, tolănit pe perinile unei trăsuri… Afară, departe de oraş, unde se aflau vile şi locuri de plimbare, aerul era şi mai bun… Bugrov zâmbi, visând la aerul care îl va învălui, când va ieşi pe terasa vilei sale ca să admire priveliştea… Visă mult timp… Soarele apusese, şi el tot mai stătea locului şi visa, silindu-se din răsputeri să gonească din minte imaginea Lizei, care îl urmărise stăruitor în toată visarea lui.

— Am adus banii, Ivan Petrovici! îi şopti la ureche Groholski, care intrase pe nesimţite. I-am adus… Poftim… În teancul ăsta sunt patruzeci de mii. Cu poliţele acestea în alb vei putea încasa poimâine de la Valentinov douăzeci… Poftim altă poliţă… Şi un cec… Restul de treizeci de mii îl vei primi peste câ­teva zile… Ţi-l va aduce administratorul meu.

Roşu la faţă, zbuciumat, tremurând din toate mă­dularele, Groholski puse pe masă în faţa lui Bugrov un morman de hârtii şi de pacheţele. Mormanul era mare, multicolor. Bugrov nu văzuse în viaţa lui atât bănet! Răşchirându-şi degetele groase, începu să rân­duiască banii şi poliţele teancuri-teancuri, fără să se uite la Groholski…

Acesta, după ce puse banii pe masă, începu să se plimbe cu paşi mărunţi prin odaie, căutându-şi dulci­neea pe care i-o vânduse soţul.

Bugrov îşi umplu buzunarele şi portofelul, băgă po­liţele în sertarul mesei, bău o jumătate de cană de apă şi ieşi aproape fugind în stradă.

— Birjar! strigă el cu glas sălbatic.

Noaptea, pe la orele unsprezece şi jumătate, sări din birjă la poarta hotelului „Paris”. Urcă într-un su­flet scara tropăind zgomotos şi bătu la uşa camerei lui Groholski. I se deschise. Groholski îşi făcea ba­gajele. Liza şedea lângă masă şi încerca nişte brăţări. Amândoi se speriară, văzându-l pe Bugrov dând buzna. Crezură că venea să-şi la nevasta şi aducea înapoi banii, luaţi doar într-un acces de lăcomie. Dar Bugrov nu venea după Liza. Ruşinându-se de noua sa înfăţişare, simţindu-se groaznic de stingherit în ea, se înclină şi rămase lângă uşă, smerit ca o slugă… Noua sa înfăţişare era însă încântătoare. Bugrov era de ne­recunoscut. Un rând de haine noi-nouţe, din cea mai bună stofă franţuzească, croite după ultima modă, îmbrăcau trupul lui mare, care până atunci nu purtase decât mica ţinută a funcţionarilor. În picioare avea ghete cu catarame strălucitoare. Stătea locului, ruşi­nat, şi îşi ascundea cu mâna dreaptă lanţul cu bre­locuri, pentru care cu un ceas înainte plătise trei sute de ruble.

— Iată de ce am venit… începu el. Buna învo­ială face mai mult decât toţi banii. Pe Mişutca nu-l dau…

— Care Mişutca? întrebă Groholski.

— Fiul meu.

Groholski şi Liza se uitară unul la altul. Ochii Li­zei se umflară, obrajii i se roşiră, buzele începură să-i tremure.

— Bine, spuse ea.

Îşi adusese aminte de pătucul cald al lui Mişutca. Ar fi fost neomenos să-l scoată din pătucul lui cald şi să-l culce pe canapeaua rece a unei camere de hotel. De aceea se învoi.

— Dar am să-l pot vedea? adăugă ea.

Bugrov se înclină, părăsi odaia şi, strălucind de eleganţă, coborî scara în fugă, despicând aerul cu un baston scump.

— Acasă! porunci el birjarului. Mâine-dimi­neaţă, la ora cinci, vreau să ies… Vino să mă iei. Dacă dorm, trezeşte-mă. Mergem afară din oraş…

II

Era o seară minunată de august. Soarele, uşor spuzit cu purpură şi tivit cu aur, spânzura la asfinţit dea­supra orizontului, gata să coboare după gorganele în­depărtate. În grădini, umbrele şi penumbrele se şterseseră şi văzduhul se umezise; doar pe vârfurile co­pacilor mai jucau încă tonuri aurii… Era plăcut. Plouase de curând şi aerul, şi aşa curat, străveziu şi înmiresmat, se făcuse şi mai proaspăt.

Nu e vorba de luna august aşa cum este la noi în capitală, neguroasă, întunecată, înlăcrămată, cu dimi­neţi reci şi peste măsură de umede. Ferească Dumnezeu! Nici de augustul nostru nordic, aspru. Rog pe cititor să se transporte cu gândul în Crimeea, pe coasta mării, aproape de Feodosia, şi anume acolo unde se află vila unuia dintre eroii mei. Vila e frumoasă, cu­rată, înconjurată de straturi de flori şi tufe tunse. În spatele ei, la vreo sută de paşi, se vede albăstrind par­cul prin care se plimbă vilegiaturiştii… Groholski plăteşte scump această vilă: pare-mi-se o mie de ruble pe an… Vila nu face atât, dar e frumuşică… Înaltă, zveltă, gingaşă, cu balcoane subţiri ca o horbotă şi pereţi azurii, împodobită pe dinăuntru cu perdele, per­deluţe şi draperii, te face să te gândeşti la o domni­şoară drăgălaşă şi plăpândă, crescută în puf.

În seara de care vorbim, Groholski şi Liza şedeau pe terasa acestei vile. Groholski citea „Novoe Vremia” şi bea lapte dintr-o cană verde. Pe masa din faţa lui se afla un sifon. Îşi închipuia că are ceva la plămâni şi, după sfatul doctorului Dmitriev, ingurgita cantităţi imense de struguri, lapte şi sifon. Liza şedea mai la o parte, într-un fotoliu moale. Rezemată cu coa­tele de balustradă şi proptindu-şi bărbia în pumnişori, privea la vila de vizavi… în ale cărei ferestre juca soarele… Geamurile scânteietoare o orbeau… Dincolo de gardul grădiniţei cu flori şi de rarii copaci care înconjurau vila, se vedea marea, albastră, nemărgi­nită, cu valurile şi cu catargele ei albe… Ce frumos era totul! Groholski citea „foiletonul Necunoscutu­lui” şi la fiecare zece rânduri, îşi ridica ochii lui al­baştri şi învăluia spatele Lizei cu o privire în care strălucea dragostea lui pătimaşă, clocotitoare. Era ne­spus de fericit, cu toată presupusa lui boală de plă­mâni… Liza îi simţea privirea, se gândea la viitorul strălucit al lui Mişutca şi sufletul îi era plin de linişte şi de împăcare.

Marea şi sclipirile orbitoare ale geamurilor vilei de vizavi o interesau însă mai puţin în seara aceasta ca şirurile de care ce se îndreptau spre acea vilă.

Carele erau încărcate cu mobile şi felurite lucruri casnice. Liza văzu deschizându-se poarta cu grilaj şi uşa mare cu geamuri a vilei. Cărăuşii începură să mi­şune în jurul mobilelor, ciorovăindu-se şi înjurându-se fără încetare. Pe uşa cu geamuri cărară înăuntru o canapea şi nişte fotolii mari, îmbrăcate în catifea de culoarea zmeurei, mese pentru salonul cel mare, pen­tru salonaş şi pentru sufragerie, un pat mare pentru două persoane şi un pătuc de copil… Mai cărară apoi ceva mare şi greu, împachetat în rogojini…

„Un pian”, se gândi Liza, şi inima începu să-i bată.

De mult nu mai auzise cântându-se la pian şi tare îi mai plăcea pianul. În vila lor nu aveau niciun fel de instrument muzical. Şi ei şi lui Groholski le plăcea muzica, dar atâta tot.

În urma pianului, cărăuşii transportară o mulţime de lăzi şi de baloturi pe care era scris „fragil”.

Erau oglinzile şi vesela. Apoi pe poartă fu împinsă în curte o trăsură luxoasă, strălucitoare şi fură aduşi doi cai, albi ca nişte lebede.

„Doamne! Ce minunăţie!” gândi Liza, aducându-şi aminte de poneiul ei bătrân, cumpărat cu o sută de ruble de Groholski, căruia nu-i plăceau nici caii, nici călăria. Pe lângă aceştia, poneiul ei i se păru un pu­rice. Fiindcă se temea să nu meargă prea repede, Gro­holski îi cumpărase dinadins o gloabă.

„Ce minunăţie!” şoptea Liza, urmărindu-i din ochi pe cărăuşii care nu mai conteneau cu larma lor.

Soarele apuse după gorgane, aerul începu să-şi piardă transparenţa şi se făcu mai umed; în vilă tot se mai aducea şi se descărca mobilă. În cele din urmă se făcu atât de întuneric, încât Groholski încetă să mai citească ziarele. Liza încă nu obosise uitându-se.

— Ar trebui să aprindem o lampă, spuse Gro­holski, care se temea să nu-i cadă vreo muscă în lapte şi să nu o înghită pe întuneric. Liza! Să aprindem o lampă, ce zici? Sau preferi să stăm pe în­tuneric, îngeraşul meu?

Liza nu-i dădu niciun răspuns. Privirea i se oprise la docarul care intra pe poarta vilei… Ce căluţ fru­mos! Nu prea mare, bine proporţionat, cu forme gra­ţioase… În docar şedea un domn cu joben care ţinea pe genunchi un copil de vreo trei ani, pesemne un bă­iat… Copilaşul dădea din mânuţe şi râdea de plăcere…

Deodată Liza scoase un ţipăt ascuţit, se sculă şi se aplecă cu tot trupul înainte.

— Ce-i cu tine? întrebă Groholski.

— Nu-i nimic… Nu ştiu nici eu… Mi s-a năzărit ceva…

Domnul cu joben, înalt şi lat în umeri, sări din do­car, luă băieţaşul în braţe şi alergă vesel, cu pas săl­tăreţ, spre uşa cu geam.

Uşa se deschise zgomotos şi domnul dispăru în în­tunericul vilei.

Doi servitori se repeziră în grabă la docar şi îl traseră cu mult respect în curte. Curând, în vila de vizavi se aprinseră lumini şi se auzi zăngănit de veselă şi argintărie. Domnul cu joben se aşezase la cină şi, judecând după timpul cât dură zăngănitul veselei, cină îndelung. Lizei i se părea că simte un miros de ciorbă de pui şi de friptură de raţă. După cină, din vilă se auziră sunete dezordonate de pian. Se vede că domnul cu jobenul îi dăduse voie copilului să zdrăngăne un pic pe clape.

Groholski se apropie de Liza şi o cuprinse de mijloc.

— Ce timp minunat! spuse el. Ce aer! Simţi? Sunt foarte fericit, Liza… foarte. Fericirea mea e atât de mare, încât mă tem să nu se prăbuşească. Mai cu seamă lucrurile mari se prăbuşesc… Ştii Liza? Cu toată această fericire, nu sunt pe deplin… liniştit… Mă chinuie un gând de care nu pot scăpa… Mă chinuie cumplit. Nu-mi dă pace zi şi noapte…

— Care gând?

— Care? Un gând groaznic, draga mea. Gândul la… bărbatul tău. Am tăcut până acum, fiindcă mă te­meam să nu-ţi tulbur liniştea sufletească. Dar nu mă mai simt în putere să tac… Pe unde o fi? Ce o fi fă­când? Unde s-a dat la fund cu banii lui? Groaznic! Noapte de noapte îi văd faţa, îndobitocită de băutură, chinuită, o faţă care imploră… Judecă şi tu, îngerul meu! I-am răpit fericirea! Am distrus-o, am sfărâ­mat-o! Ne-am clădit fericirea noastră pe ruinele feri­cirii lui… Cum vrei ca banii, pe care i-a primit, mări­nimos, să te poată înlocui? Te iubea mult?

— Da, foarte mult!

— Vezi! Acum te pomeneşti că a căzut în ghearele beţiei, sau… Mă tem pentru el! Nici nu ştii cât mă tem! Ar trebui să-i scriem? Ce crezi? Poate că are nevoie de o mângâiere… Un cuvânt bun face mult…

Groholski oftă adânc, clătină din cap şi, istovit de gânduri negre, se lăsă în fotoliu. Proptindu-şi capul într-un pumn, începu să cugete. Judecând după faţa lui, reflecţiile sale trebuie să fi fost chinuitoare.

— Mă duc să mă culc, spuse Liza. E târziu…

Fugi în odaia ei, se dezbrăcă şi se strecură în grabă sub plapumă. Se culca şi se scula la ora zece. Îi plăcea să ducă o viaţă de sibarit.

Morfeu îi deschise repede braţele. În timpul nopţii avu visuri care de care mai încântătoare… Visă ro­mane întregi şi basme arabe… Eroul tuturora era… domnul cu joben, care o făcuse să scoată un ţipăt în seara din ajun.

Domnul cu joben o răpea de la Groholski, cânta, îi snopea în bătăi pe Groholski şi pe ea, îl bătea şi pe băieţaş cu nuieluşa, îi făcea mărturisiri de dragoste sub fereastră, o plimba cu docarul… O, visuri! Stai culcat cu ochii închişi şi într-o singură noapte poţi uneori să trăieşti zeci de ani fericiţi… În noaptea aceea, Liza trăi foarte mult şi fu foarte fericită, în ciuda bătăilor.

Trezindu-se pe la orele opt, îşi trase repede rochia, îşi potrivi în grabă părul şi, fără măcar să-şi pună în picioare papucii ei tătăreşti cu vârf ascuţit, ieşi în fugă pe terasă. Ferindu-şi cu o mână ochii de soare şi ţinându-şi cu cealaltă rochia care-i flutura, des­cheiată, privi spre vila de vizavi… Faţa i se lumină.

Nu mai putea fi nici o îndoială: el era.

Sub terasa vilei, în faţa uşii cu geam, fusese aşezată o masă. Pe masă strălucea, scânteia şi sclipea un serviciu de ceai şi un mic samovar de argint. La masă şedea Ivan Petrovici. În mână ţinea, de toarta zarfului de argint, un pahar, şi bea ceai. Judecând după sorbiturile lui zgomotoase, care ajungeau până la urechile Lizei, bea cu multă poftă. Purta un halat cafeniu cu flori negre. Ciucurii grei ai cingătoarei îi atârnau până aproape de pământ. Liza îşi vedea întâia oară în viaţă bărbatul în halat, şi încă într-un halat atât de scump… Pe unul dintre genunchii lui şedea Mişutca, care încerca să-l împiedice să bea… Sărea în sus şi îşi trăgea tăticul de buzele lui unsuroase, iar tăticul, la fiecare patru înghiţituri, se apleca şi îşi săruta odrasla în creştet. Un motan cenuşiu se freca de unul dintre picioarele mesei, cu coada în sus, vestind printr-un miorlăit jalnic că-i era foame.

Liza se ascunse după draperie şi rămase îndelung nemişcată, fără să-şi ia ochii de la fosta ei familie. Faţa îi strălucea de bucurie.

— Michel! şopti ea. Mişa! Eşti aici, Mişa! Dragul mamii! Cât de mult îl iubeşte pe Vania! Doamne!

Şi pufni în râs când Mişutca amestecă cu lingura ceaiul tatei.

— Cât de mult îl iubeşte Vania pe Michel! Dra­gii mei!

Inima Lizei bătea, înnebunită de fericire; ameţită, se lăsă în fotoliu, de unde continuă să-i soarbă din ochi.

„Cum de-au nimerit tocmai aici? se întreba ea, trimiţând lui Mişutca sărutări cu mâna. Cine le-o fi dat ideea să vină aici? Doamne! S-ar putea oare ca toată bogăţia asta să fie a lor? S-ar putea oare ca falnicii telegari de aseară să fie ai lui Ivan Petro­vici? Vai!

După ce-şi bău ceaiul, Ivan Petrovici intră în casă. Peste zece minute, ieşi în capul scării şi… Liza ră­mase uimită. El era oare ştrengarul, căruia abia acum vreo şapte ani lumea încetase să-i spună Vanca şi Vaniuşca, şi care era gata să întoarcă toată casa pe dos sau să mute oricui fălcile pentru douăzeci de copeici? Părea scos ca din cutie: purta o pălărie de pai cu boruri largi, cizme strălucitoare de lac şi o jiletcă de pichet… Lumini scânteietoare jucau în bre­locurile sale. În mâna dreaptă ţinea cu multă ele­ganţă o pereche de mănuşi şi o cravaşă.

Şi ce măreaţă şi ce impunătoare păru statura lui greoaie, când porunci servitorului, cu un gest graţios al mâinii, să tragă docarul la scară!

Se urcă în el cu un aer important şi spuse cuiva să i-l aducă pe Mişutca. După ce-l aşeză pe Mişutca alături de el, luă undiţele cu care servitorii se în­ghesuiau în jurul docarului, îl cuprinse pe băieţaş pe după umeri cu braţul stâng, trase scurt hăţurile şi porni.

— Di-i-i-i! strigă Mişutca.

Fără să-şi dea bine seama ce făcea, Liza flutură batista în urma lor. Dacă s-ar fi privit într-o oglindă, ar fi văzut o faţă mică, îmbujorată, zâmbitoare şi totodată gata să plângă. Îi era ciudă că zglobiul de Mişutca nu era cu ea şi că nu putea să-l sărute chiar în clipa aceea. De ce oare?

De ce, de ce!… La naiba, cu toate sentimentele şi scrupulele astea!

— Grişa! Grişa! se repezi ea să-l trezească pe Groholski, dând buzna în iatacul lui. Hai, scoală-te, dragul meu! Au venit!

— Cine să vină? întrebă Groholski, trezindu-se.

— Ai noştri… Vania şi Mişa… Au venit! Sunt în vila de peste drum… I-am văzut cu ochii mei… Îşi beau ceaiul… Mişa e aici… Ce îngeraş s-a făcut. Să-l vezi numai cum arată! Maică Precistă!

— Pe cine-ai văzut? Ce-i cu tine… Cine a venit? Unde?

— Vania şi cu Mişa… Mă uitam la vila de peste drum şi i-am văzut bându-şi ceaiul. Mişa a învăţat să-şi bea ceaiul singur… Nu ştii că trebuia să se mute ieri cineva? Ei erau – au sosit.

Groholski se încruntă, îşi trecu mâna peste frunte şi păli.

— A sosit… bărbatul tău? întrebă el.

— Da…

— Şi pentru ce?

— Se vede că vor sta aici… Nici nu bănuiesc că suntem şi noi aici. Dacă ar fi ştiut, s-ar fi uitat înspre vila noastră, dar şi-au băut ceaiul fără să se uite deloc încoace…

— Şi unde-i acum? Vorbeşte limpede, pentru Dumnezeu! Hai spune, unde-i?

— S-a dus cu Mişa la pescuit… Au plecat cu do­carul. Ai văzut caii de aseară? Sunt caii lor… Caii lui Vania… Vania se plimbă cu ei… Ştii ceva, Grişa? O să-l luăm pe Mişa la noi, ca musafir… Nu-i aşa că o să-l luăm? E un băieţaş atât de cuminte, atât de drăguţ!

Groholski căzu pe gânduri, iar Liza continuă să vorbească, să vorbească, fără încetare.

— Iată o întâlnire într-adevăr uluitoare… spuse Groholski după o lungă clipă de gândire, ca de obicei, chinuitoare. Cine se putea aştepta la una ca asta? Ei… ce să-i faci… Fie şi aşa. Înseamnă că aşa vrea soarta. Îmi închipui însă că lui îi va veni foarte greu când ne va întâlni!

— Vrei să-l luăm pe Mişa musafir la noi?

— Pe Mişa îl putem lua… Cu bărbatul tău însă ar fi neplăcut să ne întâlnim… Nu am avea ce să ne spunem. Despre ce am putea vorbi? Şi lui i-ar veni tot atât de greu ca şi mie… Nu trebuie să-l vedem. La nevoie, vom comunica prin servitori… Grozav mă doare capul, Lizocica… Şi mâinile, şi picioarele… Tot trupul mă doare. Nu-mi arde fruntea?

Liza îşi trecu palma peste fruntea lui şi găsi că era într-adevăr fierbinte.

— Toată noaptea am avut visuri groaznice… Azi nu mă scol din pat, stau întins… Va trebui să iau chinină. Trimite-mi ceaiul aici, mămicule…

Groholski luă chinină şi zăcu toată ziua în pat. Înghiţea pahare peste pahare de apă caldă, gemea, îşi schimba rufăria, se văicărea, plictisind îngrozitor pe toţi cei din jur. Când îşi închipuia că e bolnav, devenea nesuferit. Liza se vedea mereu nevoită să-şi părăsească interesantul său post de observaţie de pe terasă şi să alerge în odaia lui. În timpul prânzului, fu silită să-i pună cataplasme cu muştar. Ce plicti­coase ar fi fost toate corvezile acestea, cititorule, dacă la dispoziţia eroinei mele nu s-ar fi găsit vila de vizavi… Liza privi toată ziua într-acolo, înăbuşindu-se de fericire.

La ora zece, Ivan Petrovici şi Mişutca, întorşi de la pescuit, luară o gustare. La ora două prânziră, iar la ora patru plecară undeva cu trăsura. Telegarii albi îi purtau ca fulgerul. La ora şapte le sosiră în vizită mai mulţi domni. Până spre miezul nopţii, jucară cărţi pe terasă, la două mese. Unul dintre ei cânta minunat la pian. Musafirii jucau, beau, mâncau, râ­deau cu hohote. Ivan Petrovici le povesti, râzând zgomotos, o anecdotă cu nişte armeni; o povesti în gura mare, aşa că putea fi auzit din toate vilele. Atmosfera era foarte veselă! Mişutca rămase şi el cu musafirii până la miezul nopţii.

„Mişa e vesel, nu plânge deloc, gândi Liza, în­seamnă că nu-şi aduce aminte de mămica lui. Se vede că m-a uitat!”

Şi simţi în suflet o amărăciune groaznică. Plânse toată noaptea. O chinuia şi stropşorul ei de conştiinţă şi ciuda, şi dorul, şi o nevoie mistuitoare de a sta de vorbă cu Mişutca, şi de a-l săruta… Dimineaţa, se sculă din pat cu dureri de cap şi cu ochii plânşi. Gro­holski puse aceste lacrimi pe socoteala lui.

— Nu plânge, scumpo! îi spuse el. Astăzi sunt mai bine… Mă mai doare un pic pieptul, dar mi-a trecut.

În timp ce îşi luau ceaiul, cei din vila de vizavi luau o gustare. Ivan Petrovici se uita în farfurie şi nu vedea nimic, afară de o bucată de gâscă, de pe care curgea grăsimea.

— Sunt foarte bucuros, şopti Groholski, tră­gând cu coada ochiului la Bugrov. Sunt foarte bucuros că o duce binişor! Măcar să-şi aline durerea cu un trai omenesc. Ascunde-te puţin, Liza! O să ne vadă… Acum nu sunt dispus să stau de vorbă cu el… Să-l lăsăm în plata Domnului! De ce să-i tulburăm liniştea?

În schimb, prânzul nu trecu la fel de liniştit… Căci tocmai atunci se petrecu „lucrul acela neplăcut”, de care se temea atâta Groholski. În clipa în care ajun­seră la potârnichi, mâncarea preferată a lui Grohol­ski, Liza se fâstâci deodată, iar Groholski începu să se şteargă la gură cu şervetul: amândoi îl văzu­seră pe terasa vilei de vizavi pe Bugrov. Stătea rezemat cu mâinile de balustradă şi se uita la ei cu ochii holbaţi.

— Intră în casă, Liza… intră… şopti Groholski. Ţi-am spus să mâncăm în sufragerie! Ce nesoco­tită eşti, zău…

Bugrov se uită cât se uită şi deodată începu să strige. Groholski ridică privirea şi văzu o faţă foarte mirată.

— Voi sunteţi?! strigă tare Ivan Petrovici. Voi?! Şi voi sunteţi aici? Bună ziua!

Groholski făcu un semn cu mâna, arătându-şi pieptul. Voia să spună că-i slab de piept şi că nu poate să vorbească de la o asemenea depărtare. Inima Lizei începu să bată tare şi o pâclă i se aşeză pe ochi… Bugrov coborî în fugă de pe terasa lui, trecu drumul în goană şi într-o clipă se afla sub terasa pe care îşi lua masa Groholski cu Liza. Potârnichile se duseseră dracului!

— Bună ziua, începu el, roşind şi înfundându-şi mâinile mari în buzunare. Voi eraţi? Sunteţi şi voi aici?

— Da, şi noi suntem aici…

— Prin ce întâmplare?

— Dar dumneata, prin ce întâmplare?

— Eu? E o poveste întreagă! O adevărată epopee! Dar nu vreau să vă stric rostul: văd că sunteţi la masă! De când… de atunci… am stat în gubernia Orei. Am luat o moşie în arendă. Bună moşie! Dar de ce nu mâncaţi? Am stat acolo de la sfârşitul lunii mai; acum am lăsat-o… E frig pe acolo, apoi şi me­dicul m-a sfătuit să vin în Crimeea…

— Eşti bolnav de ceva? întrebă Groholski.

— Da, parcă… tot mi se pare că… mă cam supără ceva… pe aici…

Şi la cuvântul „pe aici”, Ivan Petrovici îşi trecu palma de la gât până spre mijlocul burţii.

— Vasăzică şi voi sunteţi aici… Aşa-a… Ei, îmi pare foarte bine. De mult sunteţi aici?

— Din iunie.

— Şi tu, Liza, ce faci? Eşti sănătoasă?

— Da, răspunse Liza roşind.

— Cred că ţi-a fost dor de Mişutca? Ai? E aici, cu mine… Am să vi-l trimit îndată, cu Nichifor. Îmi pare foarte bine! Şi acum, la revedere! Trebuie să plec… Am făcut ieri cunoştinţă cu prinţul Ter-Gaimazov… E un om foarte cumsecade, deşi e armean! Astăzi or­ganizează la el o partidă de crochet… Vom juca crochet… La revedere! Văd că docarul e tras la scară…

Ivan Petrovici se mai învârti puţin pe loc, clătină din cap şi, făcând cochet cu mâna „adieu”, se reîn­toarse grăbit la vila sa.

— Nenorocitul! spuse Groholski, petrecându-l cu privirea şi oftând adânc.

— De ce să fie nenorocit? întrebă Liza.

— Gândeşte-te: te vede şi nu mai are dreptul să te socotească a lui!

„Tâmpitul! îndrăzni să gândească Liza. Cârpă ce eşti!”

Spre seară, Liza îl ţinea pe Mişutca în braţe şi îl săruta. I-l adusese Nichifor. La început, băieţelul iz­bucnise în plâns dar, după ce i se oferise dulceaţă de coarne, începuse să zâmbească prietenos.

Trei zile, Groholski şi Liza nu-l mai văzură pe Bugrov. Pleca dis-de-dimineaţă şi nu venea acasă de­cât noaptea târziu. A patra zi veni din nou la ei şi tot în timpul prânzului… Dădu mâna cu amândoi şi luă loc la masă. Faţa-i era serioasă…

— Am venit la voi cu o treabă, spuse el. Citiţi!

Şi-i întinse lui Groholski o scrisoare.

— Citiţi! Citeşte-o dumneata cu glas tare!

Groholski citi cu glas tare următoarele:

„Scumpul şi neuitatul meu fiu, Ioan, mângâiere a bătrâneţilor mele! Am primit scrisoarea ta respec­tuoasă şi plină de dragoste, prin care îl pofteşti pe bătrânul tău tată în sănătoasa şi blânda Crimee, ca să respire aerul priincios de acolo şi să vadă ţinu­turi ce nu-i sunt cunoscute. La acea scrisoare a ta îţi răspund că, după ce-mi voi cere un concediu, voi veni la tine, dar nu pentru îndelungă vreme. Fratele meu întru domnul, părintele Gherasim, e un om bol­năvicios, şi nu poate rămâne prea mult singur. Sunt foarte simţitor la faptul că nu-ţi uiţi părinţii, pe tatăl şi pe mama ta… Pe tatăl tău îl fericeşti cu alin­tări, iar pe mama o pomeneşti în rugăciunile tale; aşa se şi cade. Să-mi ieşi în întâmpinare la Feodosia. Ce fel de oraş e Feodosia? Cum arată? Voi fi foarte bucuros să-l văd. Pe naşa ta, care te-a ţinut în braţe la botez, o cheamă Feodosia. Îmi scrii că Dumnezeu te-a învrednicit să câştigi 200.000 de ruble. Sunt fe­ricit de acest lucru. Nu te pot însă lăuda pentru aceea că, după ce ai ajuns în serviciul tău la un grad oare­care înalt, ţi l-ai lăsat baltă. Se cade ca şi bogatul să facă serviciu la stat. Te binecuvântez mereu, acum şi pururea. Ilia Andronov şi Seriojca îţi trimit salutări. Ai face bine să le trimiţi câte zece ruble; o duc foarte greu! Tatăl tău iubitor, preotul Piotr Bugrov”.

Groholski citi cu glas tare această scrisoare, apoi atât el cât şi Liza se uitară întrebător la Bugrov.

— Vedeţi, care-i situaţia… începu încruntat Ivan Petrovici. Te-aş ruga, Liza, să te ascunzi de el şi cât timp va fi aici, să nu te arăţi. I-am scris că eşti bolnavă şi că ai plecat în Caucaz să faci o cură. Dacă l-ai întâlni… Înţelegi şi tu… Ar fi neplăcut… Hm.

— Bine, spuse Liza.

„Are dreptate, se gândi Groholski. Dacă el face un sacrificiu, de ce n-am face şi noi unul?”

— Vă rog foarte mult… Dacă ar vedea-o, ar fi bu­cluc… Bătrânul e foarte sever în ce priveşte morala. M-ar afurisi la şapte soboare de preoţi. Nu ieşi din odaia ta, Liza, atâta tot… Nu va sta mult pe aici. Să n-ai nicio grijă…

Părintele Piotr nu se lăsă aşteptat prea mult timp. Într-o dimineaţă, Ivan Petrovici veni în grabă şi şopti tainic:

— A sosit! Acum doarme! Vă rog deci!

Şi Liza se închise între patru pereţi. Nu îndrăznea să iasă nici în curte, nici pe terasă. Nu mai vedea ce­rul decât de după perdelele ferestrelor… Spre neno­rocul ei, tatăl lui Ivan Petrovici era tot timpul pe afară; chiar şi de dormit dormea pe terasă. De obicei, părintele Piotr, un popă mărunţel, cu rasă cafenie şi pălărie tare cu boruri ridicate, se preumbla încet în ju­rul vilei, uitându-se cu multă curiozitate prin oche­larii săi de modă veche la „ţinuturile necunoscute”. Era însoţit de Ivan Petrovici, care îşi pusese panglica „Sfântul Stanislav” la butonieră. De obicei, nu-şi purta decoraţia, dar faţă de rudele sale îi plăcea să facă pe grozavul. Când era în tovărăşia vreunei rude, îşi punea întotdeauna „Stanislavul”.

Liza murea de plictiseală. Groholski suferea şi el. Era nevoit să se plimbe singur, fără ea. Mai-mai să-i vină să plângă de necaz, dar… trebuia să se supună sorţii. Unde mai pui că în fiecare dimineaţă, Bug­rov trecea pe la ei şi le comunica în şoaptă un bule­tin asupra sănătăţii mărunţelului părinte Piotr, bu­letin pe care nu i-l cerea nimeni. Curând începu să-i scoată din sărite cu aceste buletine.

— A dormit bine azi-noapte! spunea el bunăoară.

— Ieri s-a supărat că n-am avut să-i dau castraveţi muraţi… Tare l-a îndrăgit pe Mişutca. Mereu îl mân­gâie pe cap…

În sfârşit, după vreo două săptămâni, părintele Piotr făcu un ultim ocol în jurul vilelor şi, spre ma­rea bucurie a lui Groholski, plecă. Se săturase de odihnă şi se ducea foarte mulţumit… Groholski şi Liza îşi reluară viaţa de mai înainte. Groholski îşi binecuvânta din nou soarta… Dar fericirea sa nu a ţinut mult… Se ivi o nouă năpastă, mai amară de­cât părintele Piotr.

Ivan Petrovici luase obiceiul să vină la ei în fiecare zi. La drept vorbind, era un om cumsecade, dar ade­sea îţi venea să-ţi iei câmpii din pricina lui. Venea în timpul prânzului, mânca şi prindea rădăcini. Asta n-ar fi fost nimic. Pentru el anume, trebuia să se cumpere votcă, deşi Groholski n-o putea suferi. Bu­grov bea vreo cinci păhăruţe şi, cât ţinea masa, nu-i mai tăcea gura o clipă. Şi nici asta n-ar fi fost nimic… Dar rămânea câteodată până la două din noapte, nelăsându-i să doarmă… Culmea e că-şi îngăduia să vorbească de lucruri despre care n-ar fi trebuit nici măcar să pomenească… De pildă, pe la două noap­tea se îmbăta cu votcă şi şampanie, îl lua pe Mişutca în braţe şi începea să-i spună plângând, de faţă cu Groholski şi cu Liza:

— Mihail, fiul meu! Ce sunt eu? Da, ce sunt?… un ticălos! Am vândut-o pe mamă-ta! Am vândut-o pe treizeci de arginţi… Domnul să mă pedepsească! Mihail Ivanîci! Purceluşule! Unde ţi-e mama? S-a dus! Nu-i! A fost vândută ca o roabă! Ce înseamnă asta? Înseamnă că… sunt un ticălos…

Vorbele şi lacrimile lui îi răscoleau sufletul lui Gro­holski. Privea sfios la Liza, care se îngălbenea şi îşi frângea mâinile.

— Du-te la culcare, Ivan Petrovici! spunea el sfios.

— Mă duc, mă duc… Hai să mergem, Mişutca! Să ne judece Dumnezeu! Nu pot să mă gândesc la somn, când ştiu că nevasta mea e roabă… Grohol­ski n-are nicio vină… Doar mi-a dat bani pe marfă… Fiecare-i slobod să facă ce vrea, dar numai cel po­căit intră-n rai…

În timpul zilei, Ivan Petrovici îi era şi mai nesu­ferit lui Groholski, care băgase de seamă, plin de spaimă, că se ţinea scai de Liza. O lua la pescuit, îi povestea anecdote, se plimba cu ea. Într-o zi, profi­tând de împrejurarea că Groholski era răcit, o plimbă chiar cu trăsura lui, cine ştie pe unde, până seara târziu.

„Asta-i nemaipomenit, revoltător!” îşi spunea Gro­holski, muşcându-şi buzele.

Lui Groholski îi plăcea s-o sărute mereu pe Liza. Nu putea trăi fără aceste sărutări, dar faţă cu Ivan Pe­trovici îi venea oarecum greu s-o facă… Ce chin! Ne­norocitul începu să se simtă singur. Curând însă, soarta se îndură de el. Pe neaşteptate, Ivan Petrovici dispăru o săptămână întreagă. Plecase cu nişte mu­safiri, luându-l şi pe Mişa cu el.

Într-o dimineaţă, Groholski se înapoie din plim­barea sa vesel, fericit chiar.

— S-a întors, îi spuse el Lizei, frecându-şi mâi­nile. Sunt foarte bucuros că s-a întors… Ha-ha-ha!

— De ce râzi?

— A adus cu el nişte femei…

— Ce femei?

— Nu ştiu… Dar e bine că şi-a făcut rost de fe­mei… E chiar minunat… E încă atât de tânăr, atât de setos de viaţă!… Vino încoace! Uită-te…

Groholski o duse pe Liza pe terasă şi îi arătă vila de vizavi. Amândoi se apucară de burtă şi începură să râdă cu hohote. Chiar că era de râs. Ivan Petrovici stătea râzând pe terasa vilei. Jos, la picioarele te­rasei, stăteau două doamne brune şi Mişutca. Doam­nele vorbeau franţuzeşte cu glas tare şi chicoteau.

— Sunt franţuzoaice, spuse Groholski. Cea dinspre noi e foarte frumuşică. Cavalerie uşoară ^liii , dar n-are a face… Se găsesc şi printre ele femei cumse­cade… Numai că… sunt cam neruşinate.

Ivan Petrovici se aplecase cu totul peste balustradă şi, lăsând în jos braţele sale lungi, apucase cu amân­două mâinile de umeri pe una dintre franţuzoaice şi o ridicase pe terasă; franţuzoaica se prăpădea de râs.

După ce le urcă pe amândouă pe terasă, îl ridică şi pe Mişutca. Doamnele coborâră în fugă treptele şi jo­cul reîncepu de la capăt…

— Ce muşchi zdraveni! mormăi Groholski, privind scena.

Ridicarea se repetă de vreo şase ori. Doamnele erau atât de drăguţe, încât nu se ruşinau deloc, când vântul, care sufla tare, le umfla rochiile dezgolindu-le genunchii. Groholski lăsa ruşinos ochii în jos în clipa când doamnele, ajungând la înălţimea balco­nului, îşi treceau picioarele peste balustradă. Liza însă privea şi râdea cu poftă! Ce-i păsa ei? Nu îşi făceau de cap nişte bărbaţi, de care ea, ca femeie, ar fi trebuit să se ruşineze, ci nişte doamne!

Seara, Ivan Petrovici intră ca o furtună şi declară, destul de jenat că acum avea familie.

— Să nu vă închipuiţi că sunt nişte femei oare­care, spuse el. E drept că sunt franţuzoaice, beau vin… şi fac cam multă gălăgie… dar e ştiut că toţi francezii sunt crescuţi aşa! N-ai ce face… Mi le-a ce­dat prinţul… adăugă Ivan Petrovici. Aproape pe nimic… Mă tot ruga să le iau la mine… Trebuie să vi-l prezint într-o zi pe prinţ. E un om foarte cult! Scrie mereu… Şi ştiţi cum le cheamă? Pe una o cheamă Fauni, iar pe cealaltă Isabella… Ce înseamnă Europa! Ha-ha-ha… Occidentul! Ei, la revedere!

Din ziua aceea, Ivan Petrovici le dădu pace lui Groholski şi Lizei, văzându-şi de doamnele lui. Toată ziua se auzea din vila de vizavi ciripit de glasuri, râsete şi zăngănit de veselă. Lumina nu se mai stin­gea până noaptea târziu. Groholski era cât se poate de mulţumit. După o întrerupere lungă şi chinuitoare, se simţea din nou fericit şi liniştit. Cu siguranţă că Ivan Petrovici nu gusta, cu cele două femei, ferici­rea pe care o gusta el cu una singură. Dar... vai! Soarta n-are suflet. Ea se joacă cu oamenii de felul lui Groholski, al Lizei, al lui Ivan, şi al lui Mişutca, ca şi cu nişte pioni. Groholski îşi pierdu din nou liniştea.

Într-o zi (cam după vreo săptămână), trezindu-se mai târziu, ieşi pe terasă şi îi fu dat să vadă un spec­tacol care îl uimi, îl revoltă şi îl mânie la culme.

Franţuzoaicele stăteau sub terasă… Liza între ele. În timp ce vorbea cu ele, trăgea cu coada ochiului spre vila ei: desigur, ca să vadă dacă nu s-a trezit cumva tiranul, despotul! (Aşa interpretă Groholski privirile ei.) Ivan Petrovici, care stătea pe terasă cu mânecile suflecate, o ridică pe Isabella, apoi pe Fanni şi apoi pe… Liza. În timp ce o ridica pe Liza, lui Groholski i se păru că Bugrov o strânge la pieptul lui… Liza îşi petrecu şi ea un picior peste balus­tradă… O, femei! misterioase ca nişte sfincşi sunteţi toate!

Când Liza se întoarse acasă şi intră în vârful pi­cioarelor în iatac, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ni­mic, Groholski, galben, cu pete trandafirii pe obraz, stătea lungit, sleit de puteri şi gemea.

Zărind-o pe Liza, sări din pat şi începu să se plimbe prin iatac.

— Aşa te porţi? începu el să ţipe cu glas piţigăiat. De astea-mi eşti? Îţi mulţumesc! E revol­tător, stimată doamnă! E imoral! Înţelege odată!

Liza se îngălbeni şi, bineînţeles, începu să plângă. Când simt că dreptatea e de partea lor, femeile ocă­răsc şi plâng, iar când se simt vinovate, se mulţu­mesc numai cu plânsul.

— Tu, alături de stricatele alea?! Dar asta… asta… asta-i mai prejos de orice necuviinţă! Dumneata ştii cine sunt ele? Nişte femei care se vând! Nişte cocote! Şi dumneata, femeie cinstită, te-ai înhăitat cu ele?! Şi el… el? Ce caută? Ce vrea de la mine? Nu mai înţeleg! I-am dat jumătate din averea mea, i-am dat chiar mai mult! O ştii şi dumneata! I-am dat ceea ce nici n-aveam… I-am dat aproape tot… Şi iată ce face! I-am îngăduit să te tutuiască, cu toate că n-are niciun drept s-o facă, am îngăduit plimbările voastre, sărutul de după masă… toate le-am îngăduit, dar asta n-o mai îngădui… Ori eu, ori el! Să plece de aici, că de nu, plec eu! Nu mă simt în stare să mai trăiesc aşa… nu! Cred că înţelegi şi tu asta… Ori eu, ori el… Ajunge! s-a umplut paharul!… Şi aşa am su­ferit destul… Mă duc chiar acum să-i spun… Chiar în clipa asta! Da’ ce crede el? Nu mă aştep­tam la aşa ceva din partea lui. Nu, nu… Prea se crede, dumnealui…

Groholski mai spuse multe lucruri curajoase şi usturătoare, dar nu îndrăzni să se ducă la Ivan Petro­vici „chiar atunci”. Se hotărî abia peste trei zile.

Intrând în vilă, rămase cu gura căscată. Fu uimit de luxul şi bogăţia cu care se înconjurase Bugrov. Tapetele erau de catifea, mobila, din cea mai scumpă… pe covoare ţi-era şi teamă să calci. Groholski fusese în viaţa lui la mulţi oameni bogaţi, însă la niciunul nu întâlnise un lux atât de dezmăţat. Dar ce-i fu dat să vadă când intră cu inima zvâcnind în salonul cel mare! Pe pian rămăseseră farfurii cu bucăţi de pâine, pe un scaun se afla un pahar, sub masă, un coş cu fel de fel de zdrenţe. Pervazul ferestrelor era presărat cu coji de nucă. (Nici Bugrov nu era tocmai în apele lui. Groholski îl găsi plimbându-se, roşu la faţă, nepieptănat, foarte sumar îmbrăcat şi vorbind singur… Era vădit tulburat. Pe un divan, tot acolo în salon, şe­dea Mişutca, care urla cât îl ţinea gura.

— E groaznic, Grigori Vasilievici! începu Bu­grov, zărindu-l pe Groholski. Câtă dezordine, ce haos!… Ia loc, te rog! Iartă-mă că sunt în costumul lui Adam… dar asta nu-i nimic… mare haos! Nu înţeleg cum pot trăi oamenii pe aici. Chiar că nu în­ţeleg! Servitorii-s neascultători, clima e groaznică, totul e scump… Mai taci odată! ţipă Bugrov, oprindu-se în faţa lui Mişutca. Taci! cu tine vor­besc! Dobitocule! N-ai de gând să taci? Şi îl trase pe Mişutca de ureche.

— Ivan Petrovici, pentru Dumnezeu, cum poţi bate un copil atât de mic? spuse Groholski cu glas plângăreţ. Nu te credeam, zău…

— N-are decât să nu urle… Taci odată! Că de nu, îţi ard câteva nuiele!

— Nu mai plânge, Mişa, drăguţule… Tăticul n-o să te mai bată. Nu-l bate, Ivan Petrovici! E încă mititel… Hai, hai… Vrei un căluţ? Am să-ţi trimit un căluţ… Prea eşti… aspru cu el, Ivan Petrovici, zău aşa…

Groholski tăcu câteva clipe, apoi întrebă:

— Ce mai fac doamnele dumitale, Ivan Petrovici?

— Nimic… Le-am făcut vânt… Fără multe fasoane. Le-aş mai fi ţinut câtva timp, dar situaţia începuse să devină grea: băieţaşul creşte… Exemplul tatălui… Dacă eram singur, ar fi fost altă socoteală… Şi apoi, pentru ce să le ţin? Curată comedie! Eu le vorbeam ruseşte şi ele îmi răspundeau pe franţuzeşte… Nu în­ţelegeau o boabă.

— Am venit la dumneata într-un anumit scop… Ivan Petrovici, aş vrea să stăm puţin de vorbă… Hm… Nu-i nimic prea important, dar aşa… două-trei cuvinte… La drept vorbind, vreau să te rog ceva.

— Ce anume?

— N-ai putea găsi un mijloc să pleci… în altă parte, Ivan Petrovici? Suntem foarte bucuroşi că eşti aici, ne face plăcere să te vedem, dar vezi dumneata, si­tuaţia e cam delicată… Mă vei înţelege, desigur. Lu­crurile nu-s aşa cum trebuie… Raporturile dintre noi nu sunt bine lămurite, ne simţim veşnic stingheriţi unul faţă de celălalt… Trebuie să ne despărţim… E chiar neapărat necesar… Iartă-mă, dar… înţelegi de­sigur şi dumneata că în asemenea situaţie… această viaţă în comun îţi dă de gândit… Adică nu-ţi dă de gândit, dar dă loc la tot soiul de sentimente penibile…

— Da… Aşa-i. Şi eu m-am gândit la asta. Bine. Am să plec.

— Îţi vom fi foarte recunoscători. Crede-mă, Ivan Petrovici, că îţi vom păstra cele mai plăcute amintiri! Sacrificiul pe care…

— Bine… Dar ce am să fac cu toate astea? Ascultă, cumpără-mi mobilierul ăsta! Vrei? Nu costă mult… Vreo opt… zece mii… Mobila, trăsura, pianul…

— Bine… Îţi dau zece mii…

— Minunat! Plec chiar mâine… Mă duc la Moscova. Aici nu-i de trăit! Totul e scump! Groaznic de scump! Banii se topesc fără să ştii cum şi pe ce… La fiecare pas, dai o mie… Nu pot aşa… Am familie… Slavă Domnului că-mi cumperi mobilierul… Voi avea, oricum, mai mulţi bani; altfel era cât pe-aci să dau faliment…

Groholski se ridică, îşi luă rămas-bun de la Bugrov şi plecă acasă, nespus de bucuros. Seara îi trimise zece mii de ruble.

A doua zi dis-de-dimineaţă, Bugrov şi Mişutca se şi aflau la Feodosia.

III

Trecură câteva luni. Sosi şi primăvara.

Odată cu ea, începură zile senine, însorite, zile în care viaţa nu-ţi mai pare chiar atât de nesuferită, de plicticoasă. Pământul era în toată splendoarea lui… De pe mare şi de pe câmp veneau adieri calde… Pajiş­tile se acoperiră cu iarbă nouă, pe copaci înverziră frunze proaspete. Natura învia şi se înfăţişa într-o haină nouă.

Ai fi putut crede că şi în om trebuie să se trezească nădejdi şi dorinţe noi, când în natură totul e tânăr, proaspăt reînnoit. Dar omul e greu de reînviat. Pe om e greu să-l trezeşti din amorţeală.

Groholski stătea în aceeaşi vilă. Nădejdile şi dorin­ţele sale mărunte, câtuşi de puţin pretenţioase, erau concentrate asupra aceleiaşi Liza, şi numai asupra ei! Ca şi înainte, nu-şi lua ochii de la ea şi se desfăta cu gândul: „Ce fericiţi sunt!” Sărmanul se simţea într-adevăr nespus de fericit. Liza şedea ca şi înainte pe terasă, aţintindu-şi privirea plictisită, goală, asupra vilei de vizavi şi asupra copacilor din jur, printre care se zărea marea albastră. Ca şi înainte, tăcea mult, plângea des, şi din când în când îi punea lui Groholski cataplasme cu muştar. Şi totuşi cu Liza se petrecuse o schimbare: în sufletul ei se cuibărise un vierme. Acest vierme era melancolia. O rodea tristeţea, îi era dor de copilul ei, de viaţa ei dinainte, de veselie. Nici cealaltă viaţă a ei nu fusese prea veselă, dar ori­cum, parcă tot mai veselă decât cea de acum… Pe vremea când trăia cu bărbatul ei, se mai ducea din când în când la teatru, la club, la cunoscuţi. Dar aici, cu Groholski? Aici era pustiu şi o linişte de moarte… N-avea lângă ea decât un singur om, şi acela cu bo­lile lui şi cu veşnicele-i sărutări dulcege, aducând cu un moşneag tihnit, care plânge mereu de bucurie. Ce plictiseală! Aici nu era nici Mihei Sergheici, că­ruia îi plăcea să joace cu ea mazurca, nici Spiridon Nikolaici, fiul redactorului de la „Monitorul Guberniei”, care cânta aşa de frumos din gură şi recita tot atât de bine versuri. Nu era masă cu gustări, nu era nici dădaca, Gherasimovna, care o ocăra mereu că mă­nâncă prea multă dulceaţă… Nu era nimeni! Uneori îi venea să-şi ia câmpii. Groholski se bucura de sin­gurătatea lui, dar… degeaba se bucura. Plăti pentru egoismul lui, chiar mai devreme decât s-ar fi cuvenit la începutul lunii mai, când ai fi zis că însuşi aerul e îndrăgostit de ceva şi este îmbibat de fericire, Gro­holski pierdu totul: şi femeia iubită şi…

Bugrov veni din nou în Crimeea. Nu mai închirie vila de vizavi, ci hoinări cu Mişutca prin toate oraşele peninsulei, bând, mâncând şi jucând cărţi. Pierduse orice poftă de pescuit, de vânătoare şi de franţuzoaice – care, între noi fie zis, îl cam jefuiseră. Slăbise, nu mai avea faţa aceea strălucitoare şi zâm­betul larg, şi purta haine de doc. Câteodată venea şi pe la Groholski şi-i aducea Lizei dulceaţă, bomboane, fructe, străduindu-se parcă să-i risipească plictiseala. Aceste vizite nu-l nelinişteau pe Groholski, mai ales că erau scurte, rare, şi păreau făcute pentru Mişutca, căruia nu i se putea lua dreptul de a-şi vedea mama. Bugrov intra, punea pe masă micile sale daruri şi, după ce spunea doar câteva vorbe, pleca. Şi chiar aceste câteva vorbe nu i le spunea Lizei, ci lui Gro­holski. Lizei nu-i spunea niciun cuvânt. Şi Groholski se simţea liniştit… Dar există o zicătoare rusă pe care Groholski n-ar fi făcut rău să şi-o amintească: „Nu te teme de câinele care latră, ci de cel care tace…” Zicătoarea e veninoasă, dar poate fi câteodată nece­sară în viaţă.

Într-o zi, plimbându-se prin grădină, Groholski auzi glasuri: un glas de bărbat şi un glas de femeie. Unul era al lui Bugrov, celălalt al Lizei. Groholski trase cu urechea şi, îngălbenindu-se ca un mort, se apropie încet de locul de unde se auzea vorbă. Se opri după o tufă de liliac şi începu să observe şi să as­culte. Picioarele şi mâinile i se răciră. Pe frunte i se iviră broboane reci de sudoare. Fiindcă abia îl mai ţineau picioarele, se agăţă cu mâinile de crengile li­liacului. Totul se sfârşise!

Bugrov o ţinea pe Liza de mijloc şi-i spunea:

— Draga mea! Ce vrei să facem? Se vede că Dumnezeu a vrut să se întâmple aşa. Sunt un ticălos… Te-am vândut. M-am lăsat ademenit de bani, lua-i-ar naiba… Blestemaţii! Şi ce folos mi-a adus bogăţia asta? Numai zbucium şi fanfaronadă! Nici tihnă, nici fericire, nici onoruri… Stau pe loc ca un dobitoc şi nu fac niciun pas înainte… Ai auzit că Andriuşca Marcuzin a fost înaintat şef de birou?… Tâmpitul acela de Andriuşca! Şi eu stau pe loc… Doamne, Doamne! Te-am pierdut pe tine, am pierdut fericirea. Sunt un nemernic! Un ticălos! Nu crezi c-am s-o păţesc la judecata de apoi?

— Hai să plecăm de aici, Vania! începu să plângă Liza. Mă plictisesc… Mor de urât…

— Nu se poate… Am luat banii…

— Dă-i înapoi!

— I-aş da bucuros, dar… i-ai de unde nu-s! I-am cheltuit! Trebuie să ne supunem sorţii… Ne pedep­seşte Dumnezeu. Pe mine, pentru că am fost lacom de bani, iar pe tine, pentru că ai fost uşuratică. Ce să-i facem? Ne vom chinui înainte… Poate că ni se va ţine seamă pe lumea cealaltă.

Şi, purtat de o năvală de porniri religioase, Bugrov ridică ochii spre cer.

— Dar nu înţelegi că nu pot să mai trăiesc aici? Mă plictisesc de moarte!

— Ce-i de făcut? Crezi că eu nu mă plictisesc? Crezi că mie mi-e plăcut să stau fără tine? Mă pră­pădesc de dor, m-am uscat de tot! A început să mă doară chiar şi pieptul!… Tu eşti nevasta mea legitimă, trup din trupul meu… suntem un singur trup… Dar ce să facem! Trăieşte înainte, suferă! Eu… am să vin să te văd cât mai des…

Şi, aplecându-se spre Liza, Bugrov îi spuse, în şoaptă, chipurile, dar atât de tare, încât se putea auzi la zece paşi:

— Am să vin şi noaptea la tine, Lizanca… Să n-ai grijă… De la Feodosia e aproape… Am să trăiesc aici lângă tine, până ce voi fi irosit totul… Şi asta se va întâmpla curând, voi irosi totul până la ultima leţcaie! O-o-of! Viaţă-i asta? Mă plictisesc, sunt bolnav… mă doare şi pieptul, şi stomacul…

Bugrov tăcu. Veni rândul Lizei… Doamne, câtă cru­zime se ascundea în femeia asta! Începu să plângă şi să se jeluiască, să înşire toate metehnele amantu­lui ei, toate chinurile ce le îndura lângă el… Ascultând-o, Groholski se simţi tâlhar, ticălos, călău…

— M-a dat gata! încheie Liza.

După ce o sărută pe Liza şi se despărţi de ea, ieşind din grădină, Bugrov dădu de Groholski, care stătea lângă portiţă şi îl aştepta.

— Ivan Petrovici! spuse Groholski cu glasul unui om care trage să moară. Am auzit şi am văzut totul… Nu-i cinstit din partea dumitale, dar nu te învinuiesc… O iubeşti şi dumneata… Trebuie însă să înţelegi o dată pentru totdeauna că Liza e a mea! A mea! Nu pot trăi fără ea! Cum de nu înţelegi lu­crul acesta? Admit că o iubeşti, că suferi, dar nu te-am răsplătit măcar în parte pentru suferinţele dumi­tale? Pleacă, pentru Dumnezeu! Pleacă odată! Pleacă pentru totdeauna de aici. Te rog din suflet! Altfel mă vei ucide…

— N-am unde să plec, spuse Bugrov cu glas înfundat.

— Hm… Ai şi cheltuit totul… Eşti un om care te laşi ademenit uşor… Ei, bine… Pleacă la moşia mea de lângă Cernigov… Vrei? Ţi-o dăruiesc… E mică, dar bună… Pe cuvânt de onoare că-i bună!

Bugrov zâmbi larg. Se simţi deodată în al şapte­lea cer.

— Ţi-o dăruiesc… Am să-i scriu chiar astăzi administratorului meu şi am să-i trimit o procură pen­tru facerea actului de vânzare! Dumneata să spui peste tot că ai cumpărat-o… Pleacă! Te rog din su­flet!

— Bine… Plec. Te înţeleg.

— Hai să mergem la notarul public… Să mergem chiar acum, spuse Groholski, deodată înveselit, şi se duse să poruncească să înhame caii.

A doua zi, seara, Liza şedea pe banca pe care aveau de obicei loc întâlnirile ei cu Ivan Petrovici. Groholski se apropie încet, se aşeză alături de ea şi îi luă mâna.

— Te plictiseşti, Lizocica? începu el după o scurtă tăcere. Te plictiseşti? Ce-ar fi să ne ducem undeva? De ce stăm mereu acasă? Ar trebui să ne mai mişcăm, să petrecem puţin, să facem cunoştinţe noi… Nu-i aşa că ar trebui?

— Mie nu-mi trebuie nimic, spuse Liza şi, gal­benă, slăbită, nu-şi lua ochii de la aleea pe care venea de obicei Bugrov.

Groholski tăcu un timp. Ştia pe cine aşteaptă şi de cine avea ea nevoie.

— Hai acasă, Liza, spuse el. Aici e ume­zeală…

— Du-te… Am să vin îndată.

Groholski tăcu iarăşi un timp.

— Îl aştepţi? întrebă el, şi faţa i se schimonosi, de parcă cineva l-ar fi apucat de inimă cu un cleşte înroşit în foc.

— Da… Aş vrea să-i dau nişte ciorapi pentru Mişa…

— N-o să vină.

— De unde ştii?

— A plecat…

Liza deschise ochii mari.

— A plecat… A plecat la Cernigov. I-am dăruit moşia mea…

Liza se îngălbeni şi mai tare şi se sprijini de umărul lui Groholski ca să nu cadă.

— L-am însoţit la vapor… La ceasul trei…

Liza îşi cuprinse deodată capul în mâini, se clă­tină şi, căzând pe bancă, începu să tremure din tot trupul.

— Vania! începu ea să plângă. Vania! Plec şi eu! Vania!… Dragul meu!

Avu un atac de nervi…

Începând din seara aceea şi până în luna iulie, prin parcul în care se plimbau vilegiaturiştii puteai vedea două umbre. Umbrele se plimbau de dimineaţă până seara, stârnind în suflete un simţământ apă­sător. După umbra Lizei păşea mereu umbra lui Groholski. Le zic umbre, fiindcă amândoi îşi pierduseră înfăţişarea lor de mai înainte.

Slăbiseră, se gălbejiseră, se sfrijiseră şi aduceau mai curând a stafii decât a oameni vii… Amândoi se ofileau, ca puricele din anecdota binecunoscută cu evreul care vindea praf de purici.

La începutul lunii iulie, Liza fugi de la Groholski, lăsându-i un bileţel, în care îi scria că pleacă pentru o vreme „la fiul ei”. Pentru o vreme! Fugi noaptea în timp ce Groholski dormea.

După ce citi bileţelul, Groholski rătăci ca un ne­bun timp de o săptămână întreagă în jurul vilei, fără să mănânce şi fără să doarmă. În luna august se îmbolnăvi de febră recurentă, iar prin septembrie plecă în străinătate, unde începu să bea, în speranţa că vinul şi desfrâul o să-i redea liniştea sufletească.

Îşi irosi întreaga avere, dar nu izbuti, sărmanul, să-şi smulgă din inimă chipul femeii iubite, cu botişor de pisică. De fericire nu mori, după cum nu mori nici de nefericire. Groholski încărunţi, dar nu muri. Trăieşte şi acum. Întorcându-se din străinătate, se duse s-o vadă “în trecere” pe Liza. Bugrov îl primi cu braţele deschise şi îl opri ca musafir, rugându-l să rămână la ei cât i-o plăcea. E şi astăzi musafirul lui Bugrov…

Anul acesta, am avut prilejul să trec prin Groholevca, moşia lui Bugrov. Am găsit gazdele la masă. Ivan Petrovici s-a bucurat grozav de venirea mea şi a început să mă ospăteze cu fel de fel de bu­nătăţi. S-a îngrăşat, s-a lăbărţat chiar un pic. Are aceeaşi faţă sătulă, lucioasă şi trandafirie. N-a chelit încă. Liza s-a îngrăşat şi ea, ceea ce nu o prinde. Faţa ei mică începe să-şi piardă asemănarea cu un bo­tişor de pisică şi să semene – vai! cu un cap de focă. Obrajii s-au umflat şi în sus, şi înainte, şi în lături. Bugrovii duc un trai minunat. Au de toate, din belşug. Casa-i plină de servitori şi de merinde.

După ce am cinat, am stat la taifas. Uitând că Liza nu ştie să cânte, am rugat-o să ne cânte ceva la pian.

— Ea nu cântă, a spus Bugrov. Nu ştie… Hei! Care-i acolo? Ivane! Ia cheamă-l pe Grigori Vasilici! Ce tot face pe acolo? şi Bugrov a adăugat, întorcându-se spre mine: Acuşi o să vină cineva care ştie să cânte… Cântă din chitară. Pianul îl ţinem pentru Mişutca, ia lecţii…

Peste vreo cinci minute, în salon a intrat Groholski, somnoros, nepieptănat, neras… m-a salutat şi s-a aşezat mai la o parte.

— Cum poţi să te culci atât de devreme? l-a întrebat Bugrov. Nu te înţeleg, frate! Nu faci decât să dormi… Mare somnoros mai eşti! Hai, cântă-ne ceva vesel…

Groholski a acordat chitara, a ciupit coardele şi a început să cânte din gură:

Ieri mi-am aşteptat prietenul…

Ascultam cântecul, mă uitam la botul sătul, cu pretenţii de faţă omenească, al lui Bugrov şi mă gândeam: „Ce mutră urâcioasă!” Îmi venea să plâng… După ce şi-a isprăvit cântecul, Groholski ne-a salutat şi a ieşit.

— Ce să mă fac cu el? m-a întrebat gazda, după plecarea lui Groholski. E o adevărată pa­coste! Toată ziulica e dus pe gânduri şi noaptea geme… Doarme, geme sau oftează… Pesemne că-i un fel de boală… Ce să mă fac cu el? Nici eu nu mai ştiu! Îmi strică somnul… Mă tem să nu înnebunească. Lumea ar crede că trăieşte rău la mine… Ce, ăsta-i trai prost? Mănâncă cu noi, bea cu noi… Atâta că nu-i dăm bani… Dacă i s-ar da bani, i-ar bea sau i-ar irosi… Ce belea pe capul meu! Domnul să mă ierte, păcătosul de mine!

M-au oprit să dorm noaptea la ei. Când m-am trezit a doua zi, Bugrov mustra pe cineva în camera de alături:

— Dacă pui pe un prostălău să se roage lui Dumnezeu, îşi sparge şi capul! Unde ai mai pomenit să se vopsească vâslele în verde? Gândeşte-te niţel, cap sec ce eşti! Mai gândeşte-te la ceea ce faci! De ce taci?

— Am… am… greşit… se dezvinovăţea un glas răguşit.

Era glasul lui Groholski.

El m-a dus la gară.

— E un despot, un tiran, mi-a mărturisit el pe drum. Are porniri nobile, dar e tiran! Nici inima, nici creierul nu sunt dezvoltate normal la el. Mă chi­nuie! Dacă n-ar fi la mijloc această femeie minunată, aş fi plecat de mult… Dar mi-e milă s-o părăsesc. E parcă mai uşor să înduri toate în doi.

Groholski a oftat şi a continuat:

— E însărcinată… N-ai băgat de seamă? Copilul e al meu… Al meu… Şi-a dat foarte curând seama de greşeala pe care o făcuse şi mi s-a dăruit din nou mie. Nu-l poate suferi.

— Eşti o cârpă! nu m-am putut împiedica să-i spun lui Groholski.

— Da, sunt un om fără voinţă… Asta-i adevărat.

Aşa m-am născut. Ştii cum am venit pe lume? Răpo­satul meu tată asuprea pe un biet conţopist, subal­ternul lui. Grozav îl mai asuprea! Îi otrăvea viaţa! Iar răposata mea mamă era tare miloasă; ea era din popor, o târgoveaţă… De milă, s-a împrietenit cu conţopistul… Ei… Şi m-am născut eu… Dintr-un asuprit… De unde să am voinţă? De unde? Dar vezi că-ţi pleacă trenul… La revedere! Mai dă pe la noi, dar să nu-i scapi lui Ivan Petrovici o vorbă din ce ţi-am spus.

Am strâns mâna lui Groholski şi am sărit în va­gon. El a făcut un salut vagonului meu şi s-a dus spre putinica cu apă. Se vede că i se făcuse sete…

Apărută întâi în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 28, 6 august; Nr. 29, 14 august; Nr. 30. 22 august; Nr. 31, 27 august. Sem­nată: A. Cehonte. – Publicăm acest text.

Povestirea este dedicată lui Feodor Feodoseevici Popudoglo (decedat la 14 octombrie 1883), prieten cu Cehov, căruia îi plă­cea să aibă cu el lungi convorbiri. Popudoglo colabora la „Budilnic”, la „Moscovski listoc” ’) şi alte organe ale presei mă­runte. A publicat mai ales scene din viaţa negustorilor; a scris şi o comedie în cinci acte „Vucol Vahruşin”.

„Novoe vremia” – ziar reacţionar, editat la Petersburg de A. S. Suvorin.