Măsuri de rigoare

Micul orăşel de provincie pe care, după expresia directorului închisorii locale, nu-l descoperi pe hartă nici cu telescopul, e luminat de soarele amiezii. Peste tot, linişte şi pace. Comisia sanitară, alcătuită din medicul oraşului, inspectorul de poliţie, doi delegaţi ai primăriei şi un delegat al negustorimii, se îndreaptă alene dinspre primărie către prăvăliile din hală. În urmă merg respectuos câţiva sergenţi de stradă… Drumul comisiei e pavat cu intenţii bune, ca şi drumul iadului. Sanitarii păşesc şi discută, gesticulând, despre murdărie, duhoare, măsuri de rigoare şi alţi factori holerici. Discuţiile sunt atât de profunde încât inspectorul de poliţie, care merge în frunte, se simte deodată cuprins de entuziasm şi declară, întorcând capul spre ceilalţi:

— Ar trebui să ne adunăm mai des în felul ăsta, domnilor, să mai stăm şi noi de vorbă. E şi plăcut, te simţi ca în societate… Că noi nu ştim altceva decât să ne sfădim! Zău aşa!

— Cu cine începem? se întoarse reprezentantul negustorimii către medicul oraşului cu tonul unui călău care-şi alege victima. N-ar fi oare bine să începem cu băcănia lui Oşeinikov? Ce zici, Anikita Nikolaici? În primul rând e coţcar, iar în al doilea rând… ar fi timpul să-i tăiem pofta de matrapazlâcuri. Mai deunăzi mi-a trimis nişte hrişcă, şi ce credeţi? Era plină cu murdărie de guzgani, iertaţi-mă… Nevasta mea nici n-a vrut să guste din mâncare!

— Ei, ce facem? Dacă-i vorba de Oşeinikov, atunci hai la Oşeinikov, răspunde medicul cu nepăsare.

Sanitarii intră în „Magazinul de ceai, zahăr, cafea şi alte articole coloniale. Proprietar A. M. Oşeinikov”, şi, fără nicio introducere, încep inspecţia.

— Mda… spune medicul măsurând din ochi piramidele de săpun de Kazan frumos clădite. Ce de-a turnuri Babel ţi-ai mai înălţat aici! Ia te uită, câtă ingeniozitate! E… he… hei! Dar asta ce-i? Ia priviţi, domnilor! Demian Gavrilîci găseşte cu cale să taie săpunul şi pâinea cu acelaşi cuţit!

— Din asta n-are cum să iasă holeră, Anikita Nikolaici! observă proprietarul băcăniei, şi pe bună dreptate.

— Nu spun că nu-i aşa, dar e scârbos! Doar cumpăr şi eu pâine de la tine.

— Pentru clienţii mai subţiri avem noi un cuţit anume. Să n-aveţi nicio teamă… Se poate?…

Inspectorul de poliţie îşi închide pe jumătate ochii miopi pentru a cerceta mai bine o şuncă mare; o râcâie bine cu unghia, o miroase zgomotos, îi dă un bobârnac şi întreabă:

— Nu cumva e cu stricnină?

— Cum puteţi crede una ca asta?… Vai de mine!… Se poate?

Inspectorul se ruşinează, lasă şunca şi se apucă să citească foarte atent lista de preţuri a lui Asmolov şi Comp. Delegatul negustorimii îşi vâră mâna în butoiaşul cu hrişcă şi simte ceva moale, catifelat… Se uită înăuntru şi pe chipul lui se revarsă o expresie de duioşie.

— Pis, pis, pis!… Drăguţii de ei! şopteşte el. Uite cum stau în hrişcă şi îşi întind botişoarele… Se răsfaţă… Ar trebui să-mi trimiţi şi mie un pisoi, Demian Gavrilîci!

— Cum să nu, se poate?… Astea sunt aperitivele, domnilor, dacă doriţi să le inspectaţi… Poftim, scrumbii, brânză… batog, după cum vedeţi şi dumneavoastră. Batogul l-am primit joi, e foarte bun… Ia dă-mi un cuţit, Mişka!

Sanitarii îşi taie fiecare câte o felie de batog, îl miros şi după aceea îl gustă.

— Ia să iau şi eu o gustare, dacă-i vorba pe aşa… spune ca pentru sine Demian Gavrilîci, proprietarul băcăniei. Aveam eu parcă pe undeva o sticluţă. Merge cu batog… Parcă-i dă alt gust… Mişka, ia dă-ncoa sticluţa.

Umflându-şi obrajii şi holbând ochii, Mişka desfundă o sticlă şi o pune pe tejghea.

— Să bem pe stomacul gol… şovăie inspectorul de poliţie, scărpinându-se la ceafă. La urma urmei, dacă nu luăm decât un păhăruţ, merge… Dar mişcă-te şi tu mai repede, Demian Gavrilîci, că nu prea avem timp de votca ta!

După un sfert de oră, sanitarii, ştergându-şi buzele şi scobindu-se în dinţi cu nişte chibrituri, se îndreaptă spre prăvălia lui Golorîbenko. Aici, ca un făcut, n-au pe unde trece… Cinci vlăjgani, cu feţe stacojii şi asudate, rostogolesc din prăvălie un butoi cu untdelemn.

— Mai la dreapta!… Trage-l de fund… trage! Împinge! Bagă un drug sub el… ei, drăcia dracului! Daţi-vă la o parte, Înălţimea Voastră, să nu vă strivim picioarele!

Butoiul s-a înţepenit în uşă şi nu-i chip să-l mai urneşti. Vlăjganii se opintesc şi împing cu toată puterea, suflând din greu şi înjurând de-i auzi până-n celălalt capăt al pieţii. După multă caznă, când atmosfera şi-a schimbat în chip simţitor puritatea de pe urma nesfârşitelor gâfâieli, butoiul se rostogoleşte în sfârşit afară, dar, în aceeaşi clipă şi cu totul împotriva legilor fizicii, se întoarce înapoi şi se înţepeneşte iar în uşă. Icnetele reîncep.

— Ptiu! scuipă inspectorul de poliţie. Hai la Şibukin. Diavolii ăştia sunt în stare s-o ţină aşa până mâine dimineaţă.

Sanitarii găsesc însă prăvălia lui Şibukin închisă.

— Şi doar adineauri era deschisă! se miră dumnealor uitându-se unul la altul. Când intram la Oşeinikov, Şibukin stătea în prag şi clătea un ceainic de aramă. Unde-i? se adresează ei unui cerşetor, rezemat de peretele prăvăliei.

— Faceţi-vă milă şi pomană, îngână cu glas răguşit cerşetorul, ajutaţi un biet schilod cu cât vă lasă inima, milostivi boieri… Dumnezeu să vă dea sănătate.

Sanitarii fac semne plictisite cu mâna şi pornesc mai departe, afară de delegatul primăriei, Pliunin. Acesta îi întinde cerşetorului o copeică, apoi, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva, îşi face repede semnul crucii şi aleargă, să-şi ajungă din urmă colegii.

Peste vreo două ore comisia se întoarce. Membrii ei par obosiţi, sleiţi. Dar truda nu le-a fost zadarnică: un sergent de stradă păşeşte solemn, ducând o lădiţă plină cu mere putrede.

— Acu’, după atâta muncă, n-ar strica să dăm pe gât o duşcă, spune inspectorul de poliţie, trăgând cu coada ochiului la firma „Pivniţă de vinuri şi rachiuri”. Să mai căpătăm şi noi puteri.

— Mda, nu strică. Hai să intrăm!

Sanitarii coboară în pivniţă şi se aşază în jurul unei mese rotunde cu picioare strâmbe. Inspectorul îi face cârciumarului un semn cu capul şi pe masă apare o sticlă.

— Păcat că n-avem şi o gustare, spune delegatul negustorimii, bând şi încruntându-se. Să ne dea măcar un castravete murat… Altfel…

Delegatul se întoarce spre sergentul de stradă cu lădiţa, îşi alege mărul cel mai bine păstrat şi muşcă din el.

— Ei, dar văd că sunt şi unele care nu-s chiar aşa stricate! se miră parcă inspectorul. Ia dă să-mi caut şi eu unul! Pune lada aici… Hai să alegem care-s mai bune şi să le curăţim; pe celelalte poţi să le arunci. Mai toarnă un păhăruţ, Anikita Nikolaici! Ar trebui să ne adunăm mai des aşa, să mai stăm şi noi de vorbă. Altceva ce poţi face prin coclaurile astea unde nu-i niciun fel de cultură, nici club, nici societate? Mai rău ca-n Australia! Turnaţi, domnilor! Poftim nişte mere, doctore! Le-am curăţit special pentru dumneata!

— Ce ordonaţi să fac cu lada, Înălţimea Voastră? întreabă sergentul de stradă pe inspector, care iese cu toată suita din pivniţă.

— Lada? Care ladă? Aha, da, lada! Azvârle-o odată cu merele… e infectată!

— Merele aţi binevoit să le mâncaţi!

— Daa… îmi pare bine! Ascultă… du-te până la mine acasă şi spune-i Mariei Vlasievna să nu se supere… dar mă duc numai pentru un ceas la Pliunin, să dorm… înţelegi? Să dorm… în braţele lui Morfeu… şprehen zi deici ^xci , Ivan Andreici?

Şi, ridicând ochii spre cer, inspectorul de poliţie clatină cu amărăciune din cap, îşi desface braţele cu un aer deznădăjduit şi spune:

— Asta-i toată viaţa noastră!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 38, 22 septembrie, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost inclusă cu oarecare modificări de stil în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.