Chirurgia

Un spital al zemstvei. În lipsa doctorului, plecat să se cunune, bolnavii sunt primiţi de felcerul Kuriatin, un grăsun de vreo patruzeci de ani, cu un veston de mătase ponosit şi pantaloni de flanelă jerpeliţi. Are înfăţişarea omului mulţumit, pătruns de simţul datoriei. Între degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii stângi ţine o ţigară de foi, care răspândeşte un miros urât.

În sala de aşteptare intră dascălul Vonmiglasov, un bătrân înalt, voinic, cu o rasă cafenie, încins cu un brâu lat de piele. La ochiul drept are albeaţă şi îl ţine pe jumătate închis, iar pe nas are un neg, care de departe pare o muscă mare. Câteva clipe dascălul caută cu privirea o icoană, dar, negăsind-o, îşi face semnul crucii în faţa unei sticle cu fenol, după care scoate dintr-o batistă roşie o prescură, pe care o pune cu o plecăciune înaintea felcerului.

— A-a-a… dumneata eşti… respectele mele! spune acesta căscând. Cu ce ocazie pe la noi?

— În primul rând îţi urez o duminică plăcută, Serghei Kuzmici… Chiar la dumneata veneam… Drept şi adevărat zice psaltirea: „Băutura mea am amestecat-o cu lacrimi”. Iartă-mă că-ţi bat capul cu ale mele. Aseară m-am aşezat cu muierea mea la ceai şi – ce să-ţi mai spun? nici jeluirile, nici picăturile, nici prafurile, nu mi-au fost de niciun folos; îmi venea să mă întind jos şi să mor, nu alta… Cum luam în gură o înghiţitură de ceai, simţeam că mă apucă leşinul! Şi să nu crezi că numai măseaua mă durea: tot obrazul îmi zvâcnea înfiorător! De ureche, nici nu mai vorbesc; parcă mi se înfipsese în ea, Doamne iartă-mă, un cui, sau cine ştie ce drăcie: şi mă-mpungea, mă-mpungea! Se vede că am căzut la păcat, că am făptuit vreo nelegiuire… „Încărcatu-mi-am sufletul cu păcate ruşinoase şi în trândăvie trăitu-mi-am traiul”… M-a pedepsit Dumnezeu pentru că sunt un păcătos, Serghei Kuzmici! După liturghie, părintele iereu m-a mustrat: „Te-ai făcut fonf şi sâsâit, Efime. Nu se înţelege nimic din ceea ce cânţi.” Dar judecă şi dumneata, Serghei Kuzmici: mai poate fi vorba de cântat, când nici nu pot să deschid gura de umflată ce mi-e, iartă-mă că-ţi spun, şi când n-am închis ochii toată noaptea…

— Mda… Ia loc, te rog… Deschide gura!

Vonmigliasov se aşază şi deschide gura.

Kuriatin se încruntă, se uită în gura pacientului şi printre dinţii îngălbeniţi de vreme şi de tutun zăreşte o măsea blagoslovită cu o gaură cât toate zilele.

— Părintele diacon m-a învăţat să-i pun mereu votcă cu hrean, da’ tot degeaba. Glikeria Anisimovna, Dumnezeu să-i dea sănătate, mi-a dat o aţă de la muntele Athos, ca s-o port la deget, şi mi-a spus să-mi clătesc gura cu lapte cald; aţa mi-am pus-o; cât despre lapte, mărturisesc că n-am îndrăznit: sunt om cu frica lui Dumnezeu, şi acum suntem în post…

— Astea-s superstiţii… (pauză) Efim Miheici, măseaua trebuie scoasă!

— Apăi, cum zici dumneata c-o fi mai bine, Serghei Kuzmici. Că de aceea ai învăţat, ca să te pricepi la treaba asta, ca să ştii ce trebuie scos şi ce nu, ce poate fi lecuit cu picături, sau cu altceva… De aceea sunteţi puşi aici, binefăcătorilor; Dumnezeu să vă dea sănătate; o să ne rugăm pentru voi zi şi noapte ca pentru nişte părinţi buni… până la sfârşitul vieţii…

— E o nimica toată… face felcerul pe modestul, apropiindu-se de dulăpior şi scotocind printre instrumente. Chirurgia e un fleac… Îţi trebuie numai obişnuinţă şi mână sigură… Cât ai scuipa în palmă, şi gata… Mai zilele trecute a venit aici, ca şi dumneata, moşierul Alexandr Ivanîci Eghipetski… Tot pentru o măsea… E om cult, mă întreba de toate, voia să ştie despre toate, cum şi ce. Mi-a dat mâna, mi-a vorbit frumos… A stat şapte ani la Petersburg, pe toţi profesorii i-a cunoscut… Mult am mai discutat. Mă ruga în numele lui Dumnezeu: scoate-mi-o, Serghei Kuzmici! De ce să n-o scot dacă se poate scoate? Numai că, vezi dumneata, la treaba asta trebuie să te pricepi, altfel nu merge… Sunt dinţi şi dinţi: unul îl scoţi cu cleştele, altul cu pârghia, altul cu cheia… Fiecare e cu socoteala lui.

Felcerul ia în mână pârghia, se uită câteva clipe la ea cu un aer întrebător, apoi o pune la loc şi ia cleştele.

— Acum deschide gura cât poţi de mare… spune el, apropiindu-se de dascăl. Las-că îi venim de hac… Cât ai scuipa în palmă… Crestăm puţin gingia… exercităm o tracţiune pe direcţia axului vertical… şi gata… (face o incizie în gingie) şi gata…

— Sunteţi binefăcătorii noştri… Noi, proştii, nu înţelegem nimic, dar pe voi v-a luminat Dumnezeu…

— Nu mai vorbi cu gura deschisă… Măseaua asta e uşor de tras; câteodată se întâmplă să fie numai bucăţi de rădăcină… La asta, cât ai scuipa în palmă… (prinde măseaua cu cleştele). Stai, nu te mişca… Stai liniştit… Într-o clipită… (începe să tragă). Principalul este s-o apuci cât mai de jos (continuă să tragă)… ca să nu i se rupă coroana…

— Doamne, Dumnezeule!… Maică Precistă… A-a-a…

— Nu… nu… Nu-mi ţine mâna! Lasă mâinile jos! (trage din nou). Nu mai e mult… Acuşi, acuşi… Să nu crezi că-i treabă uşoară…

— Dumnezeule… sfinte… mare… (ţipă) Heruvimilor! Văle-e-u… Smuceşte-o, smuceşte-o odată! Cât ai să tragi de ea?

— Asta-i… chirurgie… Nu se poate dintr-odată… Aşa, aşa…

Vonmiglasov, cu ochii cât cepele, ridică genunchii până la piept, îşi închirceşte întruna degetele şi gâfâie… Pe faţa lui stacojie se ivesc broboane de sudoare, ochii i se umplu de lacrimi. Kuriatin, aplecat peste gura dascălului, suflă zgomotos, se mută mereu de pe un picior pe celălalt, şi trage, trage… Trece o jumătate de minut chinuitoare şi… cleştele alunecă de pe măsea. Dascălul sare în picioare, bagă degetele în gură, pipăie şi descoperă măseaua tot la locul ei.

— Ai scos-o, ai? spune el cu glas plângăreţ şi în acelaşi timp batjocoritor. Scoate-te-ar dracii pe lumea cealaltă! Apăi mulţumesc! Dacă nu te pricepi să scoţi un dinte, nu te apuca! Nici nu mai văd cu ochii.

— De ce nu-ţi ţii mâinile la un loc? se supără felcerul. Eu trăgeam şi tu mă tot împingeai şi spuneai fel de fel de prostii… Tâmpitule!

— Tu eşti tâmpit, nu eu!

— Ce crezi, bădărane, că aşa se scoate o măsea? Cât ai bate din palme? Poftim, încearcă tu! Asta-i altceva decât să te urci în clopotniţă şi să tragi clopotele de mântuială! Auzi dumneata: „Nu te pricepi, nu te pricepi!” S-a găsit cine să mă înveţe! l-am scos măseaua domnului Alexandr Ivanîci Eghipetski şi n-a spus nici pâs… E un om mai ceva ca tine, da’ şi-a ţinut mâinile la un loc… Stai jos! Stai jos când îţi spun!

— Nu văd cu ochii!… Lasă-mă să-mi vin în fire… Of! (se aşază pe scaun). Numai să nu tragi de ea cu încetul: smuceşte-o o dată şi gata. Auzi, să nu tragi, să smuceşti… Dintr-odată!

— Nu te mai apuca să înveţi pe un învăţat! Doamne, ce lume incultă! Dacă stai mai mult timp cu oameni ca ăştia, poţi să înnebuneşti! Deschide gura… (apucă măseaua cu cleştele). Chirurgia nu-i un fleac, măi frate… E altceva decât să spui rugăciuni în strană… (începe să tragă). Nu te mişca… Măseaua e bătrână, se vede că are rădăcini adânci… (trage). Nu te mişca… Aşa… aşa… Stai liniştit… Ei, ei… (se aude un pârâit). Vezi! Ştiam eu!

Timp de un minut Vonmiglasov şade nemişcat, de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele capului. E ameţit… Priveşte îndobitocit în gol, şi sudoarea îi şiruie pe faţa albă ca varul.

— Trebuia să iau pârghia… mormăie felcerul. Ei, drăcia dracului!

Venindu-şi în fire, dascălul bagă degetele în gură şi, în locul măselei, găseşte doi colţi ascuţiţi.

— Afurisitule!… geme el. V-aţi aciuat aici spre nenorocirea noastră, irozilor!

— Bine-ţi mai stă să înjuri… mormăie felcerul, punând cleştele la loc în dulăpior. Necioplitule… Pesemne că nu te-au bătut în de-ajuns cât ai fost seminarist… Domnul Alexandr Ivanovici Eghipetski a stat şapte ani la Petersburg… Asta zic şi eu cultură… numai hainele de pe el fac o sută de ruble… şi uite că n-a înjurat… Pe când tu… Te stropşeşti ca un curcan! Lasă, nu-i nimic, n-ai să crapi!

Dascălul îşi ia prescura de pe masă şi pleacă acasă, ţinându-şi mâna la falcă.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 32. 10 august, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi a fost inclusă în toate ediţiile ulterioare (de la a 2-a la a 14-a, Sankt Petersburg, 1891 —1899). Eliminându-se din ea numai două cuvinte, a intrat în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

M. P. Cehov, fratele scriitorului, aminteşte de originea subiectului. Cehov văzuse la spitalul zemstvei din Voskresensk un caz analog celui redat de el în „Chirurgia”: un student practicant n-a izbutit să scoată unui bolnav o măsea şi n-a făcut decât să-i sfărâme coroana. (M. P. Cehov – Anton Cehov şi subiectele lui. Moscova, 1923.)