Perpetuum mobile

Judecătorul de instrucţie Grişutkin, un bătrânel care intrase în această slujbă încă înainte de dezrobirea ţăranilor, şi doctorul Svistiţki ^lxxiv , un domn melancolic, se duceau cu trăsura la o autopsie. Era toamnă. Trăsura mergea pe un drum de ţară. Se făcuse întuneric beznă şi turna cu găleata.

— Ce ticăloşie, mârâia judecătorul de instrucţie.

— N-avem nici măcar o climă ca lumea, ca să nu mai vorbesc de civilizaţie şi de omenie. Halal ţară! Când te gândeşti că suntem în Europa… Şi ce ploaie, ce ploaie! Parcă ar fi tocmită, afurisita! Mână mai repede, nemernicule, că de nu, îţi mut fălcile din loc, dobitocule, boule! strigă el argatului care şedea pe capră.

— Ciudat lucru, Ahei Alexeici! spuse doctorul oftând şi înfofolindu-se în şuba udă. Nici nu bag de seamă că-i vreme rea. Mă apasă o presimţire ciudată, grea. Mi se pare că dintr-o clipă într-alta o să mă lovească o nenorocire. Eu cred în presimţiri. De aceea… aştept. Câte nu se pot întâmpla? Orice: o infectare de la un cadavru… moartea unei fiinţe iubite…

— Măcar faţă cu Mişka ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti de presimţiri, muiere ce eşti. Mai rău decât ţi se întâmplă acum nici nu se poate. Există pe lume ceva mai îngrozitor decât o ploaie ca asta? Ştii ce, Timofei Vasilici? Nu mă simt în stare să merg mai departe. Omoară-mă, fă-mi ce vrei, dar nu mai pot. Trebuie să ne oprim şi să tragem undeva. Cine stă pe aici prin apropiere?

— Ivan Ivanîci Ejov ^lxxv , răspunse Mişka. Dincolo de pădure, peste pod.

— Ejov? Hai la Ejov. În treacăt fie zis, n-am mai fost de mult pe la păcătosul ăsta de moşneag.

Ocoliră pădurea, trecură podul, o luară la stânga, apoi la dreapta, şi intrară în ograda generalului-maior în retragere Ejov, preşedintele adunării judecătorilor de pace.

— E acasă! spuse Grişutkin, coborând din trăsură şi privind la ferestrele luminate. Bine că-i acasă. Vom bea bine, vom mânca bine şi vom dormi… Ejov ăsta e mare puşlama, dar trebuie să recunoşti că e foarte primitor.

În vestibul fură întâmpinaţi de însuşi stăpânul casei, un bătrânel mărunt, zbârcit, al cărui cap semăna cu un ghemotoc ţepos.

— Aţi nimerit tocmai bine, domnilor, tocmai bine… spuse el. Abia ne-am aşezat la cină, suntem la friptura de purcel. Treizeci şi trei ^lxxvi la moment. Şi substitutul de procuror e la mine. A trecut să mă ia, drăguţul de el. Mâine mergem împreună la adunare. Da, mâine avem şedinţă… treizeci şi trei la moment…

Grişutkin şi Svistiţki intrară în salonul cel mare. Văzură o masă întinsă, acoperită cu aperitive şi vinuri. În capul mesei şedea fiica gazdei, Nadejda Ivanovna, o tânără oacheşă, în mare doliu după răposatul ei soţ; lângă ea, substitutul de procuror, Tiulpanski ^lxxvii , un tânăr cu favoriţi subţiri şi cu faţa acoperită de o reţea de vinişoare albastre.

— Vă cunoaşteţi? spuse Ejov, arătându-i pe rând cu degetul. Procurorul… fata mea…

Femeia cea tânără şi oacheşă zâmbi şi, închizând puţin ochii, întinse mâna noilor sosiţi.

— Prin urmare… veniţi de la drum, domnilor! spuse Ejov, umplând trei păhărele. Nu vă sfiiţi, oameni buni! Beau şi eu cu voi, treizeci şi trei la moment… Ei, să trăim cu toţii…

Musafirii şi gazda băură. Grişutkin gustă din castraveţi şi atacă friptura. Doctorul îşi goli paharul şi oftă. Tiulpanski aprinse o ţigară de foi, cerând în prealabil voie doamnei, cu un zâmbet atât de larg, încât ai fi zis că are cel puţin o sută de dinţi în gură.

— Ei, domnilor? Aţi uitat că păhărelelor nu le place să aştepte? Nu-i aşa? Procurorule! Doctore! Să bem pentru medicină! Eu unul apreciez mult medicina. Şi mi-e drag şi tineretul, treizeci şi trei la moment. Orice s-ar zice, tineretul va păşi întotdeauna în frunte. Ei, în sănătatea tuturor!

Conversaţia deveni generală. Toată lumea vorbea, afară de procurorul Tiulpanski, care şedea nemişcat, suflând pe nări fumul de ţigară. Era vădit că se considera aristocrat şi că dispreţuia şi pe doctor, şi pe judecătorul de instrucţie. După cină, Ejov, Grişutkin şi substitutul de procuror se aşezară să joace whist în trei. Doctorul şi Nadejda Ivanovna se instalară lângă pian şi începură să discute.

— Mergi la autopsie? îl întrebă drăgălaşa văduvioară. Să faci autopsia unui cadavru? Ah! Ce putere de voinţă, ce caracter de oţel trebuie să ai, ca să ridici cuţitul şi să-l împlânţi până la plăsele într-un trup neînsufleţit, fără să clipeşti, fără să te înfiori. Ştii că am o adevărată veneraţie pentru doctori. Sunt oameni deosebiţi, sfinţi. Dar de ce eşti aşa de trist?

— Simt un fel de nelinişte… Mă apasă o presimţire ciudată, grea. Ca şi cum m-ar aştepta pierderea unei fiinţe dragi.

— Eşti însurat, doctore? Ai rude apropiate?

— N-am pe nimeni. Sunt singur şi n-am nici măcar cunoscuţi. Spuneţi-mi, doamnă, credeţi în presimţiri?

— Oh, da, cred.

În timp ce doctorul şi văduvioara discutau despre presimţiri, Ejov şi judecătorul de instrucţie Grişutkin se ridicau mereu de la masa de joc şi se duceau la masa cu aperitive. La ora două noaptea, Ejov, care pierduse cam mult, îşi aduse deodată aminte de adunarea de a doua zi şi se bătu peste frunte.

— Doamne! Şi eu care uitasem! Suntem nişte nelegiuiţi, da, nişte nelegiuiţi! Mâine în zori trebuie să plecăm la adunare, şi noi jucăm! La culcare, la culcare, treizeci şi trei la moment! Nadia, şterge-o la culcare! Declar şedinţa închisă.

— Eşti fericit, doctore, că poţi să dormi pe o noapte ca asta! spuse Nadejda Ivanovna, luându-şi rămas-bun de la Svistiţki. Eu nu pot să dorm când ploaia îmi bate darabana în geam şi când îi aud gemând pe bieţii mei brazi. Dar ce să fac? Mă duc să-mi omor vremea citind o carte oarecare. De închis ochii însă, nici vorbă. De obicei, când în coridorul cel mic, pe fereastra din faţa uşii mele, arde o lampă, înseamnă că nu dorm şi că mă roade plictiseala…

În camera anume pregătită pentru ei, doctorul şi Grişutkin găsiră aşternute pe jos două uriaşe saltele de puf. Doctorul se dezbrăcă şi se băgă sub plapumă cu cap cu tot. Judecătorul de instrucţie se dezbrăcă şi se culcă şi el, dar se răsuci mult timp fără să poată adormi. Într-un târziu se sculă şi începu să se plimbe dintr-un colţ într-altul al încăperii. Era o fire neliniştită.

— Mă tot gândesc la femeia cea tânără, începu el să vorbească. Frumoasă văduvioară! O splendoare de femeie! Mi-aş da şi viaţa pentru ea! Ochii, umerii, picioruşele cu ciorapi liliachii… Şi e spirt nu altceva! Se vede cât de colo! Dar ce folos! De frumuseţea ei se bucură un terchea-berchea, un jurist, un procuror! Dobitocul ăla vânos cu mutră de englez! Nu pot să-i sufăr pe jurişti! Crăpa de gelozie când te auzea vorbind cu ea de presimţiri! Ce să mai vorbim!… Straşnică femeie! Nemaipomenită! O minune a naturii!

— Da, e o persoană respectabilă, spuse doctorul scoţând capul de sub plapumă. O persoană impresionabilă, nervoasă, înţelegătoare, plină de sensibilitate. Dumneata şi cu mine vom adormi îndată, dar ea, sărăcuţa, nu. Nervii ei nu suportă o noapte de furtună ca asta. Mi-a spus că se va plictisi toată noaptea citind o carte. Biata femeie! Probabil că în faţa uşii ei arde acum lampa…

— Care lampă?

— Mi-a spus că dacă pe fereastra din faţa uşii ei arde o lampă înseamnă că nu doarme.

— Ţi-a spus asta? Ţie?

— Da, mie.

— Atunci nu te înţeleg! Dacă ţi-a spus aşa ceva, înseamnă că eşti cel mai fericit dintre muritori! Bravo, doctore! Bravo ţie! Te admir, frate! Te invidiez, dar te admir! Nu mă bucur atât pentru tine, cât mă bucur de păţania acestui jurist, acestei canalii roşcovane! Mă bucur că ai să-i pui coarne! Hai, îmbracă-te! Înainte, marş!

Când era beat, Grişutkin îi tutuia pe toţi.

— Ce-ţi trece prin minte, Ahei Alexeici! Zău aşa, răspunse timid doctorul.

— Hai, nu mai discuta, Esculape! Îmbracă-te şi şterge-o… Cum dracu’ era cântecul acela din „Viaţa pentru ţar” ^lxxviii ? „Şi pe-al dragostei drum rupem o zi, cum am rupe o floare…” Îmbracă-te, dragul meu. Hai odată! Timoşa! Doctore! Ce mai stai, dobitocule!

— Iartă-mă, dar nu te înţeleg.

— Ce-i aşa de greu de înţeles? Doar nu e astronomie! Îmbracă-te şi du-te la lampa ta, asta e tot!

— Mă mir că ai o părere atât de proastă despre această doamnă şi despre mine.

— Ia lasă filozofia! se supără Grişutkin. Cum poţi să mai stai la îndoială? Ăsta-i cinism!

Degeaba căută să-l convingă pe doctor, supărându-se, rugându-l, îngenunchind chiar în faţa lui. Văzând că nu ajunge la niciun rezultat, trase o înjurătură zdravănă, după care scuipă şi se trânti pe saltea. După un sfert de oră însă, sări deodată în picioare şi-l trezi pe doctor.

— Ascultă! Refuzi categoric să te duci la ea? întrebă el aspru.

— Ce să caut acolo? Zău, ce om apucat eşti şi dumneata, Ahei Alexeici! E groaznic să plece cineva cu dumneata la o autopsie!

— Ei, atunci mă duc eu, dracu’ să te ia! Eu… eu nu sunt mai prejos decât un jurist sau un doctor care nu-i decât o muiere. Mă duc!

Se îmbrăcă în grabă şi păşi spre uşă.

Doctorul îl privi nedumerit, părând a nu înţelege, apoi sări în picioare.

— Sper că glumeşti, spuse el, tăindu-i drumul.

— N-am timp de palavre… Lasă-mă să trec!

— Cum am să te las? Ahei Alexeici, culcă-te… Eşti beat!

— Cu ce drept nu mă laşi să trec, Esculape?

— Cu dreptul unui om a cărui datorie este de a apăra o femeie cinstită! Vino-ţi în fire, Ahei Alexeici, dă-ţi seama ce faci! Eşti bătrân! Ai şaizeci şi şapte de ani!

— Eu, bătrân? se supără Grişutkin. Care-i nemernicul care ţi-a spus că sunt bătrân?

— Ai băut şi eşti excitat, Ahei Alexeici. Nu-i frumos! Nu uita că eşti om, şi nu dobitoc! Numai dobitoacele se lasă conduse de instincte, dar dumneata eşti rege al naturii, Ahei Alexeici!

Regele naturii se făcu stacojiu şi îşi înfundă mâinile în buzunare.

— Te întreb pentru ultima oară: îmi dai sau nu drumul? urlă el deodată, ca şi cum ar fi strigat pe câmp, la un surugiu. Canalie!

Dar îndată se sperie singur de glasul său şi, depărtându-se de uşă, se duse la fereastră. Cu toate că era beat, i se făcuse ruşine de ţipătul lui strident, care cu siguranţă trezise toată casa. După o lungă tăcere, doctorul se apropie de el şi îi atinse umărul. Ochii îi erau umezi, obrajii îi ardeau…

— Ahei Alexeici! spuse el cu glas tremurător. După aceste cuvinte tari, după ce dumneata, uitând de orice bună-cuviinţă, m-ai făcut canalie, vei înţelege că nu mai putem rămâne sub acelaşi acoperiş. Mă simt grav insultat… Să admitem că aş fi vinovat, dar… în fond, cu ce sunt vinovat? Avem de-a face cu o doamnă cumsecade, cu o femeie cinstită, şi dumneata îţi permiţi, netam-nesam, asemenea vorbe. Iartă-mă, dar nu mai suntem prieteni.

— Foarte bine! Nici n-am nevoie de prietenia dumitale.

— Plec chiar acum. Nu mai pot să rămân cu dumneata, şi… sper să nici nu ne mai întâlnim.

— Cu ce pleci?

— Cu caii şi trăsura mea.

— Dar eu cu ce am să plec? Ce înseamnă asta? Vrei să fii ticălos până la capăt? M-ai adus cu trăsura dumitale; eşti obligat să mă duci tot cu trăsura dumitale.

— Am să te duc, dacă vrei. Dar imediat… Plec chiar acum. Sunt atât de enervat, încât nu mai pot rămâne aici.

Grişutkin şi Svistiţki se îmbrăcară fără a mai schimba un cuvânt şi ieşiră în curte. Îl treziră pe Mişka, apoi se aşezară în trăsură şi porniră.

— Cinicule… mormăia pe drum judecătorul de instrucţie. Dacă nu ştii să te porţi cu femei cinstite, să stai acasă şi să nu te mai duci prin casele lor…

Era greu de înţeles dacă se ocăra pe sine însuşi sau pe doctor. Când trăsura se opri în dreptul locuinţei sale, sări jos şi spuse intrând pe poartă:

— Nici nu te mai cunosc!

Trecuseră trei zile. Doctorul îşi isprăvise vizitele şi stătea întins pe divanul său. Neavând ce face, citea în „Anuarul medicilor” numele colegilor săi din Petersburg şi Moscova, căutând să descopere pe cel mai sonor şi mai frumos. Îşi simţea sufletul calm, împăcat, senin, ca un cer de vară, în al cărui albastru pluteşte, nemişcată, o ciocârlie, şi aceasta datorită faptului că visase foc, ceea ce însemna noroc. Deodată auzi clinchetul clopoţeilor unei sănii, care se opri lângă casă (căzuse zăpadă), şi în prag apăru judecătorul de instrucţie Grişutkin. Era un musafir cu totul neaşteptat. Doctorul se ridică în capul oaselor şi îl privi ruşinat, speriat chiar. Grişutkin tuşi, lăsă ochii în jos şi se îndreptă încet spre divan.

— Am venit să-ţi cer scuze, Timofei Vasilici, începu el. Am fost cam nedelicat cu dumneata; mi se pare chiar că ţi-am spus ceva neplăcut. Cred că vei înţelege starea mea de atunci: eram excitat în urma vişinatelor băute la acea canalie bătrână. Sper că mă ierţi…

Doctorul sări în picioare şi, cu lacrimi în ochi, strânse mâna ce i se întindea.

— Să nu mai vorbim! Maria, adu ceai!

— Nu, nu iau ceai… N-am timp. Dacă eşti drăguţ, spune să ne aducă cvas. Vom bea câte un păhărel şi apoi vom merge la autopsie.

— Ce autopsie?

— A subofiţerului. Aceeaşi, la care am plecat atunci şi n-am ajuns.

Grişutkin şi Svistiţki băură cvas şi plecară la autopsie.

— Fireşte, îţi cer scuze, spuse pe drum judecătorul de instrucţie.  M-am cam înfierbântat atunci, dar să ştii că tot mi-e ciudă că n-ai pus coarne c-ccanaliei de procuror.

Trecând prin Alimonovo, zăriră la poarta cârciumii troica lui Ejov…

— Ejov e aici! spuse Grişutkin. Sunt caii lui. Hai să intrăm, să-l vedem… Să bem sifon şi, cu acest prilej, o mai vedem şi pe crâşmăriţă. Aici e o crâşmăriţă vestită! Straşnică femeie! O minune a naturii!

Drumeţii coborâră din sanie şi intrară în cârciumă. Ejov şi Tiulpanski şedeau la o masă şi beau ceai cu suc de fructe.

— Unde vă duceţi? De unde veniţi? se miră Ejov, zărindu-i.

— Pornim mereu la o autopsie şi nu mai ajungem. Ne tot învârtim pe loc. Dar dumneavoastră unde mergeţi?

— La adunare, taică!

— De ce atât de des? Parcă aţi mai fost şi acum trei zile!

— Da’ de unde… Pe procuror l-au durut măselele şi nici eu nu prea m-am simţit în apele mele zilele astea. Ei, ce beţi? Luaţi loc, treizeci şi trei la moment. Votcă sau bere? Dă-ne şi una şi alta, soro. He-hei, ce crâşmăriţă!

— Da, îi merge vestea, se învoi judecătorul de instrucţie. E o crâşmăriţă cum rar se vede. Straşnică femeie!

După vreo două ore, Mişka, argatul doctorului, ieşi din cârciumă şi-i spuse vizitiului să deshame şi să plimbe caii.

— Aşa a poruncit boierul… S-au aşezat la cărţi! spuse el făcând un gest de resemnare cu mâna. Acum nu mai plecăm de aici până mâine. Hait, uite că vine şi ispravnicul! Înseamnă că stăm aici până poimâine!

Ajungând în dreptul cârciumii, ispravnicul recunoscu caii lui Ejov, se opri zâmbind, apoi urcă în grabă scările…

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 11, 17 martie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. Revăzută şi fără subtitlu, a intrat în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

Când a fost aleasă pentru culegerea de „Opere”, povestirea a suferit o însemnată revizuire stilistică, iar unele scene au fost refăcute. Au fost modificate numele personajelor, şi caracterizarea tinerei văduve a fost întru câtva schimbată.

Referatul unui membru al Comitetului ştiinţific de pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice asupra volumului II al culegerii de „Opere” ale lui Cehov, discutat în şedinţa din 1 ianuarie 1905 a Comitetului ştiinţific, socoteşte povestirea nepotrivită pentru bibliotecile şi sălile de lectură populare cât şi pentru bibliotecile şcolare, „deoarece prezintă într-o lumină foarte defavorabilă pe un judecător de instrucţie şi pe un medic, care, în drum spre o autopsie, se lasă de mai multe ori pradă patimii jocului de cărţi şi îşi uită de îndatoririle lor”. (Jurnalul de şedinţe al Comitetului ştiinţific de pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice pe anul 1905. Arhiva centrală de stat pentru documente de politică internă, cultură şi moravuri, Leningrad.)