Căsătorie din interes

ROMAN ÎN DOUĂ PĂRŢI

PARTEA ÎNTÂI

În casa văduvei Mîmrina, din ulicioara Piatisobaki ^civ , e praznic de nuntă. Sunt cu totul douăzeci şi trei de meseni, dintre care opt nu mănâncă nimic, moţăie şi se plâng că li-e greaţă. Lumânările, lămpile şi policandrul cel ciung, luat cu împrumut de la cârciumă, ard atât de viu încât unul dintre musafiri, un telegrafist, priveşte din când în când printre gene cu un aer distins, şi aduce netam-nesam vorba despre lumina electrică. El proroceşte luminii electrice, şi electricităţii în general, un viitor strălucit, dar comesenii îl ascultă cu un oarecare dispreţ.

— Electricitate… mormăie naşul, uitându-se în farfurie cu o privire îndobitocită. După părerea mea, electricitatea nu-i decât o şmecherie. Bagi acolo un cărbune, şi gata, crezi că ai prostit o lume întreagă! Nu, măi frate, dacă vrei să-mi dai lumină, apăi nu-mi da cărbune, ci ceva substanţial, care să ardă, pe care să-l poţi pipăi! Dă-mi foc – înţelegi?

— Un foc natural, nu unul intelectual.

— Dacă aţi fi văzut vreodată cum arată o baterie electrică, şi din ce se compune, spune telegrafistul dându-şi aere, aţi gândi altfel.

— Nici nu vreau să văd. E curată potlogărie… Nu face decât să tragă pe sfoară oamenii cumsecade… Le stoarce şi ultima para. Parcă nu ştim noi cum devine cazul… Iar dumneata, tinere – n-am onoarea să-ţi cunosc numele – dar decât să aperi asemenea tertipuri, ai face mai bine să bei şi să torni şi altora.

— Sunt cu totul de părerea dumitale, naşule, spune cu un glas de tenor răguşit mirele Aplombov, un tânăr cu gât lung şi părul tuns perie. De ce să ducem asemenea discuţii savante? Nu zic că nu-mi place să vorbesc de fel de fel de descoperiri ştiinţifice, dar pentru asta se poate găsi şi altă ocazie! Ce părere ai maşer ^cv ? se adresează el miresei, care stă alături.

Daşenka, mireasa, al cărei chip oglindeşte toate virtuţile, afară de una singură – capacitatea de a gândi – răspunde înroşindu-se:

— Dumnealui vrea să-şi arate cultura, de aceea vorbeşte întotdeauna de lucruri pe care nu le înţelege nimeni.

— Slavă Domnului, o viaţă întreagă am trăit fără cultură şi iată că astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi mărit şi a treia fată cu un om cumsecade, spune de la capătul celălalt al mesei mama Daşenkăi, oftând şi adresându-se telegrafistului. Iar dacă, după părerea dumitale, suntem nişte proşti, de ce mai vii pe la noi? Mai bine du-te la ai dumitale, la cei deştepţi.

Se aşterne tăcere. Telegrafistul e ruşinat. Nu se aştepta defel ca discuţia despre electricitate să ia o asemenea întorsătură. Şi fiindcă tăcerea aceasta plină de ostilitate i se pare a fi un simptom al nemulţumirii generale, tânărul găseşte cu cale să se dezvinovăţească.

— V-am stimat întotdeauna familia, Tatiana Petrovna, spune el, şi dacă adineauri am vorbit de lumina electrică, asta nu înseamnă că am făcut-o din înfumurare. Vă rog, vreau să ciocnesc cu dumneavoastră… întotdeauna i-am dorit Dariei Ivanovna din adâncul sufletului un soţ bun. În timpurile noastre e greu să te măriţi cu un om cumsecade, Tatiana Petrovna. Astăzi oricare caută să se însoare din interes, pentru bani…

— Asta-i un apropou! mârâie mirele, făcându-se stacojiu la faţă şi clipind des.

— Nu-i niciun fel de apropou – răspunde telegrafistul, puţin speriat. Nu vorbesc de cei de faţă. Am spus-o aşa… în general… Se poate?… Toată lumea ştie că dumneata te însori din dragoste… Zestrea e cu totul neînsemnată…

— Ba pardon, nu-i deloc neînsemnată! sare jignită mama Daşenkăi. Ia ascultă, domnule, nu te opreşte nimeni să vorbeşti, dar te poftesc să nu mai îndrugi atâtea bazaconii! Afară de o mie de ruble, fata mea mai primeşte trei paltoane, aşternut şi toată mobila de aici! Pas de mai găseşte în altă parte asemenea zestre!

— Vai de mine, am spus eu ceva?… Mobila e într-adevăr frumoasă… Am vorbit însă aşa pentru dumnealui, fiindcă s-a jignit, crezând că am făcut un apropou…

— N-ai decât să nu faci apropouri, spune mama miresei. Te stimăm pentru părinţii dumitale, de aceea te-am poftit la nuntă; iar dumneata ne arunci în faţă fel de fel de vorbe!… Şi la urma urmei… dacă ai ştiut că Egor Feodorîci o ia pe Daşenka din interes, de ce ai tăcut atâta vreme? Trebuia să vii şi să ne spui, ca între rubedenii: uite aşa, şi aşa, s-a lăsat ispitit de interes… Iar din partea ta, băiete, să ştii că e mare păcat! se adresează ea deodată mirelui, clipind şi smiorcăind. Mi-am crescut fetiţa, am îngrijit-o… am păzit-o mai ceva decât pe un diamant de smarald, şi tu… tu o iei din interes…

— Cum, dumneata dai crezare acestei clevetiri? spune Aplombov, sculându-se de pe scaun şi trecându-şi nervos degetele prin păr. Îţi mulţumesc! Mersi de o asemenea părere! Cât despre dumneata, domnule Blincikov, se adresează el telegrafistului, cu toate că-mi eşti cunoscut bun, n-am să-ţi permit să rosteşti asemenea necuviinţe într-o casă străină! Te poftesc să ieşi afară!

— Cum aşa?

— Te poftesc să ieşi afară! Şi îţi doresc să fii un om tot atât de cinstit ca şi mine! Dar ce să mai vorbim, te poftesc să ieşi!

— Lasă! Ajunge! îl opresc prietenii. Nu face să te superi. Stai jos! Lasă-l în plata Domnului!

— Ba nu, vreau să-i arăt că n-are câtuşi de puţin dreptate! M-am căsătorit legitim, din dragoste. Nu înţeleg de ce mai şezi cu noi la masă! Te poftesc să ieşi!

— Dar n-am spus nimic… N-am vrut să… bâlbâie telegrafistul uluit, ridicându-se de pe scaun. Chiar că nu înţeleg… Şi la urma urmei, poftim, plec… Însă mai întâi să-mi înapoiezi cele trei ruble pe care ţi le-am dat cu împrumut când ţi-ai luat jiletca de pichet. Mai beau paharul ăsta şi… plec, numai să-mi plăteşti mai întâi datoria.

Mirele se sfătuieşte mult timp în şoaptă cu prietenii lui. În cele din urmă, pun mână de la mână şi adună cele trei ruble, pe care Aplombov le aruncă revoltat telegrafistului. Acesta salută asistenţa şi pleacă, nu înainte de a-şi fi căutat îndelung şapca de uniformă.

Vedeţi cum se poate încheia câteodată o discuţie nevinovată despre electricitate? Dar iată că praznicul ia sfârşit… Vine noaptea. Autorul, om bine-crescut, îşi ţine cu greu fantezia în frâu şi lasă să cadă asupra evenimentelor în curs vălul întunecat al misterului.

Aurora cea cu degete trandafirii îl găseşte încă pe Himeneu în ulicioara Piatisobaki… Dar din fericire soseşte şi dimineaţa cea cenuşie, care va da autorului un bogat material pentru

PARTEA A DOUA ŞI ULTIMA

E o dimineaţă cenuşie de toamnă. Nu-i încă nici ora opt, dar în ulicioara Piatisobaki domneşte o forfotă neobişnuită. Pe trotuare aleargă alarmaţi sergenţi de stradă şi paznici; pe la porţi se îmbulzesc bucătărese zgribulite ale căror chipuri exprimă culmea nedumeririi. Cei rămaşi în case privesc de după ferestre. La fereastra deschisă a unei spălătorii se îmbulzesc capete de femei, cu tâmplele şi cu bărbiile băgate una-ntr-alta.

— Parcă-i zăpadă, şi parcă nu-i… Nici nu poţi să te dumireşti bine ce-i, spun diferite glasuri.

Prin aer, de la pământ şi până la acoperiş, zboară ceva alb, ce seamănă a ninsoare. Caldarâmul e alb, felinarele, acoperişurile, băncile paznicilor de lângă porţi, umerii şi şepcile trecătorilor – totul e alb.

— Ce s-a întâmplat? întreabă spălătoresele pe paznicii care aleargă năuci.

Drept răspuns paznicii dau din umeri şi trec în goană mai departe… Nu ştiu nici ei. Dar iată că în sfârşit se iveşte unul care pare să ştie ceva; păşeşte încet şi gesticulează vorbind singur. Ăsta cu siguranţă a fost la faţa locului şi ştie totul.

— Ce s-a întâmplat, drăguţule? îl întreabă spălătoresele de la fereastră.

— Ia, o neplăcere, răspunde el. În casa Mîmrinei, unde a fost aseară nuntă, l-au tras pe sfoară pe mire. În loc de o mie, i-au dat nouă sute.

— Şi el ce-a făcut?

— S-a supărat foc. „Las-că le arăt eu”, a spus… Şi de mâniat ce era, a desfăcut o saltea de puf, şi a dat drumul fulgilor pe fereastră… Ia uitaţi-vă ce de fulgi! Parcă-i zăpadă!

— Uite-i că vin! se aud glasuri. Îi duc sergenţii!

Dinspre casa văduvei Mîmrina se apropie un alai. În frunte merg doi sergenţi de stradă cu aere importante. În spatele lor păşeşte Aplombov cu un palton din stofă de lână şi cu cilindru pe cap. Chipul lui parcă vrea să spună: „Sunt un om cinstit, dar nu permit nimănui să mă tragă pe sfoară”.

— Justiţia o să vă arate ce om sunt eu! mormăia el, întorcând întruna capul.

În urma lui vin plângând Tatiana Petrovna şi Daşenka. Alaiul se încheie cu un paznic cu o condică la subţioară, urmat de o droaie de puşti.

— De ce plângi, fetiţo? o întreabă spălătoresele pe Daşenka.

— Ne pare rău de saltea! răspunde mama pentru ea. Trei puduri, dragele mele! Şi ce puf! Numai fulgi! Nicio pană, cât de mică! M-a pedepsit Dumnezeu la bătrâneţe!

Alaiul coteşte după colţ, şi ulicioara Piatisobaki se linişteşte. Puful zboară întruna, până seara.

Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”, 1884, Nr. 43, 8 noiembrie, cu titlul: Căsătorie din interes, sau te îngrozeşti de ce e în stare omul. (Roman în două părţi, la fel de triste.) Semnată: Omul fără splină. Fără modificări, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu un titlu nou şi cu modificări de stil, a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Fără corectura autorului, a apărut în ediţie separată la Odesa, în anul 1903. Publicăm textul din 1899.

N. Leikin a fost nemulţumit că povestirea a apărut într-o altă revistă. La 16 noiembrie 1884, el îi scria lui Cehov: «Povestirea e foarte bună. Ar fi putut apărea în suplimentul revistei „Oskolki”. Dacă aveai nevoie de bani, puteai să ne scrii două rânduri şi ţi-am fi trimis dinainte banii pentru ea.» Cehov a răspuns (în noiembrie 1884): «Nu credeam că povestirea mea, apărută în „Razvlecenie”, e demnă de „Oskolki”… N-am trimis-o fiindcă-i lungă şi proastă. Aşa cel puţin mi se părea. Iar dumneata să nu te superi când vezi că dezertez de la „Oskolki”. Sunt un om cu familie, fără avere… Am nevoie de bani, şi „Razvlecenie” îmi plăteşte zece copeici rândul. Nu-mi pot permite să câştig mai puţin de o sută cincizeci – o sută optzeci de ruble pe lună; altfel dau faliment.»

Unele motive din povestire au fost folosite de Cehov în vodevilul lui, „Nunta”.