Examen de înaintare în grad
— Profesorul nostru de geografie, Galkin, are pică pe mine: parcă văd că mă trânteşte astăzi la examen, spunea asudând şi frecându-şi nervos mâinile Efim Zaharîci Fendrikov, impiegat la oficiul poştal din oraşul X, om cărunt, bărbos, cu o chelie respectabilă şi o burtă cât toate zilele. N-am să trec… Asta-i sigur… Şi când te gândeşti, e supărat pe mine pentru nişte fleacuri. O dată a venit la ghişeul meu cu o scrisoare recomandată, a dat pe toată lumea la o parte şi mi-a cerut să primesc întâi scrisoarea lui şi numai după aceea pe celelalte. Îţi dai seama că asta nu se poate… O fi făcând el parte din pătura cultă, dar nu înseamnă să nu-şi aştepte rândul ca toţi ceilalţi. I-am atras atenţia în mod respectuos: „Aşteptaţi să vă vină rândul, domnule”. Da’ el, ce crezi? S-a făcut foc şi de atunci mă urmăreşte precum Saul… Lui Egoruşka, băiatul meu, îi pune mereu nota unu, iar mie îmi scorneşte fel de fel de porecle, pe care le împrăştie prin tot oraşul. Bunăoară, într-o zi când treceam prin dreptul birtului lui Kuhtin, a apărut la fereastră cu tacul de biliard în mână şi, beat cum era a strigat de s-a auzit în toată piaţa: „Priviţi, domnilor, trece o marcă boţită!”
Profesorul de limba rusă, Pivomedov, care stătea cu Fendrikov în vestibulul şcolii judeţene din X, fumând cu condescendenţă ţigara oferită, ridică din umeri şi-i dădu un răspuns liniştitor:
— Fii pe pace. Încă nu s-a pomenit la noi ca un funcţionar ca dumneata să fi fost trântit la examen. Totul se face de formă.
Fendrikov se linişti, dar nu pentru mult timp. În vestibul se ivi Galkin, un tânăr cu bărbuţă rară, jumulită parcă, îmbrăcat cu pantaloni de pânză şi frac albastru nou-nouţ. El îi aruncă lui Fendrikov o privire severă şi trecu înainte.
După aceea se răspândi zvonul că soseşte inspectorul. Fendrikov simţi cum îl ia cu frig şi începu să aştepte, cuprins de teamă, ca un inculpat sau ca un elev care se prezintă pentru prima oară la examen. Hamov, epitropul titular al şcolii judeţene, străbătu în fugă vestibulul şi se repezi în stradă. După el se grăbi să iasă în întâmpinarea inspectorului părintele Zmiejalov, profesorul de religie, cu camilafcă pe cap şi cruce pe piept. În urma lui păşiră şi ceilalţi profesori. Inspectorul de învăţământ primar Ahahov le dădu cu glas tare bună ziua, îşi exprimă nemulţumirea pentru faptul că pe stradă era atâta praf şi intră în localul şcolii. Peste cinci minute începură examenele.
Mai întâi fură examinaţi doi fii de popă, pentru postul de învăţător rural. Unul reuşi, celălalt nu. Cel trântit îşi suflă nasul într-o batistă roşie, rămase un timp locului, se gândi ce se gândi şi plecă. Apoi fură examinaţi doi voluntari cu termen redus, din categoria a treia. După aceea îi sună ceasul şi lui Fendrikov…
— Unde faci dumneata serviciul? i se adresă inspectorul.
— Sunt funcţionar al oficiului poştal local, însărcinat cu primirea corespondenţei, Înălţimea Voastră, răspunse el, luând poziţie de drepţi şi silindu-se să-şi ascundă tremurul mâinilor. Fac serviciul de douăzeci şi unu de ani, Înălţimea Voastră, iar acum s-au cerut relaţii pentru avansarea mea la gradul de registrator de colegiu, în care scop îndrăznesc să mă prezint la examenul pentru obţinerea primului grad din ierarhia civilă.
— Bine… Scrie o dictare.
Pivomedov se sculă, tuşi şi începu să dicteze cu un glas de bas, gros şi pătrunzător, silindu-se să-l încurce pe cel examinat cu cuvinte care se scriu altfel decât se pronunţă: „haraşa halodnaia vada, kagda hociţa pit” şi altele.
Dar oricâtă silinţă îşi dădu ingeniosul Pivomedov, dictarea ieşi bine. Viitorul registrator de colegiu nu făcu decât puţine greşeli, cu toate că acordase mai multă atenţie rotunjirii literelor decât ortografiei. Scrise „înecat” cu doi de „n”, scrise „egzact” în loc de „exact”, iar cu cuvântul „exhibiţie” trezi un zâmbet pe faţa inspectorului, deoarece scrisese „eschibiţie”; dar toate acestea nu erau, la drept vorbind decât chichiţe.
— Dictarea este satisfăcătoare, spuse inspectorul.
— Îndrăznesc să aduc la cunoştinţa Înălţimii Voastre, începu Fendrikov, încurajat de cuvintele inspectorului, dar trăgând cu coada ochiului la duşmanul său, Galkin, îndrăznesc să vă raportez că am studiat geometria după manualul lui Davîdov, iar în parte am învăţat-o de la nepotul meu, Varsonofi, care a venit în vacanţă de la seminarul Vifan, de lângă lavra Troiţe-Serghievskaia. Am învăţat şi planimetria şi stereometria… toate le-am învăţat…
— Programul nu prevede stereometria.
— Nu prevede? Şi eu care am muncit o lună întreagă la ea… Ce păcat! oftă Fendrikov.
— Dar să lăsăm deocamdată geometria la o parte. Să ne ocupăm mai bine de o ştiinţă care trebuie să-ţi fie dragă, dat fiind că eşti funcţionar la poştă: geografia, ştiinţa poştaşilor.
Toţi profesorii zâmbiră respectuos. Fendrikov nu prea era de acord cu afirmaţia că geografia ar fi ştiinţa poştaşilor (nicăieri nu se pomenea de acest lucru – nici în regulamentele poştale, nici în circularele pe regiune), dar pentru a nu se arăta nerespectuos spuse: „Desigur”. Tuşi nervos şi începu să aştepte întrebările cu groaza în suflet. Galkin, duşmanul lui, se lăsă pe speteaza scaunului şi, fără să-l privească, întrebă tărăgănat:
— Ei… ia să-mi spui, te rog, ce formă de guvernământ are Turcia?
— Ce guvernământ poate să aibă… Unul turcesc…
— Hm!… turcesc… E o noţiune cam vagă. Turcia are o formă de guvernământ constituţională. Şi ce afluenţi ai Gangelui cunoşti dumneata?
— Am studiat geografia după manualul lui Smirnov şi, iertaţi-mă, nu am reţinut-o tocmai bine… Gangele este râul care curge în India… şi vine de se varsă în Ocean.
— Răspunde la ceea ce te întreb eu. Ce afluenţi are Gangele. Nu ştii? Dar Araxul unde curge? Nici asta nu ştii! Cum se poate?… În ce gubernie este Jitomirul?
— Şoseaua principală 18, localitatea 121.
Fruntea lui Fendrikov se îmbrobonă de o sudoare rece. Începu să clipească des şi înghiţi în sec cu atâta putere încât o clipă i se păru că-şi înghiţise limba.
— Vă spun ca în faţa lui Dumnezeu cel adevărat, Înălţimea Voastră, începu el să bolborosească. Părintele protoiereu mi-e martor… Douăzeci şi unu de ani mi-am văzut de serviciu şi acum asta… care… O viaţă întreagă am să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneavoastră…
— Bine, să lăsăm geografia. Ce ai pregătit din aritmetică?
— Nici aritmetica n-am prea reţinut-o bine… Părintele protoiereu mi-e martor că… O viaţă întreagă am să mă rog lui Dumnezeu… încă de la Pocroave tot învăţ şi învăţ… dar fără folos… Sunt prea bătrân pentru intelectualitatea asta… Fiţi atât de bun, Înălţimea Voastră, o viaţă întreagă am să mă rog pentru dumneavoastră.
Pe genele lui Fendrikov apărură lacrimi.
— Am servit cinstit şi fără pată… Mă spovedesc la biserică an de an… Părintele protoiereu mi-e martor… Fiţi mărinimos, Înălţimea Voastră.
— N-ai pregătit nimic?
— Toate le-am pregătit, dar nu-mi mai aduc aminte de nimic… Curând împlinesc şaizeci de ani, Înălţimea Voastră, cum să mă mai ţin în pas cu ştiinţele? Fiţi atât de bun!
— Şi-a comandat chiar şapca de uniformă cu cocardă… spuse zâmbind protoiereul Zmiejalov.
— Bine, du-te!… hotărî inspectorul.
O jumătate de oră după aceea, Fendrikov se îndrepta triumfător împreună cu profesorii spre birtul lui Kuhtin, să bea ceai. Faţa îi strălucea, ochii îi râdeau în cap, şi totuşi faptul că se scărpina mereu la ceafă arăta că-l munceşte un gând.
— Ce păcat! mormăia el. Mare nătărău am fost.
— Da’ ce s-a întâmplat? îl întrebă Pivomedov.
— Cine m-a pus să învăţ stereometria, dacă nu se mai cere? O lună întreagă m-am chinuit cu ea! Ce păcat!
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 28, 14 iulie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost inclusă, după modificări de stil, în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
Cehov, care a petrecut vara anului 1884 la Voskresensk (gubernia Moscova), scria de acolo lui N. Leikin (25 iunie 1884): «Mi se pare că am călcat cu piciorul stâng în vilegiatură. În primul rând povestirea nu prea a reuşit. „Examen de înaintare în grad” e o temă nostimă, ca temă din viaţa de toate zilele a poporului, şi pe care o cunosc foarte bine, dar tratarea ei cerea nu o muncă de un ceas şi numai şaptezeci-optzeci de rânduri, ci ceva mai mult… În timp ce scriam, ştergeam întruna, temându-mă să nu fie prea lungă. Am şters întrebările puse de examinatorii provinciali şi răspunsurile funcţionarului de poştă, adică însuşi miezul examenului». Vorbind apoi de originea temei povestirii spune: «… Seara mă duc la poştă, la Andrei Egorîci (dirigintele poştei din Voskresensk) pentru a-mi lua ziarele şi scrisorile… Andrei Egorîci mi-a dat tema pentru povestirea „Examen de înaintare în grad”».
