Moşieriţa

I

O trăsură cu doi minunaţi căişori de Viatca se opri în faţa izbei lui Maxim Jurkin, strivind iarba uscată şi prăfuită, care foşnea şi trosnea. În trăsură se afla moşieriţa Elena Egorovna Strelcova şi Felix Adamovici Rjeveţchi, administratorul ei. Acesta sări sprinten jos, se apropie de izbă şi bătu cu arătătorul în geam. Înăuntru licări o luminiţă.

— Cine-i? întrebă un glas de bătrână şi la fe­reastră se arătă capul nevestei lui Maxim.

— Vino un pic afară, mătuşă! îi strigă moşieriţa.

Peste câteva clipe, din izbă ieşi Maxim, urmat de nevastă-sa. Se opriră în prag şi, fără să scoată o vorbă, făcură o plecăciune întâi în faţa moşieriţei, apoi în faţa administratorului.

— Spune-mi, rogu-te, întrebă Elena Egorovna pe moşneag, ce înseamnă toate astea?

— Adicătelea care?

— Cum care? Parcă nu ştii? Stepan e acasă?

— Nu-i. S-a dus la moară.

— Ce sunt prostiile astea? Zău dacă-l mai înţeleg pe omul ăsta! De ce a plecat de la mine?

— Nu ştiu, coniţă. De unde să ştiu?

— E foarte urât ce-a făcut! M-a lăsat fără vizitiu! Din pricina lui, Felix Adamovici e silit să înhame şi să mâne chiar dumnealui caii. Frumos e asta? Spu­neţi şi voi dacă asta nu-i o măgărie fără seamăn. Ce l-a apucat? I s-a năzărit cumva că are leafă prea mică sau ce?

— Dumnezeu să-l înţeleagă! răspunse moşnea­gul, trăgând cu coada ochiului la administrator, care se uita prin ferestre în izbă. Că nouă nu ne spune nimic, iar ce se petrece în capul lui, cine poate să ştie. Zice că a plecat şi pace! Că-i slobod să facă ce vrea! Se vede că i-o fi părut simbria prea mică!

— Dar cine stă lungit pe laviţa de sub icoane? întrebă Felix Adamovici privind întruna prin ferestre.

— E Semion, taică! Stepan nu-i acasă.

— Asta-i obrăznicie din partea lui! continuă moşieriţa, aprinzându-şi o ţigară. M’sieur Rjeveţchi, ce leafă avea la noi?

— Zece ruble pe lună.

— Dacă zece ruble i s-au părut prea puţin, aş fi putut să-i dau cincisprezece! Dar n-a spus niciun cu­vânt şi a plecat! Aşa face un om cinstit, cumsecade?

— V-am spus că vă purtaţi prea frumos cu trântorii ăştia! spuse Rjeveţchi, articulând răspicat fie­care silabă şi silindu-se să-şi ascundă accentul polo­nez. Prea le-aţi dat nas! Ăştia nici nu merită să li se plătească toată leafa deodată! La ce? Şi de ce vreţi acum să i-o măriţi? Se-ntoarce el, n-aveţi grijă! Aşa s-a tocmit şi s-a învoit! Spune-i, se adresă polo­nezul lui Maxim, că-i un porc, şi atâta tot.

— Finissez donc! ^lii

— Auzi, omule? Dacă aşa s-a tocmit, apăi să se ţină de treabă şi să nu plece când îi trăsneşte prin cap! Ce Dumnezeu! Să ’ndrăznească numai să nu vină mâine, şi-i arăt eu ce înseamnă să n-asculţi de porunci! O s-o păţiţi şi voi! Mă auzi, babo?

— Finissez, Rjeveţchi!

— O s-o păţiţi cu toţii! Dacă nu vine, să nu-ţi mai calce nici ţie piciorul pe la administraţie, câine bătrân! Să mă uit la voi?! Da’ ce, voi sunteţi oameni? Nici nu înţelegeţi de vorbă! Nu vă băgaţi minţile în cap decât când sunteţi bătuţi şi strânşi în chingi. Să vină negreşit mâine!

— Am să-i spun. De ce să nu-i spun? De spus, pot să-i spun…

— Spune-i că am să-i măresc leafa, grăi şi Elena Egorovna. Că doar n-am să rămân fără vizitiu. Când o să-mi găsesc un altul, atunci n-are decât să plece, dacă vrea. Însă mâine dimineaţă să facă bine să vină la mine! Spune-i că sunt adânc jignită de pur­tarea lui nepoliticoasă! Spune-i şi dumneata, mă­tuşă! Sper că va veni şi nu mă va sili să trimit după el. Vino ’ncoa, mătuşă! Uite, drăguţo! Îţi vine greu să ţii în frâu copii atât de mari, nu-i aşa? Poftim, ia asta de la mine, draga mea!

Moşieriţa scoase din buzunar o tabacheră frumoasă, trase de sub ţigări o hârtie de o rublă şi i-o întinse babei.

— Dacă nu vine, adăugă moşieriţa, vom fi nevoiţi să ne certăm, ceea ce n-ar fi deloc de dorit. Dar nădăjduiesc că… Sfătuiţi-l şi voi. Hai să mergem, Felix Adamîci! Rămâneţi cu bine.

Rjeveţchi sări pe capră, luă hăţurile şi trăsura o porni prin colbul moale al drumului.

— Cât ţi-a dat? întrebă moşneagul.

— O rublă.

— Dă-o încoa’!

Moşneagul luă rubla, o netezi cu ambele palme, o împături cu grijă şi o ascunse în buzunar.

— Hai, Stepane că a plecat! spuse el, intrând în izbă. Am minţit-o că te-ai dus la moară. S-a spe­riat, nevoie mare…

Când trăsura se făcu nevăzută, Stepan se arătă la fereastră. Galben ca un mort, tremurând din tot trupul, se aplecă peste prichiciul ferestrei şi ameninţă cu pumnul său mare spre un parc ce se vedea întu­necat în depărtare. Era parcul curţii boiereşti. După ce ameninţă de vreo şase ori, mormăi ceva, se trase înapoi şi lăsă cu zgomot geamul în jos.

Cam la vreo jumătate de ceas după plecarea moşieriţei, Jurkinii se aşezară la cină, în cuhnie, chiar lângă vatră. Jurkin şi nevastă-sa şedeau de o parte a mesei slinoase. În faţa lor şedea Semion, feciorul cel mare al lui Maxim, ostaş lăsat vremelnic la vatră, cu faţa vânătă de beţiv, nas lung, ciupit de vărsat, şi ochi pofticioşi. Semion semăna leit cu tatăl său, atât că nu era cărunt, nici chel şi nu avea ochii şireţi, de ţigan, ai moşneagului. Alături de Semion, şedea Stepan, al doilea fiu al lui Maxim, băiat frumos, bălan. Stepan nu mânca; cu capul proptit în pumn se uita în tavanul afumat şi se gândea încordat la ceva. Cina o servea Maria, nevastă-sa. Sorbiră ciorba în tăcere.

— Ia blidul! spuse Maxim, când isprăviră cu ciorba. Maria luă de pe masă blidul gol, dar nu izbuti să ajungă cu bine până la vatră, cu toate că era aproape. Se clătină şi căzu pe bancă. Blidul îi scăpă din mâini şi îi alunecă de pe genunchi jos. Se auziră suspine.

— Parcă plânge cineva? întrebă Maxim.

Maria începu să plângă mai tare. Trecură vreo două minute. Bătrâna se sculă de la masă şi aduse ea pă­satul de hrişcă. Stepan tuşi scurt şi se sculă şi el.

— Taci! mormăi el.

Maria plângea mai departe.

— Taci când îţi spun! strigă Stepan.

— Să n-aud muierea scâncind! mormăi sfruntat Semion, scărpinându-şi ceafa aspră. Scânceşte şi nu ştie nici ea de ce! Se cunoaşte că-i muiere! N-are decât să scâncească în curte, dacă are chef.

— Lacrima de muiere e ca picătura de apă! spuse Maxim. Bine că lacrimile nu se cumpără şi ne sunt date pe veresie. De ce boceşti? Iiii! Da’ mai taci odată! Nu ţi-l ia nimeni pe Stiopca al tău! Te-ai învăţat rău! Una-două ţi se îneacă corăbiile! Hai, vino de mănâncă păsatul!

Stepan se aplecă spre Maria şi o zgâlţâi uşor de umăr.

— Ei, ce-i cu tine? Taci odată! N-auzi, cu tine vorbesc! U-u-uf… nemernico!

Stepan ridică pumnul şi îl repezi în banca pe care stătea întinsă Maria. O lacrimă mare, lucitoare alu­necă pe obrazul lui. O şterse, se aşeză la masă şi se apucă să mănânce păsat. Maria se sculă şi, plângând mai departe pe înfundate, se aşeză după cuptor, cât mai departe de ceilalţi.

— Dă-ne cvasul, Mario! Fă-ţi datoria, noră! Nu ţi-e ruşine să te smiorcăi în halul ăsta! strigă moşneagul. Doar eşti femeie în toată firea!

Maria ieşi, galbenă la faţă, plânsă, şi întinse moş­neagului ulciorul, fără să se uite la nimeni. Ulciorul trecu din mână în mână. Semion îl luă, făcu semnul crucii, trase o duşcă şi se înecă.

— De ce râzi?

— De nimic… Aşa… Mi-am adus aminte de una boacănă.

Semion îşi dădu capul pe spate, deschise gura lui mare şi începu să chicotească.

— A fost moşieriţa pe la noi? întrebă el, tră­gând cu coada ochiului la Stepan. Ai? Şi ce a spus? Ai? Ha-ha-ha!

Stepan se uită la Semion şi se făcu roşu ca racul.

— Dă cincisprezece ruble, spuse moşneagul.

— Ehei! Ar da şi o sută, numai să vrea el! Să mă bată Dumnezeu dacă n-ar da!

Semion făcu cu ochiul şi îşi întinse mădularele.

— Ah de mi-ar cădea mie în mână o muiere ca asta, continuă el, aş stoarce untul din ea!

Semion îl bătu pe Stepan pe umăr şi începu să râdă cu hohote.

— Aşa-i, sufleţelule! Prea eşti ruşinos! Nouă nu ne dă mâna să fim ruşinoşi! Eşti un prost, Stiopca! Şi încă ce prost!

— De bună seamă că-i un prost! întări tatăl.

Plânsetul se auzi din nou.

— Iar îţi scânceşte muierea! Se vede că o râcâie la inimă, nu-i place! Să n-aud scâncetul de muiere. Te taie ca un cuţit! Of, muierilor, muierilor! La ce dracu’ v-a făcut Dumnezeu? Cu ce scop! Mersi, pentru cină, onoraţi domni! Acum ar fi bine să-i tragem cu ceva băuturică să visăm frumos! Moşieriţa ta o fi având vin cât lumea! Bea-l tu, eu n-am nevoie!

— Eşti o vită, Senca, n-ai inimă!

Grăind astfel, Stepan oftă, luă repede o cergă şi ieşi în curte. După el, ieşi şi Semion.

Afară se lăsa molcomă, tihnită, o noapte de vară rusească. De după gorganele îndepărtate răsărea luna. Nori mici, ciufuliţi, tiviţi cu argint, pluteau în întâm­pinarea ei. Bolta cerului pălise şi pe întreg întinsul ei se revărsa o lumină verzuie, plăcută. Stelele începură să sclipească mai slab şi, ca şi cum s-ar fi speriat de lună, îşi strânseră ghem razele lor mici. De pe râu se ridică şi se răspândi o răcoare umedă, care îţi dezmierda obrajii. În izba părintelui Grigori, ornicul bătu răguşit ceasurile nouă şi bătaia lui se auzi prin tot satul. Cârciumarul ovrei închise cu zgomot oblonul şi atârnă deasupra uşii un felinăraş soios. Pe uliţă şi prin curţi nu se vedea ţipenie, nu se auzea niciun foşnet… Stepan aşternu cerga, făcu semnul crucii şi se întinse, proptindu-se într-un cot. Semion tuşi scurt şi se aşeză la picioarele lui.

— Mda… spuse el.

După un timp de tăcere, Semion se aşeză mai bine, îşi aprinse luleaua şi începu să vorbească:

— Am fost astăzi la Trofim… Am băut bere. Trei sticle. Vrei să fumezi şi tu, Stiopa?

— Nu.

— Tutunul e bun. Ei, bun ar fi acum şi un ceai! Ai băut vreodată ceai la moşieriţă? E bun? Cred şi eu! Trebuie să coste vreo cinci ruble funtul. E şi ceai care costă o sută de ruble funtul. Zău că e. Eu n-am băut, dar ştiu. Am văzut când eram băiat de prăvălie la oraş… Îl bea o moşieriţă. Numai mirosul plătea banii ăştia! L-am mirosit. Ei, mergem mâine la mo­şieriţă?

— Ia mai slăbeşte-mă!

— De ce te superi? Doar nu te ocărăsc; vorbesc şi eu… N-ai de ce să te superi. Şi la urma urmei, de ce să nu te duci? Tare sucit mai eşti şi tu! Eu nu te-nţeleg! Capeţi bani mulţi, mănânci bine, bei cât îţi pofteşte inima… Fumezi din ţigările ei, bei ceai bun…

Semion tăcu vreo câteva clipe şi apoi continuă:

— Unde pui că e şi frumoasă. E rău să te încurci cu o babă, dar cu asta, e o fericire! (Semion scuipă şi mai tăcu un timp.) Focoasă muiere! Arde ca jarul! Are gât frumos, plinuţ…

— Şi dacă-ţi încarci sufletul cu un păcat? întrebă deodată Stepan, întorcându-se spre Semion.

— Păca-at? De unde ai mai scos-o şi pe asta? La omul sărac, nimic nu-i păcat.

— Chiar şi săracul nimereşte în iad, la ucigă-l toaca dacă… Şi apoi ce, eu sunt sărac? Nu sunt sărac.

— Dar unde vezi păcatul? Doar nu tu umbli după ea, ea umblă după tine! Momâie ce eşti!

— Şi tu? Ai suflet de tâlhar şi judeci ca un tâlhar…

— Mare nerod eşti! spuse Semion oftând. Nerod rău! Nu-ţi vezi norocul! Nu-l simţi! Se vede că ai bani mulţi… şi că n-ai nevoie de ei.

— Am nevoie, dar nu de bani străini.

— Doar nu-i furi; ţi-i dă chiar ea, cu mâna ei. Dar ce să-mi mai pierd vremea stând la taclale cu un ne­rod! Stric orzul pe gâşte… Cu tine îşi răceşte omul gura degeaba.

Semion se sculă şi îşi întinse mădularele.

— O să te căieşti. Dar o să fie prea târziu! Dacă eşti atât de nătărău, nici nu vreau să mai ştiu de tine. Nu eşti fratele meu. Dracu’ să te ia… N-ai decât să-ţi pierzi vremea cu tâmpita aia de vacă…

— Cine e vacă? Maria?

— Fireşte că Maria.

— Hm… Tu nu meriţi nici măcar să fii călcat cu cizma de vaca asta.

— Ţi-ar merge bine şi ţie şi… nouă. Mare dobitoc mai eşti!

— Hai, cară-te odată!

— Uite că plec… N-are cine să-ţi tragă o bătaie bună!

Semion îi întoarse spatele şi o luă alene spre izbă. Peste vreo cinci minute, auzind iarba foşnind, Stepan ridică încet capul. Venea Maria. Se apropie; stătu un pic locului, apoi se întinse alături de el.

— Nu te duce, Stiopa! şopti ea. Nu te duce, dra­gul meu! O să te nenorocească! Nu-i ajunge polone­zul, blestemata de ea, te mai vrea şi pe tine. Să nu te duci la ea, Stiopunca.

— Nu te băga!

Lacrimile Mariei începură să cadă ca o ploaie mă­runtă pe faţa lui Stepan.

— Nu mă nenoroci, Stepane! Nu-ţi încărca sufle­tul cu un păcat. Nu mă iubi decât pe mine, nu te duce la alta! Cu mine te-a cununat Dumnezeu, cu mine să trăieşti. Sunt orfană… Numai pe tine te am.

— Slăbeşte-mă! Ei… drăcie! Ţi-am spus că nu mă duc!

— Bine faci… Nici nu trebuie dragul meu! Sunt însărcinată, Stiopuşca… Curând o să avem un copil… Să nu ne laşi, că te-ar pedepsi Dumnezeu! Tat-tu şi cu Siomca atâta aşteaptă, să te duci la ea, dar tu să nu te duci… Nu te uita la ei. Nu-s oameni, ci fiare.

— Hai, dormi!

— Dorm, Stiopa… Dorm.

— Maria! se auzi glasul lui Maxim. Unde eşti? Vino, că te cheamă mama!

Maria sări în picioare, îşi potrivi părul şi dădu fuga spre izbă. Maxim se apropie încet de Stepan. Se dezbrăcase şi, numai în cămaşă şi izmene, semăna cu un mort. Lumina lunii îi juca pe chelie şi licărea în ochii lui de ţigan.

— Când te duci la moşieriţă, mâine sau poimâine? îl întrebă el pe Stepan.

Stepan nu răspunse.

— Dacă e să te duci, atunci mai bine du-te de mâine, şi cât mai devreme. Caii trebuie să fie în plata Domnului. Şi nu uita că ţi-a făgăduit cinsprezece ru­ble. Cu zece să nu rămâi.

— Nu mă duc în ruptul capului, spuse Stepan.

— Cum aşa?

— Iac-aşa… Nu vreau…

— Şi de ce?

— Parcă nu ştii!

— Ia ascultă, Stiopa, nu mă face la bătrâneţe să-ţi trag o bătaie!

— Trage-mi-o.

— Cum poţi să răspunzi astfel părintelui tău? Cu cine vorbeşti? Ia seama! Mai ai caş la gură şi eşti obraznic cu tat-tu.

— Nu mă duc, şi gata! La biserică ştiu că mergi, dar de păcat văd că nu ţi-e frică.

— La tine mă gândesc, mă nerodule! Vreau să-ţi înjghebi o gospodărie a ta! Trebuie să-ţi faci o izbă nouă, da sau ba? Şi atunci? La cine ai să te duci după lemne? La Strelciha, nu-i aşa? La cine ai să te împrumuţi? Tot la ea! Ea o să-ţi dea şi lemne şi bani. O să te răsplătească!

— N-are decât să răsplătească pe alţii. Mie nu-mi trebuie.

— Am să te omor în bătaie!

— N-ai decât! Omoară-mă!

Maxim rânji şi ridică braţul. În mână avea un gârbaci.

— Te bat, Stepane.

Stepan se întoarse pe partea cealaltă, ca să-i arate tatălui său că îl împiedica să doarmă.

— Vasăzică nu vrei să te duci?

— Nu mă duc. Să mă bată Dumnezeu dacă mă duc!

Maxim ridică gârbaciul şi Stepan simţi pe umăr şi pe unul dintre obraji o durere crâncenă. Sări turbat în picioare.

— Să nu mă baţi, tată! strigă el. Să nu mă baţi! Auzi! Să nu dai în mine!

— Şi de ce mă rog?

Maxim stătu o clipă la gânduri, apoi îl croi încă o dată. Îl mai croi şi a treia oară.

— Să dai ascultare lui tatu-tău, dacă-ţi porunceşte ceva! Ai să te duci, nepricopsitule!

— Nu mă bate, tată! Auzi?

Stepan izbucni în hohote de plâns şi se lăsă pe cergă.

— Am să mă duc! Fie! Mă duc… Dar să ţii minte! N-ai să te mai bucuri de viaţă! Ai să ţi-o blestemi!

— Bine, bine! Pentru tine te duci, nu pentru mine. Nu eu am nevoie de izbă nouă, ci tu. Ţi-am spus că am să-ţi trag o bătaie; uite că ţi-am tras-o.

— Mă… mă duc! Dar… ai să ţii minte bătaia asta!

— Bine, bine. Nu mă sperii tu. Lasă vorba…

— Bine… Mă duc…

Stepan încetă să mai hohotească, se întoarse pe burtă şi continuă să plângă pe înfundate.

— Ia te uită cum i se mai zgâlţâie umerii! Ia te uită cum boceşte! Aşa, urlă-n gura mare! Mâine să te duci în zori. Ia leafa pe o lună înainte. Cere plata şi pentru ăle patru zile pe care nu le-ai făcut. Să ai pentru nevastă-ta de-o basma. Iar de bătaie să nu-mi porţi pică. Îţi sunt tată… Dacă vreau, te bat, dacă vreau, te miluiesc. Aşa-i… Hai, acum dormi!

Maxim îşi netezi barba şi o luă spre izbă. Când intră înăuntru, lui Stepan i se păru că-l aude spunând: „I-am ars câteva!” Se auzi râsul lui Semion.

În izba părintelui Grigori un pian dezacordat în­cepu să cânte jalnic: la ceasul acela, preoteasa avea obiceiul să se aşeze la clavir. Sunetele domoale, ciu­date, plutiră peste sat. Stepan se sculă, sări gardul şi o luă pe uliţă. Se îndreptă spre râu. Apa strălucea ca argintul viu, oglindind cerul, luna şi stelele. În jur domnea o linişte de mormânt. Nimic nu se clintea. Numai câte un greier ţârâia din când în când… Ste­pan se aşeză pe mal, chiar la marginea apei şi îşi propti capul în pumn. Gânduri negre începură să i se perinde prin cap.

Pe cealaltă parte a râului se înălţau plopii zvelţi, înalţi, care înconjurau parcul boieresc. Printre copaci licărea o lumină la fereastra iatacului moşieriţei. Se vede că nu dormea. Stepan rămase aşa pe mal, pier­dut în gânduri, până ce rândunelele începură să zboare deasupra apei. Se ridică în picioare atunci când în râu nu se mai oglindea, sclipind, luna, ci soarele abia răsărit. Se spălă, îşi făcu rugăciunea cu faţa îndrep­tată spre răsărit şi o luă repede, cu paşi hotărâţi, de-a lungul malului spre vad. După ce trecu vadul, se în­dreptă spre curtea boierească…

II

— A venit Stepan? întrebă Elena Egorovna, trezindu-se.

— A venit! răspunse fata în casă.

Strelcova zâmbi.

— A-a-a… Bine. Unde-i acum?

— La grajd.

Moşieriţa sări din pat, se îmbrăcă repede şi se duse în sufragerie, să-şi bea cafeaua.

Strelcova arăta încă tânără, mai tânără decât vârsta ei. Numai ochii căprui, adânci, neîncrezători, mai curând de bărbat decât de femeie, o trădau şi spu­neau că avusese răgazul să-şi trăiască cea mai mare parte a vieţii sale de femeie şi că trecuse de treizeci de ani. Nu era frumoasă, dar putea să placă. Faţa îi era rotundă, simpatică, sănătoasă, iar gâtul, despre care vorbise Semion, şi bustul, minunat. Dacă Semion ar fi ştiut să preţuiască frumuseţea picioarelor şi mâi­nilor, ar fi pomenit, desigur, şi de picioarele şi de mâi­nile moşieresei. Se îmbrăca simplu, cu rochii uşoare, de vară. Pieptănătura îi era de asemenea cât se poate de simplă. Strelcova era leneşă, nu-i plăcea să piardă mult timp la oglindă. Moşia unde trăia aparţinea fra­telui ei, un holtei, care trăia la Petersburg şi nu dă­dea decât foarte rar pe la ţară. Elena Egorovna stă­tea la moşie de când se despărţise de soţul ei, colone­lul Strelcov, un om foarte cumsecade, care trăia şi el la Petersburg şi care se gândea la fosta lui nevastă şi mai rar decât se gândea fostul lui cumnat la moşia sa. Se despărţiseră chiar înainte de a fi împlinit un an de căsnicie. Elena Egorovna îşi înşelase soţul, două­zeci de zile după nuntă.

Aşezându-se la masă, Strelcova porunci să fie che­mat vizitiul. Stepan se înfăţişă şi se opri lângă uşă. Era galben, cu părul vâlvoi, şi se uita cum se uită lupul prins în capcană: cu ochi răi şi întunecat. Mo­şieriţa îi aruncă o privire şi roşi uşor.

— Bună ziua, Stepane! spuse ea, turnându-şi cafeaua. Spune-mi, te rog, ce sunt năzbâtiile astea? De ce ai plecat? Ai stat patru zile şi ai plecat! Şi încă fără să spui nimănui nimic! Trebuia să ceri voie!

— Mi-am cerut voie, mârâi Stepan.

— Cui?

— Lui Felix Adamîci.

Strelcova tăcu un timp, apoi întrebă:

— Te-ai supărat, cumva? Răspunde-mi, Stepane! Te întreb! Te-ai supărat?

— Dacă nu mi-aţi fi vorbit cum mi-aţi vorbit, n-aş fi plecat. M-am angajat la cai şi nu la…

— Să nu vorbim de asta… Nu m-ai înţeles, atâta tot. Nu trebuie să te superi. Nu ţi-am spus nimic deosebit. Şi chiar dacă ţi-aş fi spus un lucru pe care l-ai fi so­cotit jignitor pentru tine, ar fi trebuit… ar fi trebuit să… Oricum… Am dreptul să spun ce-mi place… Hm… Am să-ţi măresc leafa. Sper că de acum înainte nu va mai fi nicio neînţelegere între noi.

Stepan se întoarse şi dădu să iasă.

— Stai, stai! îl opri Strelcova. N-am termi­nat. Uite, Stepane… Am un caftan nou de vizitiu. Ia-l şi îmbracă-l, straiele pe care le porţi nu-s bune de nimic. Caftanul meu e mai frumos. Am să ţi-l trimit prin Feodor.

— Am înţeles.

— Ia te uită ce mutră faci! Tot mai eşti îmbufnat? Te-am jignit aşa de tare? Ei, haide, lasă… N-am vrut să… Ai s-o duci bine la mine… Ai să fii mulţumit de toate… Nu te supăra… Nu-i aşa că nu eşti supărat?

— Parcă noi, ăştia, avem voie să ne supărăm? Stepan făcu un gest de deznădejde cu mâna, începu să clipească din ochi şi întoarse capul în altă parte.

— Ce-i cu tine, Stepane?

— Ce să fie… Am spus: parcă noi avem voie să ne supărăm? N-avem…

Moşieriţă se sculă şi se apropie de el cu faţa îngri­jorată.

— Ce-i, Stepane… plângi?

Îl apucă de mânecă.

— Ce-i cu tine, Stepane? Ce-i cu tine? Vorbeşte odată! Te-a jignit cineva?

Şi în ochii moşieriţei se iviră lacrimi.

— Vorbeşte odată!

Stepan îşi repetă gestul de deznădejde, clipi mai tare din ochi şi începu să plângă de-a binelea.

— Coniţă! bolborosi el. Am să te iubesc… Am să fac tot ce vrei! Aşa să fie! Numai lor, să nu le dai nimic, blestemaţii de ei! Nicio copeică şi nicio surcea! Mă învoiesc la toate. Am să-mi vând sufle­tul necuratului, numai să nu le dai nimic!

— Cui?

— Lui tată-meu şi lui frate-meu. Nicio surcea! Să crape de ciudă, blestemaţii!

Moşieriţa zâmbi, îşi şterse ochii şi începu să râdă cu poftă.

— Bine, spuse ea. Acum du-te. Am să-ţi tri­mit îndată caftanul.

Stepan ieşi.

«Ce bine, că-i prost! gândi moşieriţa, privind în urma lui şi admirând umerii lui largi. M-a scutit de explicaţii… A început singur să vorbească de „dragoste”…»

Spre seară, când soarele, în asfinţit, revărsa purpură pe cer şi aur pe pământ, caii moşieriţei Strelcova go­neau nebuneşte pe nesfârşitul drum de stepă, ce ducea din sat spre zarea îndepărtată… Trăsura sălta ca o minge, secerând fără milă în calea ei secara, ce-şi apleca spre drum spicele grele de rod. Pe capră şedea Stepan, biciuind ca turbat caii. Privindu-l, ai fi zis că încearcă să facă hăţurile praf. Era îmbrăcat cu multă grijă. Se cunoştea că găteala lui costase bani şi timp destul. Catifeaua scumpă şi pânza roşie de bună ca­litate îmbrăcau strâns trupul lui vânjos. Pe piept îi atârna un lanţ cu brelocuri. Cizmele creţe erau lus­truite cu cea mai adevărată cremă şi ceară de ghete. Căciuliţa de vizitiu cu pană de păun abia se atingea de părul lui bălai, cârlionţat. Pe faţa îi era întipărită o expresie de resemnare îndobitocită şi totodată o mânie turbată, ale cărei victime erau cai… În trăsură şedea tolănită moşieriţa, trăgând adânc în piept aerul dătător de viaţă. Pe obraji îi juca o rumeneală tine­rească… Gusta din plin bucuria de a trăi.

— Straşnic, Stiopa! Straşnic! striga ea din când în când. Dă-i! Goneşte cât poţi! Ca vântul!

Dacă sub roţi ar fi fost pietre, ar fi ţâşnit din ele mii de scântei… Satul se îndepărta din ce în ce mai mult. Nu se mai vedeau nici izbele, nici acareturile boiereşti… Curând nu se mai desluşi nici clopot­niţa… Apoi satul se prefăcu într-o dungă fumurie şi fu înghiţit de depărtări. Stepan gonea mereu. Ar fi vrut să fugă cât mai departe de păcatul de care se temea atât. Dar era zadarnic. Păcatul şedea în trăsură şi lui Stepan nu-i fu dat să scape. În seara aceea, stepa şi cerul fură martori, cum îşi vindea sufletul.

Pe la ceasurile unsprezece seara, caii goneau înapoi. Unul dintre lăturaşi şchiopăta, iar calul de la roată era numai spumă. Moşieriţa cu ochii pe jumătate în­chişi şedea într-un colţ al trăsurii, ghemuită, în pele­rina ei. Pe buze îi juca un zâmbet mulţumit. Respira atât de uşor, atât de liniştit! Stepan mâna şi se gân­dea că o să moară. În cap simţea un gol, un fel de negură, iar în piept îl rodea jalea.

În fiecare zi, spre seară, se scoteau din grajd cai odihniţi. Stepan îi înhăma şi trăgea trăsura la o por­tiţă a parcului. Pe portiţă ieşea moşieriţa, strălucind de mulţumire, se aşeza în trăsură şi goana nebună începea. Nicio zi Stepan nu era scutit de această cor­voadă. Spre nenorocirea lui, nu avu parte nici de o singură zi ploioasă, în care s-ar fi putut ca moşieriţa să nu meargă la plimbare.

După una dintre aceste plimbări, abia întors din stepă, Stepan ieşi din curte şi se duse să facă vreo câţiva paşi de-a lungul apei. Ca de obicei, simţea în cap un fel de negură iar în piept o jale mare. Noaptea era plăcută, liniştită. Miresme gingaşe pluteau în văzduh şi îi dezmierdau faţa. Stepan îşi aduse aminte de sat; îl avea sub ochii lui, cufundat în întuneric, dincolo de râu. Îşi aduse aminte de izbă, de grădina de zarzavat, de calul lui, de laviţa pe care dormea cu Maria sa. Ce împăcat îi era sufletul pe atunci! O jale şi mai cumplită îl cuprinse…

— Stiopa! auzi el un glas sfios.

Întoarse capul. Maria venea spre el. Tocmai trecuse vadul şi-şi ţinea ciubotele în mână.

— Stiopa, de ce ai plecat?

Stepan o privi îndobitocit şi întoarse capul.

— Stiopuşca, cui m-ai lăsat pe mine, orfană cum sunt?

— Lasă-mă în pace!

— O să te pedepsească Dumnezeu, Stiopuşca! Pe tine o să te pedepsească! O să-ţi sortească o moarte cruntă, fără să fi avut vreme de pocăinţă. Ţine minte ce-ţi spun. Moş Trofim a trăit cu nevasta unui soldat – precum ştii – şi cum a murit? Să te ferească Dumnezeu!

— Nu-mi bate capul!

Stepan făcu doi paşi înainte. Maria îl apucă cu amândouă mâinile de caftan.

— Doar sunt nevasta ta, Stepane! Nu poţi să mă părăseşti aşa! Stiopuşca!

Maria începu să bocească.

— Dragul meu! Picioarele ţi-oi spăla şi numai apă oi bea! Hai acasă!

Stepan se smulse şi-i dădu un pumn Mariei; i-l dădu doar aşa, de mâhnit ce era. Pumnul o nimeri însă drept în burtă. Maria icni, se apucă cu mâinile de burtă şi se lăsă la pământ.

— Valeu! gemu ea.

Stepan clipi din ochi, îşi trânti un pumn în tâmplă şi o porni razna spre curte, fără să se mai uite în urmă.

Ajuns în grajd, căzu pe laviţă, îşi vârî capul sub pernă şi îşi muşcă pumnul până la sânge.

În acest timp, moşieriţa şedea în iatacul ei şi îşi dădea în cărţi: a doua zi seara avea să fie vreme fru­moasă sau nu? Cărţile spuneau că da.

III

Dis-de-dimineaţă, Rjeveţchi se întorcea acasă de la un vecin, la care fusese în vizită. Soarele încă nu ră­sărise. Să tot fi fost ceasurile patru. Administratorul era mahmur ca după chef. Călare pe bihuncă, mâna calul, clătinându-se uşor. Jumătate din drum ducea prin pădure.

„Ce dracu’? îşi spuse el apropiindu-se de moşia Elenei Egorovna. Parcă taie cineva lemne!”

Din desişul pădurii ajungeau la urechile lui Rjeveţ­chi lovituri de topor şi trosnituri de crăci. Rjeveţchi ciuli urechile, stătu câteva clipe pe gânduri, trase o înjurătură, coborî greoi de pe bihuncă şi intră în desiş.

Semion Jurkin şedea jos şi curăţa cu toporul cren­gile verzi de pe nişte trunchiuri. Lângă el zăceau trei anini tăiaţi. Puţin mai la o parte, un cal înhămat la o căruţă uşoară păştea iarba. Cum îl zări pe Se­mion, lui Rjeveţchi îi pieriră într-o clipă şi mahmu­reala şi somnul. Îngălbeni şi se repezi spre el.

— Ce faci aici, mă? strigă el.

— Ce faci aici, mă? îl îngână ecoul.

Dar Semion nu răspunse. Îşi aprinse luleaua şi îşi văzu mai departe de treabă.

— Ce faci, ticălosule? Cu tine vorbesc!

— Ce, nu vezi? Sau te-o fi lovit orbul găinilor…

— Cu-u-m? Ce ai spus?! Ia mai zi o dată!

— Ţi-am spus să-ţi cauţi de drum!

— Ce, ce, ce?

— Caută-ţi de drum! Şi nu mai zbiera.

Rjeveţchi se făcu stacojiu şi strânse umerii.

— Uiţi cu cine vorbeşti? Cum îndrăzneşti?

— Uite că îndrăznesc. Cine eşti tu să nu îndrăz­nesc? Nu mă sperii! Prea sunteţi mulţi, voi ăştia! Dacă am căuta să facem pe placul fiecăruia, n-am mai prididi.

— Cum îndrăzneşti să tai pădurea? E a ta?

— Nici a ta nu-i.

Rjeveţchi ridică cravaşa, dar nu-l lovi pe Semion, fiindcă acesta îi arătă toporul.

— Ştii tu, nemernicule, a cui e pădurea?

— Ştiu, pane! E a Strelcihăi, şi cu Strelciha am să stau de vorbă. Pădurea e a ei, şi tot ei am să-i răspund. Dar tu ce eşti? O slugă! Un fecior în casă! Pe tine nu te cunosc. Vezi-ţi de drum, trecătorule! Marş d-aici!

Semion bătu cu luleaua în topor şi zâmbi batjo­coritor.

Rjeveţchi alergă la bihuncă, plesni calul cu hă­ţurile şi o luă în goana mare spre sat. Adună în grabă câţiva martori şi se întoarse cu ei, tot în goană, spre locul delictului. Îl apucară pe Semion la lucru. Procesul se înjghebă într-o clipă. Primarul, ajutorul de primar, secretarul şi vătăşeii nu întârziară nici ei să sosească. Se întocmiră o serie întreagă de acte. Rjeveţchi le iscăli, Semion fu silit să le is­călească şi el, dar tot timpul îşi păstră pe buze zâm­betul batjocoritor.

Înainte de prânz, Semion se înfăţişă moşieriţei, care între timp fusese înştiinţată de cele petrecute. Fără a da bună ziua, Semion începu să spună că nu se mai poate trăi, că polonezul îi cotonogeşte pe oameni, că el, Semion, nu tăiase decât trei copăcei şi aşa mai departe.

— Cum îndrăzneşti să tai din pădurea altuia? îl întrebă moşieriţa foc.

— Ne chinuim rău cu el, mârâi Semion, sor­bind cu ochii faţa aprinsă a moşieriţei şi vrând să-l dea gata cu orice preţ pe polonez. La fiecare vorbă, te plesneşte! Se poate una ca asta? Şi caută mereu să te nimerească peste faţă! Nu mai merge aşa… Suntem şi noi oameni.

— Cum îndrăzneşti să tai din pădurea mea? Auzi? Pe tine te întreb, nemernicule!

— V-a minţit, coniţă! E drept că… am tăiat… Re­cunosc… Dar el de ce bate oamenii?

Sângele boieresc începu să fiarbă în venele moşie­riţei. Uită că Semion era frate cu Stepan, îşi uită buna creştere, uită totul pe lume şi îl plesni pe Semion peste obraz.

— Piei din faţa ochilor mei cu mutra ta de ţă­rănoi! strigă ea. Afară! Şi să nu te mai văd!

Semion se fâstâci. Nu se aştepta nicidecum la aşa ceva.

— La bună vedere! spuse el şi oftă adânc. Ce să-i fac! N-am ce face!

Şi ieşi bombănind. Ajuns în curte uită să-şi pună căciula pe cap.

Peste vreo două ceasuri se înfăţişă moşieriţei Maxim. Faţa-i era încordată, ochii posomorâţi. Se cu­noştea că venise să spună sau să facă vreo obrăznicie.

— Ce vrei? îl întrebă moşieriţa.

— Bună ziua, coniţă. Am venit mai mult să vă rog ceva. Tare aş avea nevoie de nişte lemne, coniţă. Vreau să-i fac o izbă lui Stepan şi n-am căpriori. Bine ar fi să-mi daţi şi nişte scânduri.

— De ce nu? Cu plăcere.

Faţa lui Maxim se lumină.

— Trebuie să fac o izbă şi n-am lemne. Cum e mai rău! E ca şi cum te-ai pune să mănânci ciorbă şi ciorbă nu-i… He-he… Îmi trebuie şi nişte scânduri, şi de ale groase şi de ale subţiri. Siomca v-a spus adi­neauri nişte obrăznicii… Să nu vă supăraţi, coniţă. E un nerod. Nu şi-a băgat încă minţile în cap. Habar n-are de nimic. Aşa sunt ăştia tinerii. Atunci pot să vin după lemne, coniţă?

— Vino.

— Fiţi atât de bună şi spuneţi-i şi lui Felix Adamîci. Să vă dea Dumnezeu sănătate! Acum Stiopca va avea şi el o izbă.

— Atât că am să-ţi cer scump, Jurkin! Ştii doar şi tu că eu nu vând lemne; lemnele îmi trebuie mie, iar dacă le vând, atunci le dau scump.

Faţa lui Maxim se lungi.

— Adică cum?

— Iaca bine. Aşa că, întâi banii, pe urmă…

— Nu vreau lemne cu bani.

— Dar cum altfel?

— Ştiţi şi dumneavoastră cum. Ce bani să aibă mu­jicul în ziua de astăzi? N-are nicio leţcaie.

— Fără bani nu dau.

Maxim îşi mototoli şapca în pumn şi începu să pri­vească în tavan.

— Nu glumiţi? întrebă el, după un timp de tăcere.

— Sigur că nu. Mai ai ceva de spus?

— Ce să mai spun? La ce să mai lungesc vorba cu dumneavoastră dacă nu-mi daţi lemne? La bună ve­dere. Atât că rău faceţi că nu-mi daţi lemne… O să vă pară rău… Mie nu-mi pasă, dar dumneavoastră o să vă pară rău… Stepan e la grajd?

— Nu ştiu.

Maxim privi cu tâlc la moşieriţă, tuşi, se mai în­vârti pe loc şi ieşi. Tremura tot de mânie.

„Vasăzică de astea îmi eşti, pungăşoaico!” îşi zise el îndreptându-se spre grajd. Stepan şedea pe un scăunaş şi ţesăla alene coapsa unui cal. Maxim nu intră în grajd, ci se opri în prag.

— Stepan! strigă el.

Stepan nu răspunse şi nici nu se uită la tatăl său.

— Strânge-ţi catrafusele şi hai acasă! îi po­runci Maxim.

— Nu vreau.

— Cum poţi să-mi răspunzi aşa?

— Dacă o fac înseamnă că pot.

— Îţi poruncesc!

Stepan sări în picioare şi trânti uşa grajdului în nasul lui Maxim.

Seara, un băieţaş din sat veni în goană la Stepan şi îi povesti că Maxim o dăduse afară din casă pe Maria, care nu ştia unde să se adăpostească peste noapte.

— Acum şade lângă biserică şi plânge, adăugă băieţaşul. În jurul ei s-a adunat lumea şi te ocărăşte pe tine.

A doua zi dis-de-dimineaţă, în timp ce toţi cei din curtea boierească dormeau, Stepan se îmbrăcă cu hai­nele sale vechi şi se duse în sat. Clopotele bisericii sunau de liturghie. Era o dimineaţă de duminică, lu­minoasă, veselă. Îţi venea să tot trăieşti şi să te bu­curi de viaţă! Stepan trecu pe lângă biserică, aruncă o privire îndobitocită spre clopotniţă şi se îndreptă spre cârciumă. Din păcate, cârciuma se deschidea înaintea bisericii. Când intră în cârciumă, la tejghea se şi adunaseră băutori.

— Votcă! comandă Stepan.

I se turnă votcă. Bău, mai stătu puţin locului şi bău din nou. După ce se chercheli, începu să-i cinstească pe ceilalţi. Şi se încinse un chef în lege.

— Primeşti leafă mare la Strelciha? îl întrebă Sidor.

— Cât mi se cuvine. Bea, nătărăule!

— Bună treabă. Îţi urez sărbătoare plăcută, Stepan Maximîci! Duminică plăcută! Dar dumneata de ce nu bei?

— Beau… Beau şi eu…

— Îmi pare bine… La drept vorbind, toate astea-s foarte bune, pe cinste! Stepan Maximîci! Aşa-a… Dă-mi voie să te întreb: primeşti vreo zece ruble?

— Ha-ha-ha! Cum poate un boier să trăiască cu zece ruble? Cum de-ţi trăsneşte aşa ceva prin minte? Primeşte sigur o sută!

Stepan se uită la cel ce rostise aceste vorbe şi re­cunoscu pe frate-său Semion, care şedea pe banca din colţ şi bea. Îndărătul lui Semion se vedea faţa aprinsă de băutură a dascălului Manafuilov, care zâmbea viclean.

— Daţi-mi voie să vă întreb, domnule, spuse Se­mion, scoţându-şi şapca, moşieriţa are cai frumoşi sau nu? Dumneavoastră vă plac?

Stepan îşi turnă în tăcere votcă şi o bău fără să scoată o vorbă.

— Trebuie să fie foarte buni, urmă Semion. Păcat numai că nu-i vizitiu la ei. Fără vizitiu nu prea merge…

Manafuilov se apropie de Stepan şi clătină din cap.

— Eşti… eşti… un porc! spuse el. Un porc! Nu ţi-e teamă de păcat? Creştin eşti tu? Creştinul se teme de păcat! Ştii ce spune sfânta scriptură, ai?

— Ia slăbeşte-mă cu prostiile tale!

— Prostii… hai? Eşti tu mai deştept? Eşti vizi­tiu, dar nu la cai. He-he… Dumneaei îţi dă şi cafea?

Stepan puse mâna pe o sticlă, îşi făcu vânt şi îl croi pe Manafuilov drept în capul lui cel mare. Mana­fuilov se clătină dar nu se lăsă:

— Dragoste! Frumos!… Hehei… Păcat numai că nu te poţi cununa. Te-ai face boier! Ce ziceţi, băieţi? Straşnic boier ar mai ieşi din el. Un boier şi jumă­tate! Şi cu carte!

Se auziră râsete. Stepan îl croi încă o dată pe das­căl cu sticla în cap. Manafuilov se clătină şi, de data aceasta, se prăbuşi.

— De ce omori oamenii? strigă Semion, năpustindu-se asupra fratelui său. Cunună-te, şi atunci ai să poţi bate pe cine vrei! De ce bate oameni, băieţi? De ce dai, răspunde!

Semion închise pe jumătate ochii, îl apucă pe Stepan de piept şi îl pocni la lingurică. Manafuilov se ridică şi începu să-şi fluture degetele lungi în faţa ochilor lui Stepan.

— Bătaie, băieţi! Asta-i bătaie nu glumă! Săriţi!

În cârciumă se iscă larmă mare. Strigăte se ames­tecară cu râsete.

Lumea se îmbulzi la uşa cârciumii. Stepan îl apucă pe Manafuilov de guler şi-l azvârli afară. Dascălul scoase un ţipăt ascuţit şi se rostogoli ca un ghem pe trepte. Râsetele se înteţiră. Cârciuma se umplu de lume. Sidor se amestecă unde nu-i fierbea oala şi îl lovi pe Stepan în spinare, fără să ştie nici el de ce. Stepan îl apucă pe Semion de umăr şi îl azvârli şi pe el spre uşă. Semion se lovi cu capul de ivăr, alunecă pe trepte şi căzu cu faţa udă în praful drumului. Fra­tele său îl ajunse din câteva salturi şi începu să-i joace pe burtă. Jucă cu înverşunare, cu sete, sărind sus de tot. Sări multă vreme aşa.

Clopotele sunau de „Axion”. Stepan se uita la lume. În jurul lui nu se vedeau decât mutre schimonosite de râs, una mai beată şi mai cheflie ca cealaltă. Un potop de mutre. Semion se ridică de pe jos, ciufulit, însângerat, cu pumnii strânşi, cu o căutătură de fiară. Manafuilov stătea lungit în praf şi plângea. Praful i se lipise în jurul ochilor. Se iscase o învălmăşeală din care nici dracu’ nu mai putea alege ceva.

Stepan se dezmetici; se îngălbeni şi o rupse de fugă, ca un nebun. Câţiva oameni se luară după el.

— Prindeţi-l! Prindeţi-l! strigau toţi în urma lui. Puneţi mâna pe el! A ucis!

Pe Stepan îl apucă groaza. I se păru că, dacă va fi prins, lumea îl va omorî pe loc. Începu să alerge mai repede.

— Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el!

Fugind mereu, ajunse, fără să-şi dea seama, la casa părintească. Poarta era larg deschisă, cu canaturile în bătaia vântului. Stepan dădu buzna în curte.

La trei paşi de poartă, Maria lui şedea pe un mor­man de surcele şi de talaş. Cu picioarele strânse sub ea şi cu mâinile atârnându-i sleite de puteri, nu-şi desprindea ochii de la pământ. La vederea Mariei, un gând luminos licări deodată prin mintea întunecată şi muncită de băutură a lui Stepan…

Să fugă din sat, să fugă cât mai departe cu femeia aceasta galbenă ca moartea, asuprită, pe care o iubea din tot sufletul. Să fugă cât mai departe de toţi aceşti blestemaţi, în Kuban, bunăoară… Ce frumos e Kubanul! Dacă scrisorile primite de la unchiul Piotr spun adevărat, ce minunată libertate trebuie să fie în ste­pele Kubanului! Acolo şi viaţa-i mai îmbelşugată, şi vara mai lungă, şi lumea mai cutezătoare… La în­ceput, ei doi, Stepan şi Maria, se vor tocmi ca ar­gaţi, iar mai târziu îşi vor face rost şi de un petic de pământ al lor. Acolo nu vor avea mereu pe capul lor, nici pe chelul de Maxim, cu ochii lui de ţigan, nici pe Semion, cu zâmbetul lui de beţiv şi de om viclean…

Cu gândul acesta se apropie de Maria şi se opri în faţa ei… Dar capul i se învârtea de băutură, prin faţa ochilor îi jucau pete de toate culorile şi îl durea tot trupul… Abia se ţinea pe picioare…

— Hai în Kuban… hai să… începu el, simţind că nu mai e în stare să vorbească… În Kuban… la moşul Piotr… Ştii? Ala care ne trimitea scrisori…

Dar pas de te înţelege! Se duse dracului Kubanul… Maria îşi ridică privirea îndurerată spre faţa lui gal­benă, buimăcită, acoperită pe jumătate cu şuviţe încâlcite, şi se ridică… Buzele începură să-i tremure…

— Tu eşti, tâlharule? ţipă ea. Tu? Ţi-au mutat fălcile la cârciumă? Blestematule! Călăule! Să-ţi meargă pe lumea cealaltă tot aşa cum m-ai omorât şi tu pe mine, ticălosule! Cu zile m-ai omorât, amărâta de mine!

— Taci din gură!

— Dihăniilor! Nu vă e milă de un suflet creştin! M-aţi dat gata, tâlharilor… Şi tu, Stiopca, mi-ai ucis sufletul! O să te pedepsească Maica Domnului! Ai să vezi! Asta n-o să ţi-o ierte aşa, cu una cu două. Crezi că numai eu îs sortită să mă chinuiesc? Nici prin minte să nu-ţi treacă aşa ceva… Ai să te chinuieşti şi tu…

Stepan începu să clipească din ochi şi se clătină pe picioare.

— Taci din gură! Pentru numele lui Dumnezeu!

— Beţivule! Ştiu cu ai cui bani te-ai îmbătat… O ştiu, tâlharule! Bei de bucurie? Duci trai vesel?

— Taci! Maşca! Te rog…

— De ce ai venit? Ce-ţi mai trebuie? Ai venit să te lauzi? Le ştiu toate şi fără să te lauzi… Tot satul ştie… Toată ziulica îmi scoate lumea ochii cu purtarea ta, blestematule…

Stepan bătu din picior, se clătină şi, scăpărând din ochi, o îmbrânci pe Maria cu cotul.

— Taci din gură când îţi spun! Nu-mi chinui su­fletul!

— Ba am să vorbesc! Vrei să mă baţi? Poftim… Bate-mă!… Bate-mă!… Tot o să mor odată. La ce mângâiere să mă mai aştept? Hai, dă în mine… Dă-mă gata, tâlharule! Ce nevoie ai tu de mine? O ai pe moşieriţa ta. E bogată… E frumoasă… Eu îs bădărancă şi ea-i boieroaică… Ce mai stai? Dă în mine, tâlharule!

Stepan ridică pumnul şi lovi cu toată puterea faţa schimonosită a Mariei. Lovitura, dată în neştire, ni­meri drept în tâmplă. Maria se clătină şi se prăbuşi fără să scoată un sunet. În timp ce se prăbuşea, Ste­pan o mai lovi o dată în piept.

Bărbatul se aplecă spre trupul cald, dar neînsu­fleţit al nevestei sale, se uită cu ochi tulburi la faţa ei chinuită şi, neînţelegând nimic, se aşeză lângă ca­davru.

Între timp, soarele se ridicase deasupra izbelor şi frigea. Vântul se făcuse fierbinte. În aerul dogoritor plutea o tristeţe apăsătoare… Oamenii din sat se bu­luciră cutremuraţi în jurul lui Stepan şi al Mariei… Pricepeau că era vorba de un omor şi nu-şi credeau ochilor. Stepan se uita cu o privire tulbure la lumea din jurul lui, scrâşnea din dinţi şi bâiguia cuvinte fără şir. Nimeni nu se încumeta să-l lege. Maxim, Semion şi Manafuilov se aflau şi ei în mulţime şi se strângeau unul într-altul.

— Pentru ce a omorât-o? întrebau ei, galbeni ca moartea.

Mama alerga în jur şi se tânguia.

I se raportară şi moşieriţei cele întâmplate. Moşieriţa rămase înmărmurită, îşi luă flaconul cu săruri, dar nu leşină.

— Ce oameni groaznici! şopti ea. Of, ce oameni! Nemernicii! Las-că le arăt eu lor! Abia acum o să vadă ei cine sunt!

Rjeveţchi veni s-o mângâie. O mângâie şi îşi reluă astfel locul pe care capricioasa moşieriţă îl dăduse lui Stepan. Era un locşor bun, rentabil, şi foarte potrivit pentru el. De vreo zece ori pe an era gonit din acel loc şi tot de atâtea ori i se plăteau despăgubiri. Şi i se plătea din gros.

Apărută pentru prima oară în revista „Moscva”, 1882. Nr. 29, autoriz. cenz. din 30 iulie; Nr. 30, autoriz. cenz. din 7 august; Nr. 31, autoriz. cenz. din 17 august. În Nr. 29, nesemnată. În Nr. 30 şi 31 semnată: Antoşa Cehonte. – Publicăm acest text.

„Axion” – cântare bisericească.