Răzbunarea

Era în ziua reprezentaţiei date în folosul ingenuei noastre.

Nu era nici zece dimineaţa, când comicul trupei se afla la uşa ei. Trăgea cu urechea şi bătea în amândouă canaturile cu pumnii lui mari. Avea nea­părată nevoie să o vadă. Trebuia cu orice preţ ca in­genua să iasă de sub plapumă, oricât de somn i-ar fi fost.

— Deschide odată, ce dracu’! Mult o să mai trebuiască să îngheţ în curentul ăsta? Dacă ai şti că în coridorul dumitale sunt douăzeci de grade sub zero, nu m-ai face să aştept atât de mult! Sau, te pomeneşti că puţin îţi pasă!

La zece şi un sfert, comicul auzi un oftat adânc. După oftat, urmă un salt din pat, şi după salt, un lipăit de papuci.

— Ce vrei? Cine eşti?

— Eu sunt…

Comicul n-avea nevoie să-şi spună numele. Putea fi recunoscut cu uşurinţă după glasul lui şuierător şi dogit ca al unui bolnav de difterie.

— Aşteaptă puţin să mă îmbrac…

După trei minute, uşa se deschise. Intră, sărută mâna ingenuei şi se aşeză pe pat.

— Am venit la dumneata cu o treabă, începu el, aprinzându-şi o ţigară de foi. Eu nu vin la oa­meni decât cu treburi şi las pe seama domnilor trân­tori grija de a face vizite. Dar să revin la ceea ce mă aduce aici… Astăzi joc în piesa dumitale pe contele… Desigur că ştii acest lucru?

— Da.

— Pe bătrânul conte. În actul al doilea, apar pe scenă în halat. Sper că ştii şi asta… Nu-i aşa?

— Da.

— Buun… Dacă n-aş apărea în halat, aş păcătui împotriva adevărului. Şi pe scenă, ca şi în viaţă, lu­crul principal e adevărul, nu-i aşa? De altfel, mademoiselle, parcă mai trebuie să-ţi spun asta? În fond sunt om, iar omul nu este creat decât pentru a tinde spre adevăr…

— Da, aşa-i…

— Prin urmare, după toate cele spuse, vezi că ha­latul îmi este neapărat necesar. Dar n-am un halat demn de un conte. Dacă m-aş arăta publicului în ha­latul meu de stambă, scena ar pierde mult, iar spec­tacolul dumitale şi-ar rata succesul.

— Şi crezi că eu pot să te ajut cu ceva?

— Da. De la prietenul dumitale ţi-a rămas un mi­nunat halat albastru cu guler de catifea şi cu o cin­gătoare cu ciucuri roşii. Un halat grozav, nemaipo­menit!

Ingenua noastră roşi până în albul ochilor care în­cepură să clipească şi prinseră a scânteia, ca nişte mărgele scoase la soare.

— Împrumută-mi acest halat pentru reprezentaţia de astăzi…

Ingenua începu să se plimbe prin odaie. Părul des­pletit i se împrăştiase în neorânduială pe faţă şi pe umeri… Îşi muşca buzele şi îşi frângea mâinile.

— Nu, asta nu! spuse ea.

— Cum aşa?… Pot să ştiu şi eu de ce?

— De ce? Doamne, dar e aşa de uşor de înţeles! Fiindcă simt că n-aş putea! Nu!… Nu! Niciodată! El s-a purtat urât cu mine şi n-avea dreptul s-o facă… Asta-i adevărat! s-a purtat cu mine ca ultimul dintre nemernici… Şi… o recunosc: m-a părăsit numai fiindcă nu am o leafă destul de bună şi nu mă pricep să buzunăresc bărbaţii! Ar fi vrut să-i dau lui banii aceia spurcaţi pe care i-aş fi luat de la ceilalţi; da, asta voia! E un lucru urât, josnic! Numai neruşinaţii lipsiţi de conştiinţă pot avea astfel de pretenţii.

Ingenua se prăbuşi în fotoliul pe care îşi pusese cămaşa proaspăt călcată şi îşi acoperi faţa cu palmele. Comicul zări printre degetele ei mici steluţe străluci­toare: era fereastra care se oglindea în lacrimile ei…

— M-a jefuit! urmă ea, plângând încet. N-avea decât să mă jefuiască, dar de ce să mă pără­sească? De ce? Ce i-am făcut? Ce i-am făcut? Ce?

Comicul se sculă şi se apropie de ea.

— Nu plânge, spuse el. Lacrimile înseamnă lipsă de curaj. Unde pui că poţi găsi în orice clipă o mângâiere… Consolează-te!… Arta este o mângâiere radicală!

Dar mângâierea radicală nu avu niciun efect.

După plâns, urmă o criză de nervi.

— O să-i treacă! îşi spuse comicul. Am să aştept.

Aşteptând ca ingenua să se liniştească, se plimbă prin odaie, căscă şi se întinse pe pat. Patul ei era un pat de femeie, dar departe de a fi la fel de moale ca paturile în care dorm ingenuele teatrelor mari. Pe co­mic îl împunse în coastă un tel, iar pe chelie simţi zgârietura unor pene, ale căror vârfuri priveau sfios prin faţa de pernă roz. Marginile patului erau reci ca gheaţa. Dar toate acestea nu-l împiedicară pe neo­brăzat să-şi întindă cu voluptate braţele. Ce ţi-e şi cu paturile astea de muiere: miros atât de plăcut!

Stătea lungit şi se tot întindea în timp ce umerii in­genuei tresăreau, din piept îi porneau gemete între­tăiate de suspine, şi degetele i se frământau nervos şi rupeau la piept bluziţa de flanelă… Comicului îi reîn­viase în minte pagina cea mai nefericită a unuia dintre cele mai nefericite romane ale sale. Criza de nervi ţinu vreo zece minute. Potolindu-se, ingenua îşi aruncă părul pe spate, se uită de jur împrejur prin odaie şi începu din nou să vorbească.

Nu se cade să stai lungit pe pat când îţi vorbeşte o doamnă. Buna creştere înainte de toate. Comicul tuşi scurt, se sculă şi se aşeză în capul oaselor.

— S-a purtat necinstit cu mine, continuă ea, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi dau halatul. Cu toată fapta lui mârşavă, eu tot îl mai iubesc, şi hala­tul este singurul lucru care mi-a rămas de la el! Când văd halatul, mă gândesc la el şi… plâng…

— N-am nimic împotriva acestor sentimente lăuda­bile, spuse comicul, dimpotrivă, în afurisitul ăsta de secol practic, al realităţii, în care trăim, e plăcut să întâlneşti o fiinţă cu o astfel de inimă şi cu astfel de vederi. Şi înţeleg foarte bine că a-mi da halatul chiar pentru o singură seară este pentru dumneata un sacrificiu… Dar gândeşte-te cât de înălţător e să faci sacrificii pentru artă!

După o clipă de gândire, comicul oftă şi adăugă:

— Cu atât mai mult că am să ţi-l dau înapoi chiar mâine…

— Pentru nimic în lume!

— Dar de ce? Doar nu-l mănânc; ţi-l dau înapoi! Ce ciudată eşti, zău…

— Nu, nu! Pentru nimic în lume!

Ingenua începu să umble repede prin odaie, dând din mâini.

— Pentru nimic în lume! Vrei să-mi iei singurul lucru la care mai ţin! Mai bine mor, decât să-l dau! Eu îl mai iubesc pe omul acela.

— Toate bune, dar ceea ce nu înţeleg, doamnă, este cum poţi să nu dai un halat când e vorba de artă?… Doar eşti artistă!

— Pentru nimic în lume! Nici să nu mai vorbim de asta!

Comicul roşi şi se scărpină pe chelie. Tăcu câteva clipe apoi începu iar:

— Şi, zi, nu mi-l dai?

— Pentru nimic în lume!

— Hm… Bine… N-am ce zice. Nu prea eşti cole­gială… Aşa se poartă colegii între ei?

Oftă şi continuă:

— Păcat. Dracu’ să ne ia! Mare păcat că nu sun­tem colegi decât în vorbe şi nu în fapte. De altfel, ne­potrivirea dintre vorbă şi faptă e un lucru foarte ca­racteristic pentru secolul nostru! Bunăoară literatura! Păcat! Mai ales pe noi, artiştii, ne omoară lipsa de solidaritate, de adevărată colegialitate… Da, ne omoa­ră! La drept vorbind, asta nu face decât să dove­dească un lucru: că nu suntem artişti, adevăraţi oa­meni ai artei. Suntem slugi, nu artişti! Scena nu ne e dată decât pentru a ne arăta publicului braţele şi ume­rii goi… pentru a-i arunca ocheade… pentru a gâdila instinctele galeriei… Vasăzică, nu mi-l dai?

— Cu niciun preţ!

— E ultimul dumitale cuvânt?

— Da…

— Foarte bine…

Comicul îşi puse căciula pe cap, se înclină ceremo­nios în faţa ingenuei şi ieşi din odaie. Coborî în stra­dă. Roşu ca racul, tremurând de mânie şi şuierând sudălmi printre dinţi, o porni de-a dreptul spre teatru. Mergea lovind cu bastonul caldarâmul îngheţat. Cu câtă desfătare ar fi tras în ţeapă, pe acest baston no­duros, pe toţi ticăloşii lui de colegi. Şi dacă ar fi pu­tut să străpungă întreg pământul cu acelaşi baston de slujitor al artei, ar fi fost şi mai bine! Păcat că nu era astronom, ar fi ştiut el să le dovedească tutu­ror că pământul e cea mai păcătoasă dintre planete!

Teatrul se afla la capătul străzii, la trei sute de paşi de puşcărie. Era vopsit într-o culoare cărămizie. Dar vopseaua nu izbutise să ascundă crăpăturile mari, care arătau că era de lemn. Pe timpuri, fusese un ham­bar, în care se ţineau saci cu făină. Hambarul se vă­zuse înălţat la rangul de teatru nu pentru merite ex­cepţionale, ci pentru faptul că era cea mai înaltă şură din oraş.

Comicul se duse la casă, unde, la o masă murdară din lemn de tei, şedea casierul Stamm, bunul lui prie­ten, un neamţ care se dădea drept englez. Casierul era cam chior, prost, pe jumătate surd, ceea ce nu-l împie­dica să-şi asculte tovarăşii cu luarea aminte ce li se cuvenea.

Comicul intră la casă, se încruntă şi se opri în faţa neamţului, cu atitudinea unui boxer care se pregăteşte de luptă. Rămase câteva clipe fără a rosti un cuvânt, clătinând din cap, apoi izbucni:

— Cum să le zici unor oameni ca ăştia, mister Stamm?

Trânti un pumn în masă şi se lăsă, indignat, pe o bancă de lemn. Nu un şuvoi, ci un ocean întreg de cuvinte turbate, otrăvite, deznădăjduite îi ţâşni din gura înconjurată de o zonă de multă vreme nerasă. Măcar casierul să se înduioşeze de soarta lui. O fetiş­cană, o miorlăită, nu ascultase rugămintea omului fără de care nenorocita asta de şură de mult s-ar fi prăbuşit! Să nu-i facă ea o plăcere (nu mai vorbesc de serviciu) primului comic, care acum zece ani fusese poftit să joace la un teatru din capitală! Revoltător!

În şura transformată în teatru nu era frig, ci o adevărată gheţărie. Nici într-o cuşcă de câine n-ai fi îngheţat mai rău! Bătrânul casier făcea foarte bine că stătea în şubă şi în cizme de pâslă şi galoşi. Geamul era îngheţat, iar pe duşumea se plimba în voie un vânt pe care l-ar fi putut invidia însuşi Polul Nord. Uşa se închidea prost şi marginile ei erau albe de chiciură. Revoltător! Era chiar prea frig ca să te mai superi.

— O să mă ţină minte! îşi încheie comicul fili­pica.

Îşi puse picioarele pe bancă, acoperindu-le cu poa­lele şubei, moştenită acum douăzeci de ani de la un prieten actor mort de oftică. Se înfăşură mai strâns în ea, tăcu şi, cu gulerul ridicat, începu să sufle sub şubă ca să-şi încălzească pieptul.

Gura îi tăcea, în schimb creierul îi era în plină activitate. Se străduia să găsească un mijloc de răzbu­nare. Fiindcă trebuia în orice caz să se răzbune pe fetişcana aceea obraznică, lipsită de respect!

Comicul nu-şi acoperise şi ochii cu şuba, ci îi lăsase liberi, să privească în voie… Ce bine că ochii nu îngheaţă! La casă însă nu era nimic interesant de vă­zut. Lângă peretele de scânduri se afla o masă; în faţa mesei o bancă şi, pe bancă, bătrânul casier cu şubă de blană de câine şi cizme de pâslă. Totul era ce­nuşiu, banal, arhicunoscut. Până şi murdăria era acolo de când lumea. Pe masă se afla un carnet de bilete, virgin. Publicul nu se grăbea. Abia spre prânz avea să înceapă să vină. Afară de masă, de bancă, de bilete şi de maldărul de hârtii din colţ, nu se mai ve­dea nimic. O sărăcie şi o plictiseală înfiorătoare.

Îmi cer însă iertare: la casă se afla totuşi şi un obiect de lux. Acest obiect zăcea sub masă, laolaltă cu cocoloaşele de hârtie ce nu se mai foloseau la nimic şi pe care, din pricina frigului, nu le mătura ni­meni. De altfel şi mătura se prăpădise cine ştie pe unde.

Sub masă era aruncată o bucată mare de carton, prăfuită şi ruptă. Casierul o călca cu pâslarii lui şi scuipa pe ea, fără să se sinchisească. Obiectul de lux era chiar acest carton pe care stătea scris cu litere de o şchioapă: „Pentru reprezentaţia de astăzi, toate biletele sunt vândute”. De când exista, nu-i fusese dat să atârne vreodată deasupra ghişeului casei, şi ni­ciun spectator n-ar fi putut spune că-l văzuse. Carto­nul era bun, dar mincinos. Păcat că nu-şi găsea în­trebuinţare. Publicul n-are ochi să-l vadă, în schimb artiştii sunt cu toţii îndrăgostiţi de el!

Rătăcind pe pereţi şi pe duşumea, privirea comicu­lui nu putea să nu se izbească şi de acel obiect de va­loare. De obicei, comicul se gândea mult până să ia o hotărâre. De data aceasta, se hotărî fulgerător. Zărind cartonul, se lovi cu palma peste frunte şi strigă:

— O idee! Minunat!

Se aplecă şi trase spre el cartonul cu basmul bile­telor vândute.

— Minunat! Unic! Asta o s-o coste mai scump de­cât halatul albastru cu ciucuri roşii!

Zece minute după aceea, cartonul atârnă pentru prima şi ultima oră în existenţa lui deasupra ghişe­ului şi… minţea.

Minţea, dar lumea îl crezu. Seara, ingenua noastră zăcea în camera ei şi plângea cu hohote, de o auzea tot hotelul.

— Publicul nu mă iubeşte! gemea ea.

Numai vântul îşi dădea osteneala să-i plângă de milă! Bun la suflet, se tânguia prin horn şi prin ven­tilaţii, pe mai multe voci şi, poate, sincer. În aceeaşi seară, comicul şedea la berărie şi bea bere. Bea bere, şi atâta tot.

Apărută pentru prima dată în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 50, 31 decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în culegerea „Basmele Melpomenei”. Moscova, 1884. – Publicăm textul culegerii.

Pentru culegere au fost făcute corectări stilistice şi a fost modificat sfârşitul.