Albumul

Consilierul titular Kraterov, un om lung şi subţire ca săgeata amiralităţii ^lxxx , făcu un pas înainte şi spuse, adresându-se lui Jmîhov:

— Excelenţă! Tulburaţi şi mişcaţi până în adâncul sufletului de îndelungata dumneavoastră şefie şi de grija părintească pe care ne-o purtaţi…

— De mai bine de zece ani, îi suflă Zakusin.

— De mai bine de zece ani, noi, subalternii dumneavoastră, oferim Excelenţei Voastre în această zi atât de însemnată pentru noi… drept semn al stimei şi al profundei recunoştinţe ce vă purtăm, acest album cu portretele noastre, dorind ca în tot cursul însemnatei dumneavoastră vieţi, adică încă mulţi, mulţi ani, până la ultima dumneavoastră suflare, să nu ne părăsiţi…

— Prin felul părintesc în care ne-aţi îndrumat pe calea adevărului şi a progresului… adăugă Zakusin, ştergându-şi fruntea de sudoarea care-l năpădise deodată; (se vedea că moare să vorbească şi, după toate probabilităţile, pregătise şi el un discurs). Şi să fâlfâie încă mult timp steagul dumneavoastră pe tărâmul geniului, al muncii şi al conştiinţei obşteşti! isprăvi el.

O lacrimă se prelinse pe obrazul stâng, zbârcit, al lui Jmîhov.

— Domnilor! răspunse el cu glasul tremurând de emoţie. Nu mă aşteptam, nici nu-mi închipuiam măcar că veţi sărbători modestul meu jubileu… Sunt mişcat… chiar… foarte… Nu voi uita această clipă până în mormânt, şi credeţi-mă… credeţi-mă, dragi prieteni, că nimeni nu vă doreşte atât de mult binele, cum vi-l doresc eu… Iar dacă, poate, au avut loc vreodată între noi mici neînţelegeri, a fost tot spre folosul dumneavoastră…

Şi Jmîhov, consilier activ de stat, îl îmbrăţişă pe consilierul titular Kraterov care, surprins de o asemenea onoare, păli de încântare. Şeful făcu apoi cu mâna un gest, vrând să arate că emoţia îl împiedică să vorbească şi începu să plângă, ca şi cum nu i s-ar fi dăruit, ci, dimpotrivă, i s-ar fi luat un album scump… După ce se linişti puţin, Jmîhov mai rosti câteva cuvinte bine simţite, dădu mâna pe rând cu toată lumea şi, însoţit de urale puternice, coborî scara, se urcă în trăsură şi plecă, copleşit de atâtea binecuvântări. În trăsură, simţi în piept afluxul unei bucurii pe care nu-i fusese încă dat să o cunoască şi mai trase un ropot de plâns.

Acasă îl aşteptau noi bucurii. Familia, prietenii şi cunoscuţii îi făcură o primire atât de entuziastă încât ajunse la concluzia că adusese într-adevăr mult folos patriei şi că, de n-ar fi fost el, aceasta s-ar fi aflat poate la ananghie. Prânzul jubiliar se scurse de la început până la sfârşit în toasturi, cuvântări, îmbrăţişări şi lacrimi. N-ar fi crezut niciodată Jmîhov ca meritele lui să fie apreciate atât de sincer şi atât de călduros.

— Domnilor! spuse el înainte de desert. Acum două ore am fost răsplătit pentru toate suferinţele pe care le are de îndurat un om care se află – dacă pot să mă exprim aşa – în slujba datoriei, şi nu a formei, nu a literei. În tot timpul serviciului meu m-am călăuzit neîncetat de principiul: nu publicul este acel care există pentru noi, ci noi existăm pentru public. Şi astăzi am primit cea mai înaltă răsplată cu putinţă! Subalternii mei mi-au oferit un album… Iată-l! Nici nu ştiţi cât m-a mişcat.

Feţele festive se aplecară asupra albumului şi începură să-l răsfoiască.

— Ce frumos e! spuse Olia, fata lui Jmîhov.

— Trebuie să fi costat cel puţin cincizeci de ruble. E minunat! Dă-mi-l mie, tăticule. Auzi? Am să ţi-l păstrez cu grijă… E aşa de frumos!

După masă, Olia duse albumul în odaia ei şi-l încuie în sertar. A doua zi îl luă, îi scoase pe funcţionari, îi azvârli, iar în locul lor puse fotografiile prietenelor ei de la pension. Fracurile de uniformă cu nasturi metalici cedară locul micilor pelerine albe. Kolea, băieţelul Excelenţei Sale, îi culese pe funcţionari de pe jos şi le coloră hainele cu roşu. Celor fără mustaţă, le făcu mustăţi verzi, iar celor fără barbă, bărbi cafenii. Când nu mai avu ce colora, îi decupă, le scoase ochii cu un ac, îi făcu soldaţi şi începu să se joace cu ei. După ce-l decupă din fotografie pe consilierul titular Kraterov, îl prinse pe o cutie de chibrituri goală şi se duse să-l arate tatălui său, în birou.

— Parcă-i o statuie! Ia uită-te, tăticule!

Jmîhov râse cu hohote, apoi, înduioşat, se aplecă şi sărută apăsat obrăjorul lui Kolea.

— Drăcuşorule! Du-te şi arată-l mamei. Să-l vadă şi ea.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 18, 5 mai. Semnată: A. Cehonte. Revăzută, a intrat în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

Cu prilejul alegerii ei pentru culegerea de „Opere”, Cehov a revizuit-o stilistic, a adăugat câteva fraze şi a eliminat o lungă caracterizare a funcţionarilor, făcută de şef.