Spiritele sunt în mare fierbere

DIN LETOPISEŢUL UNUI ORAŞ

Afară era iadul pe pământ. Soarele de după-amiază dogorea cu atâta îndârjire, încât chiar şi „Réaumurul” din biroul accizarului se zăpăcise şi, ajuns la 35,8 grade, se oprise nemaiştiind ce să facă… Locuitorii oraşului asudau ca nişte dobitoace muncite peste măsură – dar de lene nici nu-şi mai ştergeau năduşeala, ci o lăsau să se zvânte.

În piaţa cea mare, prin faţa caselor cu obloanele trase, treceau doi cetăţeni: administratorul financiar Poceşihin şi avocatul Optimov care era totodată şi un străvechi corespondent al ziarului „Sîn Otecestva”. Mergeau tăcuţi, moleşiţi de atâta zăpuşeală. Optimov i-ar fi înjurat pe cei de la primărie pentru praful şi murdăria de pe uliţe, dar, cunoscând firea împăciuitoare şi opiniile moderate ale tovarăşului său de drum, tăcea.

În mijlocul pieţii, Poceşihin se opri deodată şi începu să privească în sus.

— La ce te uiţi, Evpl Serapionîci?

— La stolul acela de grauri. Sunt curios unde or să se aşeze. Vezi ce mulţi sunt? Un adevărat nor! Mă gândesc că dacă ai trage în ei la grămadă, şi dacă apoi i-ai aduna… şi dacă… Hait! S-au aşezat în grădina părintelui protoiereu!

— Nicidecum, Evpl Serapionîci. Nu la părintele protoiereu, ci la părintele diacon Vratoadov. Iar dacă ai trage în ei de aici n-ai omorî niciunul. Alicele-s mici şi până să ajungă la ţintă şi-ar pierde puterea. Şi, la urma urmei, de ce să-i omori, spune şi dumneata! E drept că păsările astea cam strică fructele, dar sunt şi ele fiinţe, vietăţi. Graurul, de pildă, cântă… Şi pentru ce cântă el oare, te întreb? Pentru ca să aducă laude. Toată suflarea îl laudă pe Domnul. Dar… mi se pare că tot la părintele protoiereu s-au aşezat!

Pe când cei doi prieteni stăteau astfel de vorbă, trecură încetişor pe lângă ei trei băbuţe, în opinci şi cu nişte boccele în spinare. Se uitară mirate la Poceşihin şi Optimov, care îşi ţineau ochii aţintiţi spre casa părintelui protoiereu, apoi îşi încetiniră mersul şi, după ce mai făcură câţiva paşi, se opriră, se mai uitară o dată la cei doi prieteni şi începură şi ele să privească în partea aceea.

— Da, ai avut dreptate, la părintele protoiereu s-au aşezat, urmă Optimov. în grădina lui s-au copt vişinele. Sigur, s-au dus acolo să ciugulească!

Pe portiţa grădinii protoieriei ieşi însuşi părintele protoiereu Vosmistişiev însoţit de dascălul Evstignei. Văzând că oamenii se uită cu luare aminte spre protoierie şi neînţelegând despre ce e vorba, începură şi ei să privească într-acolo.

— Se vede că părintele Paisi se duce la vreo slujbă, spuse Poceşihin.. Dumnezeu să-l ajute!

Prin piaţă trecură mai mulţi muncitori de la fabrica negustorului Purov care se întorceau de la scăldat. Văzându-l pe părintele Paisi privind ţintă spre cer şi pe băbuţe, nemişcate, zgâindu-se în sus, se opriră şi începură să se uite şi ei. Acelaşi lucru îl făcu şi un băieţaş, care ducea de braţ un cerşetor orb, şi un mujic care căra un butoiaş de scrumbii stricate pentru a-l goli desigur în piaţă.

— Pesemne că s-a întâmplat ceva, spuse Poceşihin. O fi vreun foc? Dar nu, nu se vede fum nicăieri! Hei, Kuzma! îi strigă el mujicului care se oprise. Ce s-a întâmplat?

Mujicul răspunse ceva, dar nici Poceşihin, nici Optimov, nu auziră ce. În toate uşile dughenelor se iviră vânzători somnoroşi. Zugravii care văruiau hambarul negustorului Fertikulin coborâră de pe scări şi se alăturară muncitorilor. Pompierul, care se învârtea desculţ pe platforma foişorului de foc, se opri şi, după ce se uită câteva clipe jos, coborî. Foişorul de foc rămase pustiu, ceea ce păru suspect.

— Te pomeneşti că arde pe undeva? Ia nu mă-mbrânci, porcul dracului!

— Unde vedeţi că arde? Unde arde? Împrăştiaţi-vă, domnilor! Vă rog cu tot respectul!

— S-o fi aprins pe dinăuntru!

— Ne roagă cu tot respectul şi ne dă brânci cu pumnii! Să nu dai brânci! Ăi fi tu şef, dar nu ai niciun drept să dai brânci!

— M-ai călcat pe bătătură! Călca-te-ar dracu’!

— Cine a fost călcat? Oameni buni, a fost călcat un cetăţean!

— De ce s-a adunat atâta lume? Ce s-a întâmplat?

— A fost călcat un om, Înălţimea Voastră!

— N-auziţi? Împrăştiaţi-vă! Domnilor, vă rog cu tot respectul! Te rog cu tot respectul, dobitocule!

— Îmbrânceşte-i cât vrei pe mujici, dar nu-ţi permit să te atingi de persoanele cu vază! Să nu pui mâna pe mine!

— Oameni sunt ăştia? Parcă înţeleg, blestemaţii, cu frumosul! Diavolilor! Sidorov, dă fuga după Akim Danilîci! Repede! De ce nu vreţi să înţelegeţi, domnilor, că până la urmă tot în capul dumneavoastră o să se spargă! Dacă vine Akim Danilîci, o s-o păţiţi! Şi tu eşti aici, Parfen?! Şi doar eşti orb, omul lui Dumnezeu! Nu vede nimic şi tot se înghesuie! Poftim! Eu îi vorbesc şi el habar n-are! Smirnov, notează-l pe Parfen!

— Am înţeles, să trăiţi! Ordonaţi să notez şi pe muncitorii lui Purov? Ăsta cu obrazul umflat e de-al lui Purov!

— Până una alta, nu nota pe oamenii lui Purov… Mâine e ziua lui onomastică!

Graurii se ridicară ca un nor întunecat deasupra grădinii părintelui protoiereu, dar Poceşihin şi Optimov nu-i mai vedeau; stăteau, privind mereu în sus, încercând să înţeleagă de ce se adunase atâta popor şi la ce se uitau cu toţii. Curând apăru şi Akim Danilîci. Mestecând ceva şi ştergându-şi buzele, scoase un urlet şi intră în mulţime ca un bolid.

— Pompieri, fiţi gata! Împrăştiaţi-vă! Domnule Optimov, împrăştie-te, că tot dumneata ai s-o păţeşti până la urmă! Decât să scrii în ziare fel de fel de critici despre oamenii cumsecade, ai face mai bine să încerci să te comporţi dumneata însuţi mai substanţial! Din ziare nu putem învăţa nimic bun!

— Te rog să nu te atingi de publicistică! sări Optimov ca ars. Sunt literat şi nu-ţi dau voie să te atingi de publicistică, cu toate că, din datorie cetăţenească, te stimez ca pe un părinte şi un binefăcător.

— Pompieri, apă!

— N-avem apă, Înălţimea Voastră!

— Vorr-ba! Duceţi-vă după apă! Marş!

— N-avem cu ce merge, Înălţimea Voastră. Domnul maior a plecat cu caii pompieriei să însoţească o mătuşă a dumisale.

— Împrăştiaţi-vă! Dă-te înapoi, dracu’ să te ia… Ce stai? Mai vrei una? Ia notează-l şi pe diavolul ăsta!

— Am pierdut creionul, Înălţimea Voastră…

Mulţimea creştea întruna, creştea mereu… Dumnezeu ştie cât ar mai fi crescut, dacă în cârciuma lui Greşkin nu i-ar fi dat cuiva prin cap să încerce noua flaşnetă, primită abia de câteva zile de la Moscova. Auzind cântecul „Vânătoraşul” mulţimea tresări şi dădu buzna în cârciumă. Nimeni nu a aflat niciodată de ce se adunase atâta popor, iar Optimov şi Poceşihin uitară de grauri – adevăraţii vinovaţi. Peste un ceas oraşul zăcea din nou în amorţire şi nu se mai vedea decât un singur om: pompierul care se plimba pe platforma foişorului de foc…

În aceeaşi seară, Akim Danilîci şedea în băcănia lui Fertikulin, bea limonadă gazoasă cu coniac şi scria: „Pe lângă raportul oficial, îmi permit, Excelenţă, să adaug şi de la mine un oarecare supliment. Părintele şi binefăcătorul nostru! Numai datorită rugăciunilor soţiei dumneavoastră, plină de virtute, care stă într-o vilă salubră din apropierea oraşului nostru, afacerea nu a ajuns la limitele extreme! Am suferit atâtea în ziua aceea, încât nici nu pot să vă descriu. Spiritul de iniţiativă şi dârzenia lui Kruşenski şi a maiorului de pompieri Portupeev nu pot găsi o calificare demnă de ele. Mă mândresc cu aceşti destoinici slujbaşi ai patriei! În ceea ce mă priveşte, am făcut tot ce poate face după puterile lui un om care nu doreşte nimic altceva afară de binele aproapelui şi, aflându-mă acum în mijlocul căminului meu familiar, mulţumesc cu lacrimi în ochi Aceluia care nu a lăsat lucrurile să ajungă la vărsare de sânge. Din lipsa unor dovezi suficiente, cei vinovaţi stau deocamdată închişi, dar am de gând să le dau drumul peste o săptămână. Au călcat porunca din neştiinţă!”

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 24, 16 iunie, cu subtilul: (Frântură din letopiseţul oraşului Nişcegladsk). Semnată: A. Cehonte. Cu eliminarea a două fraze, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A intrat în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I, cu subtitlul modificat şi cu modificări de stil. Publicăm textul din 1899.

Povestirea fusese mai întâi intitulată „Spiritele sunt în mare agitaţie”, dar cenzura nu fusese de acord cu acest titlu. N. Leikin scria lui Cehov (18 iunie 1884): «În povestirea „Spiritele sunt în mare agitaţie”, cenzorul a şters peste tot cuvântul „agitaţie”, şi de aceea am introdus într-un loc „spiritele sunt în mare fierbere” ca povestirea să aibă totuşi un sens. Am făcut acest lucru pe propriul meu risc după primirea corecturii definitive şi nu s-a întâmplat nimic; modificarea a mers, şi numărul a apărut».

Leikin a mai introdus în povestire şi o frază finală. În această privinţă el scria lui Cehov (22 iunie 1884): „Acest lucru era neapărat necesar. Numai datorită lui povestirea a fost admisă de cenzură. Trebuia lămurit că totul s-a întâmplat din pricina graurilor. Altfel nu se înţelegea. Apoi şi titlul „Spiritele sunt în mare fierbere” inducea în eroare. S-ar fi putut crede că graurii sunt una, şi fierberea spiritelor alta, şi că mulţimea nu s-a adunat deloc din pricina graurilor, ci din altă cauză. Am căutat un loc în afară de scrisoare, unde să se poată intercala această frază, dar cu toată obişnuinţa mea în această privinţă, n-am dat de niciunul mai potrivit; altfel ar fi trebuit modificată toată discuţia mulţimii”.

Fraza introdusă de Leikin a fost ştearsă de Cehov când povestirea a fost aleasă pentru culegere.