Din lac în puţ
Avocatul Kaleakin venise la Gradusov, dirijorul corului catedralei; şedea pe un scaun şi, învârtind în mână o citaţie trimisă de judecătorul de pace, îi spunea:
— Orice ai zice, Dosifei Petrovici, eşti vinovat. Am pentru dumneata toată stima şi ştiu că eşti însufleţit de cele mai bune intenţii; trebuie însă, cu părere de rău, să-ţi spun că n-ai dreptate. Da, nu ai dreptate! L-ai insultat pe clientul meu Dereveaşkin… Pentru ce l-ai insultat?
— Dracu’ l-a insultat! izbucni ca un vulcan Gradusov, un bătrân înalt, cu frunte îngustă ce nu făgăduia prea mult, cu sprâncene groase şi cu o mică medalie de bronz la butonieră. I-am făcut doar morală şi atâta tot. Proştilor trebuie să le bagi minţile în cap, altfel nu mai poţi trăi de ei.
— Bine, Dosifei Petrovici, dar ce-ai făcut dumneata n-a fost morală. Aşa cum clientul meu a spus-o în jalba sa, l-ai tutuit în public, l-ai făcut măgar, ticălos şi câte altele. Ba, la un moment dat, ai ridicat şi mâna ca şi cum ai fi fost gata să-l jigneşti şi cu palma.
— Păi cum să nu-l baţi dacă o merită? Ei uite, asta n-o înţeleg.
— Da’ pricepe odată că nu ai niciun drept să faci aşa ceva!
— Niciun drept? A, ba să mă ierţi, domnul meu. Asta s-o spui lui mutu’! Pe mine te rog să nu mă iei aşa. După ce i-au făcut vânt din corul episcopiei, a stat zece ani în corul meu. Dacă vrei să ştii, eu sunt binefăcătorul lui. E supărat că l-am dat afară şi de la mine. Dar cine-i de vină? L-am gonit fiindcă făcea pe filozoful. Când eşti om cult, când ai fost la universitate, poţi să faci şi pe filozoful, dar când eşti un nătărău, un neghiob, stai în colţişorul tău şi ţine-ţi gura. Taci şi ascultă la cei înţelepţi. Dar pe el, dobitocul, îl tot trăgea aţa să spună te miri ce. În timpul repetiţiilor, ba chiar în timpul slujbei, îi dădea zor cu Bismarck sau cu vreun Gladstone oarecare. Închipuieşte-ţi că ticălosul ăsta era abonat la un ziar! Dac-ai şti de câte ori l-am pocnit pentru războiul ruso-turc! În loc să cânte, se apleca spre tenori şi începea să povestească cum ai noştri au aruncat în aer cu dinamită crucişătorul turc Lufti-Gelil. Păi asta-i treabă? Fireşte, e frumos că ai noştri au învins, da’ asta nu-i un motiv să nu cânţi. Ai tot timpul să pălăvrăgeşti după liturghie. Mă rog, ce mai una alta, e un porc.
— Vasăzică şi înainte îl insultai?
— Înainte nu-i sărea ţandăra. Îşi dădea seama că o făceam pentru binele lui. Pricepea. Ştia că nu stă frumos să te pui cu mai marii care ţi-au făcut numai bine. Dar de când a intrat conţopist la poliţie, s-a isprăvit cu el; i s-a urcat la cap, nu mai vrea să ştie de nimic. „Eu nu sunt cântăreţ, zice, ci funcţionar. Am să dau examen de înaintare în grad”. „Eşti un dobitoc! zic eu. Las-o mai moale cu filozofia, zic, şi mai bine suflă-ţi mai des nasul decât să te gândeşti la înaintare. Nu te-a făcut mama pentru măriri, ci ca să rămâi printre oamenii de rând”. Da’ el, nici să n-audă. Păi, vezi dumneata şi povestea asta de acum! Pentru ce m-a dat în judecată? Spune şi dumneata dacă nu-i un porc de câine. Mă dusesem la bodega lui Samopliuev ) să beau un ceai cu epitropul bisericii noastre. Bodega era înţesată. Niciun loc liber. Mă uit – stă la o masă cu alţi conţopişti şi se umflă cu bere. Face pe grozavul, vorbeşte cu nasul pe sus, dând din mâini. Trag cu urechea: pălăvrăgeşte despre holeră. Ei, ce zici de asta? Iarăşi filozofie. M-am stăpânit şi n-am scos o vorbă. „Dă-i înainte, dă-i înainte!” mi-am spus eu în gând. „Te mănâncă limba!” Şi tocmai atunci, pianul mecanic a început să cânte un marş. Asta i-a dat damf mitocanului. S-a sculat în picioare şi a început să zbiere: „Prieteni, să bem pentru propăşire! Sunt un bun fiu al patriei mele şi un slavofil al ţării. Am un singur piept şi pe ăla îl dau! Duşmani, aliniaţi-vă! Dacă cineva nu-i de părerea mea, să binevoiască să se arate”. Şi a izbit cu pumnul în masă. Ei, ce vrei: nu m-am mai putut ţine… M-am apropiat de el şi i-am spus foarte delicat: „Ascultă, Osip… dacă tu, porcule, nu ’nţelegi nimic, mai bine taci şi nu bate apa în piuă. Un om cult poate să facă pe deşteptu’ dar tu, stai binişor. Ce eşti tu? Un vierme, un nimic!” Eu îi spuneam o vorbă, el zece. Şi dă-i şi dă-i. Eu îi făceam, bineînţeles, morală pentru binele lui şi el răspundea din prostie. I-a sărit muştarul şi m-a dat în judecată.
— Vezi, asta e! oftă Kaleakin. E rău… V-aţi luat din nimica toată şi a ieşit un bucluc întreg. Eşti tată de familie, Dosifei Petrovici, lumea te respectă. O să fii purtat la judecată, o să se vorbească în fel şi chip, o să fii condamnat… Trebuie să isprăvim cu povestea asta. Am găsit un mijloc cu care Dereveaşkin e de acord. Vino cu mine azi la şase la bodega lui Samopliuev, când sunt adunaţi acolo conţopişti, actori şi toţi cei faţă de care l-ai insultat. Cere-i scuze şi Dereveaşkin o să-şi retragă plângerea. Ai înţeles? Cred că vei consimţi, Dosifei Petrovici… Te sfătuiesc prieteneşte. Ai insultat pe Dereveaşkin, l-ai făcut de râs şi, mai ales, ai pus la îndoială sentimentele lui demne de laudă. Mai mult: le-ai profanat. Ştii că astăzi aşa ceva nu merge. Trebuie să fii mai cu băgare de seamă. S-a dat vorbelor dumitale o nuanţă care, cum să-ţi spun, în timpurile astea, într-un cuvânt, nu prea… Acum e şase fără un sfert. Vii cu mine?
Gradusov făcu energic semn din cap că nu, dar când Kaleakin îi descrise în culori vii ce anume „nuanţă” se dăduse vorbelor lui şi urmările ce ar putea să aibă, o lăsă mai moale şi se învoi.
— Ia bine aminte! îl dăscălea avocatul pe drum. Cere-ţi scuze cum trebuie, în toată regula. Apropie-te de el, spune-i „dumneata”, „iartă-mă, îmi retrag cuvintele” şi aşa mai departe.
Când ajunseră la bodegă, găsiră un adevărat sobor: negustori, actori, funcţionari, conţopişti de la poliţie – într-un cuvânt, obişnuita „adunătură” care venea în fiecare seară să bea ceai sau bere. Dereveaşkin stătea la o masă înconjurat de toţi colegii lui. Era un om de vârstă nehotărâtă, fără barbă, cu ochii mari ficşi, cu nas teşit şi păr atât de aspru că, văzându-l, îţi venea să-ţi lustruieşti cizmele cu el. Chipul lui fusese plămădit în aşa fel încât din prima clipă te lăsa să ghiceşti totul: că Dereveaşkin era beţiv, că avea o voce de bas, că era prost dar nu până-ntr-atât încât să nu se creadă foarte deştept. Când îl văzu pe dirijor intrând, se ridică şi îşi zburli mustăţile ca un motan. Ştiind pesemne dinainte că o să aibă loc o căinţă publică, lumea dimprejur ciuli urechile.
— Iată, spuse Kaleakin de cum intră, domnul Gradusov primeşte.
Dirijorul dădu bună ziua în dreapta şi în stânga, îşi suflă zgomotos nasul, se făcu roşu ca racul şi se apropie de masa lui Dereveaşkin.
— Scuză-mă, mormăi el, fără să-l privească, vârându-şi furios batista în buzunar. îmi retrag cuvintele în faţa întregii societăţi.
— Te scuz! spuse Dereveaşkin cu vocea lui de bas şi se aşeză aruncând o privire triumfătoare celor dimprejur. Mi s-a dat satisfacţie… Domnule avocat, te rog să retragi plângerea mea!
— Cer scuze… continuă Gradusov. Scuză-mă. Nu-mi plac daraverile… Dacă ţii tu neapărat să-ţi spun „dumneata”, ei bine, fie, am să-ţi spun „dumneata”. Dacă vrei tu să te socot om deştept, fie… Ce-mi pasă mie? Eu nu port pică nimănui. Dracu’ să te ia!
— Dă-mi voie! Ai venit să te scuzi sau să mă insulţi?
— Cum, iar vrei să mă scuz? Vezi bine că m-am scuzat. Dacă nu ţi-am spus „dumneata” e doar fiindcă am uitat. La urma urmei, ce? Vrei să-ţi cad în genunchi? Mă scuz şi aduc chiar mulţumiri Domnului că ţi-a dat atâta bun-simţ ca să opreşti afacerea. N-am timp de pierdut pe la judecată. În viaţa mea n-am avut un proces şi nu vreau să încep acum… Nu te sfătuiesc nici pe tine, adică pe dumneata…
— Bineînţeles. Nu vrei să bem pentru pacea de la San-Stefano?
— Să bem! De ce să nu bem?… Vorba e, frate Osip, că tot porc eşti… Nu spun asta ca să te insult, ci aşa… ca să dau un exemplu: da, frate Osip, eşti un porc! Îţi aduci aminte cum te târai la picioarele mele când ţi-au făcut vânt de la corul episcopiei? Şi acum îndrăzneşti să mă dai în judecată, hai? Pe mine, binefăcătorul tău? Măi, boule, măi! Nu ţi-e ţie ruşine? Nu-i i-e lui ruşine, domnilor?
— Dă-mi voie! Asta se cheamă că iar mă insulţi.
— Cine te insultă? Îţi spun toate astea numai ca să-ţi deschid ochii. Acum ne-am împăcat şi ţi-o spun pentru ultima oară: nici prin gând nu-mi trece să te insult. Ce, crezi că o să mai îmi pun mintea cu o lighioană ca tine, după ce am văzut că eşti în stare să-ţi dai în judecată binefăcătorul? Dracu’ să te ia! Nici nu vreau să mai stau de vorbă cu tine! Şi dacă mi s-a întâmplat fără voia mea să te fac porc, apăi să ştii că eşti un porc. Auzi dumneata, în loc să te rogi Domnului toată viaţa să-l ţină pe binefăcătorul tău care te-a hrănit zece ani şi te-a învăţat să citeşti notele, îl chemi la judecată pentru o tâmpenie şi trimiţi la el acasă nişte neisprăviţi de avocaţi.
— Dă-mi voie, Dosifei Petrovici, interveni Kaleakin jignit, nu ţi-a trimis niciun neisprăvit; eu am venit la dumneata. Ia seama, te rog, ce spui…
— Da’ ce, parcă de dumneata vorbesc eu? Dacă vrei, te rog, poţi să vii şi în fiecare zi la mine; ceea ce nu pot eu pricepe e cum se poate ca dumneata, care eşti un om cult, care ţi-ai luat o licenţă, să aperi pe curcanul ăsta în loc să-i faci morală. În locul dumitale l-aş băga în puşcărie şi l-aş lăsa să putrezească acolo. Şi, la urma urmei, nu văd de ce te-ai supăra. Mi-am cerut sau ba scuze? Ce mai vreţi de la mine? Nu înţeleg! Sunteţi martori domnilor, se întoarse el către public, sunteţi martori că mi-am cerut scuze şi nu sunt deloc dispus să mă înjosesc încă o dată în faţa unui dobitoc.
— Dumneata eşti un dobitoc! strigă răguşit Osip, bătându-se cu pumnii în piept de indignare.
— Eu dobitoc, eu? Şi tu îndrăzneşti să-mi spui mie asta?
Gradusov se făcu stacojiu şi începu să tremure.
— Îndrăzneşti? continuă el. Na, ţine! Şi pe lângă palma asta pe care ţi-am ars-o, am să te dau şi în judecată, ticălosule. Am să te-nvăţ eu minte să mai insulţi oamenii. Domnilor, îmi sunteţi martori. Ei, dumneata, domnule comisar, ce stai şi te uiţi? Vezi că sunt insultat şi dumneata stai cu braţele încrucişate? Leafă ştii să primeşti, dar când e vorba să menţii ordinea, te faci că nu-i treaba dumitale, hai? Crezi că nu se află judecători şi pentru voi?
Comisarul se apropie şi dandanaua începu.
Săptămâna următoare, Gradusov apărea în faţa judecătorului de pace pentru insulte aduse lui Dereveaşkin, avocatului şi comisarului – acesta din urmă fiind în exerciţiul funcţiunii. La început, Gradusov nu înţelegea dacă era reclamant sau inculpat, dar când judecătorul de pace îl condamnă cu „cumul” la două luni închisoare, surâse amar şi bombăni:
— Hm… eu am fost insultat şi tot eu sunt trimis la puşcărie! Mare minunăţie! Domnule judecător, trebuie să judecaţi după lege, nu după capul dumneavoastră. Varvara Sergheevna, răposata dumneavoastră mamă – fie-i ţărâna uşoară – poruncea ca oamenii de felul lui Osip să fie bătuţi cu nuiele, iar dumneavoastră le acordaţi îngăduinţă. Unde o să ajungem? Dumneavoastră îi achitaţi pe ticăloşi, şi un altul îi va achita şi el… Atunci cui să te mai plângi?
— Termenul de apel este de două săptămâni şi te rog să nu discuţi. Poţi să te retragi.
— Păi, sigur! mormăi Gradusov, făcând cu ochiul. Azi nu mai poate trăi nimeni numai din leafă. Ce să-i faci? Dacă vrei să ai ce mânca trebuie să bagi nevinovaţi la beci. Asta e… Şi nici nu poţi să-i învinuieşti…
— Ce ai spus?
— Nimic… Vorbeam de unul singur despre hapen zi gevezen … Ce credeţi dumneavoastră, că dacă purtaţi lanţ de aur sunteţi mai presus de legi? Fiţi pe pace. Am să scot eu la lumină chestia asta…
S-a făcut caz de „ultrajul adus judecătorului”, dar a intervenit protoiereul catedralei şi lucrurile s-au potolit.
Făcând apel, Gradusov era încredinţat nu numai că va fi achitat, dar chiar că va izbuti să-l bage pe Osip la închisoare. Şi a rămas încredinţat de aceasta până în ziua procesului. La instanţa de apel tot timpul şedinţei a stat liniştit, fără să spună lucruri de prisos. Dar când preşedintele l-a poftit să şadă, i-a spus jignit:
— Este oare scris în lege că un dirijor de cor trebuie să stea alături de un corist?
Auzind însă la sfârşitul procesului că hotărârea judecătoriei de pace a fost confirmată, Gradusov închise ochii pe jumătate şi strigă:
— Cum? Ce? N-am auzit eu bine, domnilor? Despre cine e vorba?
— Instanţa de apel a confirmat hotărârea judecătoriei de pace. Dacă nu sunteţi satisfăcut, puteţi face recurs.
— Aşa? Vă suntem foarte recunoscător, Excelenţă, de această judecată sumară şi „dreaptă”. Sigur că da, nu poţi trăi numai din leafă, înţeleg foarte bine; numai că, s-avem iertare: o să găsim noi şi un tribunal cinstit.
Nu e nevoie să mai spun tot ce a înşirat Gradusov magistraţilor. Acum aşteaptă să fie judecat pentru ultrajul adus instanţei de apel şi nici nu vrea s-audă când cunoscuţii încearcă să-i dovedească că e vinovat. E încredinţat de nevinovăţia lui şi e sigur că mai devreme ori mai târziu o să i se aducă chiar mulţumiri pentru că a reuşit să descopere aceste abuzuri.
— Nu-i nimic de făcut cu dobitocul ăsta! spune epitropul catedralei, ridicând deznădăjduit braţele. Nu înţelege şi pace!
Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”, 1884, Nr. 37, 20 septembrie. Semnată: A. Cehonte. Aducându-i-se unele modificări de stil, a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
