Cititul

POVESTIREA UNUI VULPOI BĂTRÂN

Într-o zi, antreprenorul teatrului orăşenesc, Galamidov, şedea în biroul şefului nostru, Ivan Petrovici Semipalatov, şi discuta cu el despre jocul şi frumuseţea actriţelor.

— Nu sunt de părerea dumitale, spunea Ivan Petrovici, iscălind ordine de plată. Sofia Iurievna are mult talent, multă originalitate! E atât de drăguţă, graţioasă… Are atâta farmec, atâta…

Ivan Petrovici voi să continue, dar, de încântat ce era, nu mai putu să rostească nicio vorbă. În schimb zâmbi atât de larg, atât de dulce încât, privindu-l, antreprenorul simţi în gură gust de zahăr.

— Ceea ce îmi place mai cu seamă la ea este emoţia, felul cum freamătă şi se zbuciumă pieptul ei tânăr când îşi spune monologurile. Parcă arde! Parcă arde! În astfel de clipe mă simt… gata la orice! Poţi să i-o spui!

— Excelenţă, binevoiţi vă rog a iscăli răspunsul la adresa direcţiunii poliţiei din Herson cu privire la…

Semipalatov îşi ridică faţa zâmbitoare şi dădu cu ochii de funcţionarul Merdiaev. Acesta stătea înaintea lui, privindu-l cu ochii holbaţi, şi îi prezenta o hârtie la iscălit. Semipalatov se încruntă: proza întrerupsese poezia tocmai acolo unde era mai interesantă.

— Ai fi putut să mi-o dai şi mai târziu, spuse el. Vezi doar că stau de vorbă! Ce oameni prost crescuţi, lipsiţi de delicateţă! Vezi, domnule Galamidov… Spuneai că nu mai avem tipuri ca în Gogol… Poftim! Găseşti că dumnealui nu e un tip? Uită-te la el: neîngrijit, cu haina ruptă în cot, saşiu… nu se piaptănă niciodată… Şi priveşte, te rog, cum scrie! Mai mare ruşinea! Ca un analfabet, anapoda… parcă ar scrie cu picioarele! Priveşte numai!

— Mda… mormăi Galamidov, cercetând hârtia.

— Într-adevăr… Se vede că nu prea obişnuieşti să citeşti, domnule Merdiaev.

— Aşa nu se poate, stimabile! continuă şeful.

— Mi-e ruşine pentru dumneata! Ia să faci bine şi să citeşti ceva cărţi…

— Cititul înseamnă mult! spuse Galamidov şi oftă. Foarte mult! Încearcă şi ai să vezi cum pe loc o să ţi se lărgească orizontul. Poţi face rost de cărţi oriunde. Bunăoară la mine… îţi împrumut cu plăcere. Chiar mâine am să-ţi aduc câteva cărţi, dacă vrei.

— Mulţumeşte, stimabile! spuse Semipalatov.

Merdiaev salută stângaci, mişcă buzele şi ieşi.

A doua zi, Galamidov sosi cu un teanc întreg de cărţi şi cu aceasta începe povestea noastră. Posteritatea nu-i va ierta niciodată lui Semipalatov fapta lui uşuratică! Aşa ceva s-ar putea ierta poate unui tânăr, dar unui consilier activ de stat cu experienţă, niciodată! După sosirea antreprenorului, Merdiaev fu chemat în biroul şefului.

— Poftim, stimabile, apucă-te de citit! spuse Semipalatov, întinzându-i o carte. Citeşte-o cu atenţie.

Merdiaev luă cartea cu mâini tremurătoare şi ieşi din birou. Era palid. Privirea neliniştită a ochilor lui saşii rătăcea în toate părţile, cerând parcă ajutor. Îi luarăm din mână cartea şi începurăm s-o răsfoim prudent.

Era „Contele de Monte Cristo”.

— Dacă şeful vrea aşa, n-ai ce-i face! spuse oftând bătrânul nostru contabil, Prohor Semionîci Budîlda ^lxxix . Dă-ţi şi tu silinţă, încearcă… Citeşte câte puţin, poate dă Dumnezeu şi uită şeful, şi atunci ai să poţi să te laşi. Nu te speria… Şi, mai ales, nu încerca să înţelegi… Citeşte şi nu căuta să pricepi această intelectualitate.

Merdiaev înfăşură cartea într-o hârtie şi se aşeză la scris. Dar de data aceasta n-avea poftă de lucru. Mâinile îi tremurau, iar ochii i-o luaseră razna: unul privea în tavan, celălalt în călimară. A doua zi sosi la serviciu plâns.

— De patru ori am început-o, spuse el, dar nu înţeleg nimic… E vorba de nişte străini…

După cinci zile, Semipalatov, trecând printre mese, se opri înaintea lui Merdiaev şi-l întrebă:

— Ei, cum merge? Ai citit cartea?

— Am citit-o, Excelenţă.

— Despre ce ai citit, stimabile? Ia povesteşte-ne!

Merdiaev ridică capul şi mişcă buzele.

— Am uitat, Excelenţă… spuse el după un minut.

— Înseamnă că n-ai citit, sau, hm… ai citit neatent! În mod au-to-mat! Nu se poate aşa! Citeşte-o încă o dată! În general, domnilor, vă recomand un lucru. Citiţi! Citiţi cu toţii! Luaţi cărţi de la mine – sunt în birou pe geam – şi citiţi. Paramonov, du-te şi ia-ţi o carte! Podhodţev, du-te şi dumneata, stimabile! Şi dumneata la fel, Smirnov! Duceţi-vă cu toţii, domnilor! Vă rog.

Toţi se duseră şi îşi luară câte o carte. Numai Budîlda îndrăzni să protesteze. Făcu un gest de neputinţă cu braţele, clătină din cap şi spuse:

— Pe mine să mă iertaţi, Excelenţă… Mai curând îmi dau demisia… Ştiu eu unde duc criticile şi scrierile astea. Din cauza lor nepotul meu mai mare o face de proastă pe propria lui mamă şi înghite la lapte cât ţine postul. Să mă iertaţi!

— Dumneata nu înţelegi nimic, spuse Semipalatov, care-i ierta de obicei bătrânului toate obrăzniciile.

Dar Semipalatov greşea: moşneagul le înţelegea pe toate. Peste o săptămână văzurăm şi roadele acestei învăţături. Podhodţev, care citea volumul al doilea din, „Jidovul rătăcitor”, îl făcu pe Budîlda „iezuit”; Smirnov începu să se prezinte la serviciu în stare de ebrietate. Asupra nimănui însă cititul nu avu un efect atât de puternic ca asupra lui Merdiaev. Slăbi, se pipernici, începu să bea.

— Prohor Semionîci! se jeluia el lui Budîlda. Am să mă închin o viaţă întreagă pentru dumneata! Du-te la Excelenţa Sa şi roag-o să mă ierte… Nu mai pot! Citesc zi şi noapte, nu mai dorm, nu mai mănânc… Nevastă-mea s-a istovit, citindu-mi cu glas tare, dar, să mă bată Dumnezeu, dacă pricep ceva! Milostiveşte-te de mine!

Budîlda îndrăzni să-i raporteze de câteva ori lui Semipalatov, dar acesta se mulţumea să facă gesturi nerăbdătoare cu mâna şi, plimbându-se cu Galamidov prin serviciu, să-i dojenească pe toţi pentru ignoranţa lor. Trecură astfel două luni, apoi într-o bună zi, povestea sfârşi într-un mod îngrozitor.

Sosind într-o dimineaţă la serviciu, Merdiaev, în loc să se aşeze la biroul lui, se aruncă în genunchi în mijlocul încăperii, începu să plângă şi spuse:

— Iertaţi-mă, oameni buni, că fabric bancnote false!

Apoi intră în biroul lui Semipalatov şi, îngenunchind şi în faţa lui, spuse:

— Iertaţi-mă, Excelenţă, ieri am aruncat un prunc în fântână.

Se bătu cu fruntea de podea şi izbucni în hohote de plâns…

— Ce înseamnă asta?! se miră Semipalatov.

— Asta înseamnă, Excelenţă, spuse Budîlda, ieşind înainte cu ochii înlăcrămaţi, că a înnebunit! A căpiat, sărmanul! Iată ce a făcut Galamidov al dumneavoastră cu cărţile lui! Dumnezeu vede totul, Excelenţă. Iar dacă vorbele mele nu vă sunt pe plac, v-aş ruga să-mi acceptaţi demisia. Mai bine mor de foame decât să văd la bătrâneţe astfel de lucruri!

Semipalatov păli şi începu să se plimbe prin odaie.

— Să nu-l mai primiţi pe Galamidov! spuse el cu glas înăbuşit. Iar dumneavoastră, domnilor, liniştiţi-vă. Acum îmi dau seama de greşeala pe care am făcut-o. Iar ţie, moşule, îţi mulţumesc!

De atunci încoace nu s-a mai întâmplat nimic la noi. Merdiaev s-a însănătoşit, dar nu de tot. Şi astăzi, când vede o carte, începe să tremure şi întoarce capul în altă parte.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 12, 24 martie, cu titlul: Mai încet cu focul! (Povestirea unui „vulpoi bătrân”). Semnată: A. Cehonte. Cu unele modificări stilistice şi schimbări de nume a intrat în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.