Masca

La clubul din oraşul X… se dădea în scop de binefacere un bal mascat sau – aşa cum spuneau domnişoarele din localitate – un „bal-paré”.

Era ora douăsprezece noaptea… Intelectualii – cinci cu toţii – care nu dansau şi nu se mascaseră, şedeau în sala de lectură la o masă mare şi, cu nasul şi barba cufundate în ziare, citeau, moţăiau sau – după expresia corespondentului local al gazetelor din capitală, un domn cu concepţii foarte liberale – „reflectau”.

Din salonul cel mare veneau sunetele cadrilului „Viuşka”. Prin faţa uşii se auzeau tropăind lacheii clubului, care treceau mereu în goană, purtând tăvi încărcate cu farfurii şi pahare. În sala de lectură domnea însă o linişte adâncă.

— Cred că aici o să fim mai liniştiţi! se auzi deodată o voce de bas înăbuşită, care părea să vină din sobă. Veniţi! Veniţi încoace, fetelor!

Uşa se trânti de perete şi în sala de lectură intră un bărbat lat în umeri şi îndesat, costumat în vizitiu, cu mască şi pălărie cu pene de păun. În urma lui se iviră două doamne, mascate şi ele, şi un lacheu cu o tavă. Pe tavă ducea o sticlă pântecoasă de lichior, vreo trei sticle de vin negru şi câteva pahare.

— Aşaa! Aici o să ne fie mai răcoare! spuse bărbatul. Pune tava pe masă. Şedeţi, mamzelelor, jevupri ala trimontran! Şi dumneavoastră, domnilor, faceţi-ne puţin loc. Prea v-aţi întins.

Omul cu masca se clătină şi mătură cu palma câteva reviste de pe masă.

— Pune tava aici, băiete! Ei, voi, domnilor cititori, n-auziţi? Faceţi loc; nu-i vreme acum de ziare şi de politică! Mai lăsaţi-le dracului!

— V-aş ruga să faceţi mai puţin zgomot, spuse unul dintre intelectuali uitându-se peste ochelari la omul mascat. Aici este sală de lectură, nu bufet. Aici nu se bea.

— Şi de ce nu? Se clatină masa sau cade tavanul? Uite, minunăţie! Dar nu-i vreme acum de palavre. Lăsaţi ziarele… Aţi citit destul, vă ajunge. Nu vă mai stricaţi ochii degeaba, sunteţi deştepţi şi aşa. Şi apoi, ce mai una alta, aşa vreau eu şi gata. Asta e!

Lacheul puse tava pe masa, îşi aruncă şervetul pe braţ şi rămase nemişcat lângă uşă. Cele două doamne începură să bea pe loc vin negru.

— Cum se face că sunt pe lume oameni atât de deştepţi, încât să le placă mai mult ziarele decât băutura, exclamă omul cu pene de păun la pălărie, turnându-şi lichior. Vreţi să vă spun eu una şi bună, stimaţii mei domni? Vă plac ziarele fiindcă n-aveţi cu ce bea! N-am zis bine? Ha, ha, ha! Uite-i cum stau şi citesc! Spuneţi-mi şi mie încaltea ce naiba scrie acolo? Ei, dumneata de colo, domnul cu ochelari, ce citeşti acum? Ha, ha! Ei, haide, haide, lasă fandoselile! Mai bine bea un păhărel!

Omul cu pene de păun se ridică puţin şi smulse ziarul din mâinile domnului cu ochelari. Acesta se făcu întâi galben, apoi roşu şi se uită uluit la ceilalţi intelectuali, care îl priviră la rândul lor cu aceeaşi uimire.

— Te cam întreci cu gluma, domnul meu! se aprinse el. Prefaci sala de lectură în cârciumă! Îţi permiţi să faci scandal, să smulgi ziare din mână!… Nu-ţi dau voie! Nu ştii poate cu cine ai de-a face, stimate domn! Eu sunt Jestiakov, directorul băncii!

— Ei şi! Mult îmi pasă mie că eşti Jestiakov! Uite ce fac cu ziarul dumitale!

Omul mascat ridică ziarul pe care-l aruncase pe jos şi îl rupse în bucăţi.

— Dar ce-nseamnă asta, domnilor? bâigui Jestiakov încremenit. E… ste ne… nemaipomenit, fa… fantastic.

— Ia te uită că s-a supărat! râse mascatul. Ce te-ai speriat aşa? Te-au apucat… bâţâielile? Uite ce e, stimabililor: să lăsăm glumele. N-am chef să stau de vorbă cu voi. Eu am poftă să rămân aici singur cu mamzelele şi să-mi fac în tihnă cheful. Aşa că vă rog să nu mă încontraziceţi şi să vă luaţi tălpăşiţa. Hai, fără multe fasoane! Ei, domnule Belebuhin, ce stai? Întinde-o!… La naiba! Ce-ţi strâmbi aşa râtul? Dacă am spus s-o întinzi, apăi întinde-o! Hai, mai repede, că de nu, te pomeneşti că-ţi mai ard şi vreo câteva.

— Dar ce-nseamnă asta! izbucni Belebuhin, casierul consiliului de tutelă, înroşindu-se şi ridicând umerii. Nu mai înţeleg nimic. Dă buzna peste noi un neobrăzat oarecare şi îşi permite asemenea lucruri!

— Ce-ai spus? Un neobrăzat? strigă omul cu pene şi izbi cu pumnul în masă atât de tare, încât săltară paharele pe tavă. Cu cine vorbeşti? Ce, crezi că dacă sunt mascat poţi să-mi spui orice? Clonţosule! Şterge-o când îţi spun! Ieşi afară şi tu, domnule director… până nu-mi sare muştarul! Afară cu toţii! Să nu mai rămână aici picior de ticălos. Hai, la naiba cu voi!

— Vedem noi, replică Jestiakov, căruia până şi ochelarii îi asudaseră de emoţie. Îţi arăt eu dumitale! Chemaţi numaidecât aici pe delegatul de serviciu al comitetului.

Peste câteva clipe, delegatul, un roşcovan pirpiriu, cu panglicuţă albastră la butonieră, îşi făcu apariţia gâfâind de atâta dans.

— Te rog să părăseşti imediat încăperea asta! se răţoi el. Aici nu se bea. Pofteşte la bufet.

— De unde mai răsărişi şi tu? îl întrebă omul mascat. Ce, te-am chemat eu?

— Te rog să faci bine să nu mă tutuieşti şi să pofteşti imediat afară.

— Uite ce e, drăguţă: îţi dau termen un minut. Dacă eşti delegat şi cu adevărat „cineva”, ia-i de guler şi dă-i afară pe toţi „artiştii” ăştia. Mamzelelor mele nu le place să fie cu lume străină. Se jenează şi, pentru banii mei, le vreau în stare naturală.

— Se vede că despotul acesta uită că nu se găseşte într-un grajd! strigă Jestiakov. Chemaţi-l pe Evstrat Spiridonîci.

— Evstrat Spiridonîci! Unde-i Evstrat Spiridonîci?

— Se auzi prin tot clubul.

Evstrat Spiridonîci, un bătrân în uniformă de poliţai, nu întârzie nici el să apară.

— Te rog să ieşi de aici! spuse dânsul cu o voce răguşită, holbând nişte ochi înfricoşători şi tremurându-şi mustăţile cănite.

— Ei, dar ştii că m-ai speriat! exclamă omul cu mască şi se înveseli atât de tare încât izbucni în hohote de râs. Zău că m-ai speriat! Bată-te să te bată, că multe minunăţii mai vezi şi pe lumea asta! Mustăţi de cotoi, ochi de broscoi, ha, ha, ha!

— Te rog să nu discuţi! strigă din toate puterile Evstrat Spiridonîci şi începu să tremure. Ieşi afară! Am să dau ordin să te scoată pe sus.

În sala de lectură se produse o zarvă de neînchipuit. Roşu ca racul, Evstrat Spiridonîci vocifera şi bătea din picior. Jestiakov răcnea. Belebuhin urla. Toţi intelectualii ţipau, dar întreg corul lor era acoperit de vocea de bas plină şi puternică a omului cu mască. Din pricina zarvei generale, dansul încetă şi publicul din salon dădu buzna în sala de lectură.

Pentru a-şi întări şi mai mult autoritatea, Evstrat Spiridonîci chemă pe toţi poliţiştii care se aflau în club şi se aşeză la masă să dreseze cuvenitul proces verbal.

— Scrie, scrie! spunea mereu omul mascat, bătând cu arătătorul pe hârtie, în faţa condeiului poliţaiului. Ce-am să păţesc acum, nenorocitul de mine! Vai şi amar de capul meu! De ce mă nenorociţi, biet orfan ce sunt? Ha, ha, ha! Ei, gata procesul verbal? L-aţi iscălit cu toţii? Bine! Acum uitaţi-vă aici… una, două, trei!!!

Necunoscutul se ridică în picioare, îşi îndreptă trupul şi îşi smulse masca. După ce-şi descoperi faţa aprinsă de beţie şi-i învălui pe toţi cu privirea pentru a gusta din plin efectul produs, se trânti într-un fotoliu, hohotind de râs. Şi trebuie să recunoaştem că într-adevăr efectul întrecu orice aşteptare. Intelectualii se uitară buimăciţi unii la alţii şi se îngălbeniră. Vreo doi dintre ei începură să se scarpine la ceafă. Evstrat Spiridonîci se înecă de emoţie, ca tot omul care a făcut-o boacănă.

În scandalagiu recunoscuseră cu toţii pe milionarul Piatigorov, mare industriaş, cetăţean de onoare ereditar ^cii , renumit prin scandalurile, operele lui de binefacere şi – aşa cum scria ziarul local – prin „interesul ce-l purta vieţii culturale”.

— Ei, acum ieşiţi sau nu? întrebă Piatigorov după un minut de tăcere.

Fără să spună un cuvânt, intelectualii ieşiră unul câte unul, în vârful picioarelor, din sala de lectură şi Piatigorov încuie uşa în urma lor.

— Dar tu, ticălosule, se răsti Evstrat Spiridonîci zgâlţâind de umăr pe lacheul care adusese tava în sala de lectură, tu ştiai că este Piatigorov. De ce-ai tăcut?

— Mi-a poruncit să nu spun nimic.

— „Mi-a poruncit să nu spun nimic!” Când am să te bag o lună la beci, blestematule, atunci ai să te înveţi minte să mai umbli cu „Mi-a poruncit să nu spun nimic”. Afară!!! Iar dumneavoastră domnilor, se adresă el intelectualilor, aţi provocat o întreagă răzmeriţă. Nu puteaţi să ieşiţi zece minute din sala de lectură? Acum săturaţi-vă! Singuri v-aţi făcut-o! Ei, domnilor, domnilor… nu-mi place, zău aşa!

Intelectualii începură să se plimbe prin club abătuţi, îngrijoraţi, simţindu-se vinovaţi, şuşotind între ei şi prevăzând că nu le e a bună. Soţiile şi fiicele lor, aflând că Piatigorov a fost „jignit” şi că este supărat, se făcură mici de tot şi începură să plece tiptil acasă. Dansul se întrerupse.

La ora două, Piatigorov ieşi din sala de lectură. Era beat turtă şi se clătina pe picioare. Intră buimac în salonul cel mare, se aşeză lângă orchestră şi începu să moţăie legănat de muzică; apoi îşi lăsă melancolic capul pe speteaza jilţului şi se porni pe sforăit.

— Nu mai cântaţi! făcu semne disperate muzicii delegatul comitetului. Sst, sst! Egor Nilîci doarme…

— Nu doriţi să vă ducem acasă, Egor Nilîci? întrebă Belebuhin, aplecându-se la urechea milionarului.

Piatigorov mişcă buzele, ca şi cum ar fi vrut să sufle o muscă de pe obraz.

— Nu doriţi să vă ducem acasă? repetă Belebuhin. Sau să poruncim să tragă trăsura la scară.

— Ai? Cum?

— Să vă ducem acasă. E timpul să faceţi nani…

— Acasă? Bine, d-d-duceţi-mă…

Faţa lui Belebuhin se lumină de plăcere. Încercă să-l ridice singur, dar îi săriră în ajutor şi ceilalţi intelectuali şi, zâmbind măguliţi, îl puseră în picioare pe cetăţeanul ereditar de onoare şi îl duseră cu băgare de seamă la trăsură.

— Ca să-ţi râzi aşa de o întreagă societate, trebuie să fii un mare artist! Un mare talent! spunea radios Jestiakov instalând pe milionar în trăsură. Sunt literalmente uimit, Egor Nilîci. Îmi vine şi acum să râd, ha, ha, ha! Şi când te gândeşti că noi ne pierduserăm capul şi ne enervam, ha, ha, ha! Te rog să mă crezi că la niciun teatru n-am râs atâta. A fost de un comic admirabil. Am să-mi aduc aminte toată viaţa de seara asta minunată.

După ce îl conduseră pe Piatigorov, intelectualilor le mai veni inima la loc şi se mai înseninară.

— Mi-a dat mâna la plecare, spuse Jestiakov foarte satisfăcut. Înseamnă că nu e supărat.

— Să dea Dumnezeu! oftă Evstrat Spiridonîci.

— E un netrebnic, un ticălos, dar un mare filantrop. Aşa că… ce să-i faci…

Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”, 1884, în numărul jubiliar (la aniversarea a 25 de ani de existenţă a revistei), 27 octombrie, cu titlul: Noli me tangere ^ciii (Din viaţa oamenilor cu vază din provincie). Semnată: A. Cehonte. Refăcută, a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

Alegând-o pentru culegere, autorul a revăzut-o stilistic cu multă atenţie şi a scurtat-o considerabil.

În ianuarie 1905, Comitetul ştiinţific de pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice a socotit-o nepotrivită pentru bibliotecile şi sălile de lectură populare cât şi pentru bibliotecile şcolare, fiind „o povestire în care se vorbeşte de atitudinea neruşinată a unui bogătaş, de care nimeni nu îndrăzneşte să se atingă din pricina averii lui”. (Jurnalul de şedinţe al Comitetului ştiinţific de pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice pe anul 1905. Arhiva centrală de stat pentru documente de politică internă, cultură şi moravuri, Leningrad).