Cântăreţii

Cu binevoitorul concurs al judecătorului de pace, care primise o scrisoare din Petersburg, în Efremovo se răspândi zvonul că moşierul din localitate, contele Vladimir Ivanîci avea să sosească în curând. Data exactă a sosirii nu o ştia însă nimeni.

— O să pice ca hoţul, în puterea nopţii, spune părintele Kuzma, un popă mărunţel, cărunt şi îmbrăcat într-un anteriu liliachiu. Şi dacă soseşte, n-o să mai ai loc de puhoiul de boieri şi de tot soiul de oameni cu vază. Toţi vecinii au să dea buzna aici. Dă-ţi toată silinţa, Alexei Alexeici… Te rog din suflet…

— Eu nu am de ce să mă prăpădesc cu firea, mormăi Alexei Alexeici morocănos. Eu îmi văd de treaba mea. Numai duşmanul meu să-şi cânte ecteniile în ton. Că parcă într-adins face…

— Lasă, lasă… îl rog eu frumos pe diacon… şi ai să vezi că-l înduplec…

Alexei Alexeici este dascăl la biserica „Trei Ierarhi” din Efremovo. Tot el îi învaţă şi pe băieţii de la şcoală să cânte cântece bisericeşti şi laice, treabă pentru care primeşte de la administratorul contelui şaizeci de ruble pe an. În schimbul acestei învăţături, şcolarii au îndatorirea să cânte la biserică. Alexei Alexeici este un bărbat înalt, bine legat, cu mers falnic şi cu faţa rasă, rotofeie, ca un uger de vacă. Înfăţişarea lui impunătoare şi bărbia cu două caturi îl fac să semene mai curând cu un înalt dregător decât cu un ţârcovnic. Era ciudat să-l vezi pe omul ăsta chipeş şi arătos făcând vlădicii închinăciuni până la pământ, sau – cum s-a întâmplat o dată în urma unei gâlcevi cu Evlampi Avdiesov – stând două ceasuri în genunchi, la porunca cuviosului părinte. Măreţia se potriveşte mai bine cu înfăţişarea sa decât umilinţa.

Aşadar, în urma zvonurilor despre sosirea contelui, Alexei Alexeici face zilnic, dimineaţă şi seară, repetiţii cu corul. Acestea au loc la şcoală. Nu s-ar putea spune că stingheresc prea mult lecţiile, fiindcă în timp ce unii şcolari cântă, învăţătorul Serghei Makarîci îi pune pe ceilalţi, care nu sunt în cor, să facă exerciţii de caligrafie, iar el se alătură tenorilor în calitate de amator.

Repetiţiile decurg cam în felul următor: Alexei Alexeici intră în sală suflându-şi nasul şi trântind uşa. Sopranii şi altiştii ies zgomotos din bănci. Din curte năvălesc tropăind, de parcă ar fi cai, tenorii şi başii, care aşteaptă să înceapă. Fiecare îşi ocupă locul lui. Alexei Alexeici se îndreaptă din şale, face linişte şi dă tonul.

— Ta-ta-ti-ta-tam… Do-mi-sol-do!

— A-a-a-a-min!

— Adaggio… adaggio… încă o dată…

După „amin” urmează „Doamne miluieşte” din ectenia cea mare. Toate aceste cântări sunt de mult învăţate şi repetate de mii de ori; se ştiu şi cu ochii închişi, şi se reiau aşa, mai mult „proforma”. Sunt cântate alene, mecanic. Alexei Alexeici dă liniştit din mână şi ţine isonul, când cu glas de tenor, când cu glas de bas. Totul merge strună… Dar când vine rândul „Heruvicului”, înainte de a începe să cânte, întregul cor se porneşte deodată să-şi sufle nasul, să tuşească şi să răsfoiască înfrigurat notele. Dirijorul se întoarce cu spatele şi începe să-şi acordeze vioara cu un aer misterios. Pregătirile ţin vreo două minute.

— Treceţi la locurile voastre! Uitaţi-vă bine la note… Başii să nu cânte prea tare… mai lin…

Se alege „Heruvicul” Nr. 7 de Bortnianski. La un semn, se face linişte. Privirile tuturor se aţintesc asupra notelor şi sopranii deschid gura. Alexei Alexeici lasă încet mâna în jos.

— Piano… piano… Nu vedeţi că e scris „piano”… Mai uşurel, mai uşurel!

— …vi… i… mii…

Când trebuie cântat piano, pe chipul lui Alexei Alexeici se revarsă o blândeţe şi o încântare de parcă ar vedea în vis o zacuscă straşnică.

— Forte… forte! Apăsat!

Când trebuie cântat forte, pe faţa grăsană a dirijorului se întipăreşte un fel de teamă, de groază chiar.

„Heruvicul” este cântat foarte bine, atât de bine încât ceilalţi şcolari uită de caligrafie şi încep să urmărească mişcările dirijorului. Trecătorii se opresc sub ferestre; paznicul Vasili intră în clasă, încins cu un şorţ şi cu un cuţit de bucătărie în mână, şi ascultă şi el, furat de vraja cântecului. Părintele Kuzma răsare ca din pământ cu faţa îngrijorată… După „toată grija cea lumească să o lepădăm”, Alexei Alexeici îşi şterge sudoarea de pe frunte şi se apropie emoţionat de el.

— Nu-nţeleg, părinte Kuzma, îi spune dirijorul, dând din umeri, de ce poporul rus pricepe atât de greu! Nu-nţeleg! Să mă bată Dumnezeu! E un popor atât de incult, încât nici nu poţi să-ţi dai bine seama ce are în gât: o beregată sau cine ştie ce altă măruntaie? Ce-i cu tine, te-ai înecat? se adresează el basului Ghennadi Semiciov, fratele cârciumarului.

— De ce?

— Ce-i cu glasul tău? Sună hodorogit ca o tingire. Se vede treaba că aseară iar ai tras la măsea! Da, da! Când deschizi gura parcă s-ar deschide uşa cârciumii… O-o-of! Ţărănoiule! Necioplitule! Cântăreţ eşti tu, care bei cu mujicii la cârciumă? Un bou, asta eşti!

— E păcat, mare păcat… intervine şi părintele Kuzma. Dumnezeu vede totul… Nimic nu-i poţi ascunde…

— De asta nu ştii să cânţi fiindcă ţi-e gândul numai la votcă şi nu la lucruri dumnezeieşti, dobitocule!

— Lasă-l! Nu te necăji, nu-ţi face sânge rău… spune părintele Kuzma. Vorbesc eu cu el şi să vezi că-l înduplec.

Părintele Kuzma se apropie de Ghennadi Semiciov şi începe să-l înduplece:

— De ce faci asta? Doar eşti om cu judecată. Cel care cântă trebuie să se ferească de băutură, fiindcă are un gâtlej… gingaş… cum s-ar zice.

Ghennadi se scarpină la ceafă şi se uită pieziş spre fereastră ca şi cum n-ar fi vorba de el.

După „Heruvic” urmează „Crezul”, apoi „Cu vrednicie şi cu dreptate”; toţi cântă cu multă simţire, fără greşeală, până la „Tatăl nostru”.

— Părinte Kuzma, spune dirijorul, părerea mea e că „Tatăl nostru” simplu sună mai frumos ca cel din note. Cred că pe acesta ar trebui să-l cântăm în faţa contelui.

— Nu, nu… Cântă-l pe cel din note. Contele merge la biserică prin capitale, nici n-o să vrea să audă alte cântece decât cele din note… Frumos trebuie să mai cânte corurile pe acolo… Ce mai note trebuie să aibă!…

— După „Tatăl nostru” coriştii încep iar să tuşească, să-şi sufle nasul şi să răsfoiască notele. Rămâne să se execute lucrul cel mai greu: concertul. Alexei Alexeici studiază cu ei două bucăţi: „Cine este Dumnezeu mare” şi „Pre ceea ce este slava a toată lumea”. Piesa cea mai bine cântată va fi executată în faţa contelui. În timp ce dirijează concertul, Alexei Alexeici se înflăcărează. Expresia de blândeţe alternează mereu cu expresia de groază. Dă din mâini, mişcă din degete, saltă din umeri…

— Forte! bolboroseşte el. Andante! Ssst! Lăsaţi-o mai uşor… mai uşor…! Cântă, iroade! Ei, tenorilor, nu vă aud deloc! Ta-ta-ti-ta-tam… Sol… şi… sol, dobitocule! „Mare!” Ei, başilor, „ma-a… ma… re…”

Arcuşul lui se agită peste capetele şi umerii sopranilor şi altiştilor care cântă fals. Cu mâna stângă îi trage mereu de urechi pe micii cântăreţi. O dată chiar, în focul pasiunii, i-a dat un bobârnac sub falcă basului Ghennadi. Dar cântăreţii nu plâng şi nu se supără: ei înţeleg toată importanţa misiunii lor.

După concert urmează câteva clipe de tăcere. Alexei Alexeici, asudat, roşu la faţă, sleit de puteri, se aşază pe pervazul ferestrei şi plimbă asupra celor de faţă o privire tulbure, grea, dar triumfătoare. Spre marea sa nemulţumire, zăreşte în mulţimea auditorilor pe diaconul Avdiesov. Diaconul, un bărbat înalt, vânjos, cu faţa rumenă, pistruiată, şi cu părul de culoarea paiului, stă rezemat de sobă şi zâmbeşte dispreţuitor.

— Cântă, cântă! Dă-i zor cu notele! mormăie el cu glas adânc, de bas. Mare nevoie are contele de cântatul tău! Ori cu note, ori fără note, lui totuna îi este, că e ateu…

Părintele Kuzma se uită speriat în jurul lui şi începe să-şi frământe degetele.

— Ei, diacone… şopteşte el. Taci din gură! Te rog…

După concert mai urmează „Să se umple gurile noastre de lauda ta, Doamne”, apoi repetiţia se sfârşeşte. Cântăreţii se împrăştie, urmând să se adune din nou seara pentru o nouă repetiţie. Şi asta zi de zi.

Trece o lună, apoi alta…

Într-o zi, administratorul primeşte înştiinţarea că contele urmează să sosească. Şi iată că, în cele din urmă, jaluzelele de la ferestrele casei boiereşti sunt ridicate şi în Efremovo răsună glasul unui pian răguşit, dezacordat. Părintele Kuzma tânjeşte, fără să ştie nici el de ce: de bucurie sau de grijă… Diaconul se plimbă de colo-colo zâmbind ironic.

Sâmbătă seara, părintele se înfiinţează la dirijor acasă. E galben la faţă, cu umerii gârboviţi; până şi splendoarea rasei lui liliachii a pălit.

— Am fost chiar acum la Luminăţia Sa, îi spune el dirijorului bâlbâindu-se. E un domn foarte cult, cu păreri alese… Dar, cum să-ţi spun… ţi-e ciudă, frate… „La ce oră, zic, porunceşte Luminăţia Voastră să se tragă mâine clopotele pentru liturghie?” „Când vrei… zice dânsul. Numai, dacă s-ar putea, să nu ţină slujba prea mult, să fie mai scurtă şi… fără cor”. Fără cor! Auzi tu fără cor…

Alexei Alexeici se face stacojiu. Mai bine ar mai sta încă o dată două ore în genunchi decât să audă asemenea vorbe! Nu poate închide ochii toată noaptea. Nu-i e atâta necaz că întreaga lui trudă s-a dovedit zadarnică, cât îl supără gândul că de acum înainte Avdiesov nu-l va mai slăbi nicio clipă cu batjocurile sale. Fiindcă nu încape îndoială că Avdiesov se bucură de nenorocirea lui. A doua zi, în tot timpul liturghiei, diaconul trage dispreţuitor cu ochiul spre strana în care Alexei Alexeici, singur cuc, dă răspunsurile cu glasul său de bas. Scuturând cădelniţa prin faţa stranei, Avdiesov mormăie:

— Dă-i zor cu notele, hai, ce stai! Dă-ţi toată silinţa! Contele va dărui corului o hârtie de zece ruble!

După liturghie dirijorul, cătrănit şi aproape bolnav de supărare, porneşte spre casă. La poartă îl ajunge din urmă Avdiesov, roşu la faţă.

— Stai, Alioşa, îi spune diaconul. Stai niţel, prostule, nu te supăra! Şi eu am păţit-o, nu numai tu! După slujbă, părintele Kuzma s-a apropiat de conte şi l-a întrebat: „Ce părere aveţi despre glasul diaconului, Luminăţia Voastră? Nu-i aşa că are o octavă minunată?” Şi ştii ce-a răspuns contele? Un mare compliment! „Oricine, zice el, e în stare să zbiere; dar la om, zice, mintea face mai mult decât vocea”. Deşteptul de la Piter! Ateul tot ateu rămâne! Haidem, frate dragă, să tragem câte o duşcă, să ne înecăm amarul.

Şi, braţ la braţ, duşmanii intră pe poartă…

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 8, 25 februarie. Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi a intrat în toate ediţiile următoare ale culegerii (de la a 2-a până la a 14-a, Sankt Petersburg 1891—1899). Inclusă cu mici corectări în culegerea de „Opere” din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.