Cameleonul

Comisarul Ociumelov ^lxxxiv trece prin piaţă în manta nouă şi cu o legăturică în mână. În urma lui, un vardist roşcovan duce sub braţ un ciurel plin cu agrişe confiscate. Împrejur, tăcere adâncă. În piaţă, nici ţipenie… Uşile dughenelor şi cârciumilor stau căscate, ca nişte guri flămânde, şi se uită jalnic la cele orânduite de Dumnezeu. În faţa lor nu se vede nici măcar un cerşetor.

— Carevasăzică muşti, blestematule! aude dintr-odată comisarul. Puneţi mâna pe el, fraţilor! Astăzi nu mai e slobod să muşti. Ţine-l! Aha!

Un câine începe să chelălăie. Ociumelov se uită înspre partea de unde vine tărăboiul şi vede o javră dând buzna în trei picioare pe poarta depozitului de lemne al lui Piciughin şi uitându-se speriată înapoi. În urma ei, aleargă un cetăţean cu vesta descheiată peste o cămaşă de stambă cu piepţi scrobiţi. Deodată face un salt înainte, ca şi cum s-ar arunca înot, şi prinde câinele de picioarele dinapoi. Se aude iar un chelălăit şi strigătul: „Puneţi mâna pe el!”

— Nu lăsaţi să-mi scape! răcneşte iarăşi cetăţeanul.

Capete somnoroase răsar în pragul dughenelor şi, cât ai clipi din ochi, în faţa depozitului de lemne, lumea ieşită ca din pământ se strânge ciopor.

— Trebuie că-i o dezordine, Înălţimea Voastră, spune vardistul.

Ociumelov face la stânga şi se îndreaptă către grup. Cetăţeanul cu vesta descheiată stă în faţa porţii depozitului şi, ţinând mâna dreaptă ridicată, arată mulţimii un deget care-i sângerează. Pe faţa sa de om pe jumătate beat parcă ar sta scris: „Am să te jupoi de viu, ticălosule!” Până şi degetul lui arată ca un semn al victoriei.

Ociumelov recunoaşte în el pe meşterul bijutier Hriukin ^lxxxv . În mijlocul cercului de gură-cască, tremurând din tot trupul, cu labele dinainte răschirate, stă autorul tărăboiului: un pui de ogar alb, cu o pată gălbuie pe spate şi cu botul ascuţit. Ochii lui umezi sunt trişti şi înspăimântaţi.

— Ce s-a întâmplat? întreabă Ociumelov, croindu-şi drum prin mulţimea de gură-cască. De ce v-aţi strâns aici? Ce-i cu degetul tău? Ce-i gălăgia asta?

— Îmi vedeam de treabă, Înălţimea Voastră, începe Hriukin să se tânguie, tuşind cu pumnul la gură. Mă duceam să cumpăr nişte lemne de la Mitri Mitrici, când, haţ, aşa tam-nesam, ticălosul ăsta mă apucă de deget. Să-mi fie cu iertare, dar eu sunt un om care munceşte… meseria mea e gingaşă. Trebuie să mi se dea despăgubiri, fiindcă s-ar putea să stau o săptămână fără să mă pot folosi de deget. Eu nu ştiu, Înălţimea Voastră, să fie scris în vreo lege că trebuie să pătimeşti din pricina lighioanelor. Dacă-i vorba ca fiecare să înceapă să muşte, păi atunci la ce să mai trăiască omu’ pe pământ?

— Hm! Sigur! grăieşte cu asprime Ociumelov, tuşind şi ridicând din sprâncene. Sigur! Al cui e câinele? Asta nu se poate lăsa aşa! O să vă-nvăţ eu minte să vă mai lăsaţi câinii să umble hai-hui pe străzi. E timpul să ne ocupăm de domnii ăştia care nu vor să respecte regulamentele. Când vinovatul o să fie pus la amendă, o să ştie ce-i aia un câine sau orice alt animal vagabond. O să-i arăt eu! Eldîrin! porunci el vardistului, află al cui e câinele şi dresează proces verbal. Iar javra să fie ucisă. Fără zăbavă. Cu siguranţă că e turbată! Al cui e câinele, vă-ntreb!

— Îmi pare, îşi dă cineva cu părerea, că-i a lui don’ gheneral Jigalov.

— Al domnului general Jigalov? Hm! Eldîrin, scoate-mi mantaua. Grozav de cald e azi! Mă tem c-o să-i tragă iar o ploaie… Hm… Ce nu pot eu deloc să pricep, se întoarce Ociumelov spre Hriukin, e cum a putut căţeluşul ăsta să te muşte? Cum să te apuce tocmai de deget? Vezi cât e de mic, iar tu eşti gogeamite găligan. Cu siguranţă că ţi-ai spintecat degetul în vreun cui şi te-ai gândit să scoţi măcar un profit. Las’ că ne cunoaştem noi marfa. Vă ştiu eu, diavolilor.

— I-a dat cu ţigara pe la bot ca să facă haz, şi de! câinele l-a muşcat. Ce, era prost? Ăsta se ţine veşnic de pozne, Înălţimea Voastră.

— Minţi, chiorule. M-ai văzut tu pe mine? Atunci de ce minţi? Înălţimea Sa e om deştept, ştie cine minte şi cine vorbeşte cinstit, ca în faţa lui Dumnezeu. Dacă-i vorba pe aşa, apoi să hotărască judecătorul care dintre noi minte. În lege stă scris despre toate. Astăzi suntem toţi egali. Şi, dacă vreţi să ştiţi, am şi eu un frate jandarm.

— Gura!

— Nu, nu poate să fie câinele lu’ don’ gheneral! şopteşte vardistul după o matură chibzuială. Don’ gheneral n-are câini de ăştia. Nu ţine decât prepelicari.

— Eşti sigur de asta?

— Sigur, ’nălţimea Voastră.

— Aşa ştiam şi eu! Domnul general are câini de preţ, de rasă, pe când javra asta nu face nici două parale. N-are nici blană ca lumea, nu-i nici arătos… o jigodie! Ar ţine domnul general un câine ca ăsta? Unde vă sunt minţile? Dacă un câine ca ăsta s-ar fi ivit pe stradă la Petersburg sau la Moscova, ştiţi ce s-ar fi întâmplat? Cât ai clipi din ochi ar fi fost curăţat! Fără să se mai sinchisească nimeni de ce stă scris la lege. Tu, Hriukin, ai fost muşcat, nu trebuie să laşi lucrurile aşa. Trebuie să-i învăţăm minte. Nu mai merge…

— De! Mai ştii? S-ar putea să fie şi al lui don’ gheneral! cugetă vardistul cu glas tare. Ce, e scris pe bot că nu-i al lui? Parc-am văzut chiar azi unul cam la fel la el în curte…

— Păi sigur, îşi dă un altul cu părerea, e al generalului…

— Hm! Pune-mi mantaua, frate Eldîrin. Vântu-i cam subţire… M-a luat cu frig… Ia câinele, dă fuga cu el pân’ la don’ gheneral şi întreabă dacă-i al dumnealui. Spune că l-am găsit prin piaţă şi că i l-am trimis. Şi să nu-l mai lase aşa slobod pe stradă… Poate să fie un câine scump şi dacă orice măgar îi vâră o ţigară sub nas, îi strică mirosul. Câinele este un animal gingaş. Şi tu, zevzecule, lasă braţul jos. Ce tot vâri degetul ăla caraghios în nasul lumii? Singur ţi-ai făcut-o!

— Uite bucătarul lui don’ gheneral. Să-l întrebăm pe el. Hei, Prohor, ia fă-te-ncoa’, nene. Ia vezi, câinele ăsta e al vostru?

— Ei, na-ţi-o! Cum să fie! N-am avut niciodată un câine ca ăsta!

— Ce să mai stăm să ne pierdem vremea. E un câine vagabond! Ce mai tura-vura… Dac-am zis că-i vagabond, apăi e vagabond. Trebuie curăţat, scurt.

— Cum o să fie câinele nostru! continuă Prohor, bucătarul. E al fratelui lui don’ gheneral, cel care a sosit mai deunăzi. Conaşului nostru nu-i plac ogarii, dar fratelui dânsului îi…

— Cum, a venit fratele domnului general? spune Ociumelov şi faţa i se luminează de un zâmbet înduioşat. Doamne sfinte! A venit Vladimir Ivanîci şi eu nu ştiam! A venit să-l vadă pe domnul general?

— Da, să-l vadă.

— Ia te uită! I s-a făcut dor de frate-su… Şi eu nu ştiam nimic! Carevasăzică e căţeluşul lui! Ei, da’ ce bine îmi pare!… Ia-l cu tine… E frumuşel câinele… Şi deştept… L-a muşcat de deget pe ăla de colo… Ha, ha, ha… Cuţu-cuţu, de ce tremuri aşa? Mârâie, tâlharul… Drăguţul de el…

Prohor cheamă câinele şi pleacă cu el. Cei de faţă încep să-l ia pe Hriukin peste picior.

— Mai dau eu ochii cu tine! îl ameninţă Ociumelov.

Şi, înfăşurându-se în manta, îşi vede mai departe de drum prin piaţă.

1884

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 36, 8 septembrie, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi în ediţiile ei următoare (de la a 2-a la a 14-a, Sankt Petersburg, 1891 – 1899). Cu modificarea unei fraze, a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.