„Unde-s acum uneltirile lui,
bârfelile, tertipurile, mitele?”
HAMLET
— Domnilor, a început să bată vântul şi se lasă întunericul. Ce ar fi s-o luăm binişor din loc?
Vântul se plimba prin frunzişul îngălbenit al bătrânilor mesteceni şi de pe frunze se revărsa asupra noastră o grindină de picături mari. Unul dintre noi alunecă pe pământul clisos şi, pentru a nu cădea, se agăţă de o cruce mare, cenuşie.
— „Consilierul titular, cavaler Egor Greaznorukov…” citi el. L-am cunoscut cândva pe domnul ăsta… îşi iubea nevasta, purta “Stanislavul”, nu citea nimic… Stomacul îi digera cât se poate de bine… Ce cusur are o asemenea viaţă? Să tot trăieşti! Dar, vai! Îl pândea ceasul rău… Bietul om a căzut victima curiozităţii sale. Într-o zi, pe când trăgea cu urechea, a primit cu uşa o lovitură atât de puternică în cap, încât a căpătat o comoţie cerebrală (avea omul creier) şi s-a curăţat. Sub monumentul cestălalt zace un om care încă din leagăn ura versurile, epigramele… Şi, ca un făcut, tot monumentul lui e acoperit cu versuri… Vine cineva!
În dreptul nostru apăru un om cu un palton jerpelit şi cu faţa rasă, stacojie, bătând în vânăt. Ţinea la subţioară o sticlă de o jumătate de litru de votcă, iar în buzunar i se zărea un căpătâi de cârnat învelit în hârtie.
— Unde-i mormântul actorului Muşkin? ne întrebă el cu glas răguşit.
Îl duserăm la mormântul actorului Muşkin, mort cu vreo doi ani în urmă.
— Sunteţi funcţionar? îl întrebarăm noi.
— Nu, actor… Dar în ziua de azi e greu să deosebeşti un actor de un funcţionar de consistoriu. Cred că v-aţi dat şi dumneavoastră seama… E un lucru caracteristic, cu toate că nu-i defel măgulitor pentru funcţionari.
Găsirăm cu greu mormântul actorului Muşkin. Pământul se lăsase, fusese năpădit de buruieni şi îşi pierduse înfăţişarea de mormânt… Crucea mică – o cruce ieftină – aplecată într-o rână, acoperită cu muşchi înnegrit de frig, privea tristă, ca un om bătrân şi bolnav. „Uitatului nostru prieten Muşkin”… citirăm noi.
Timpul ştersese particula ne şi îndreptase minciuna omenească.
— Actorii şi ziariştii au strâns nişte bani ca să-i ridice un monument, şi… l-au băut, drăguţii de ei… spuse oftând actorul, făcând o închinăciune adâncă şi atingând cu genunchii şi cu căciula pământul ud.
— Cum adică l-au băut?
— Foarte simplu. Au adunat banii, au pus chiar o notiţă în ziar despre treaba asta şi pe urmă au băut totul… N-o spun ca să-i condamn, ci doar aşa… Să le fie de bine, dragii de ei!… Lor le-a priit, iar lui i-a fost întru veşnică pomenire.
— Beţia nu prieşte sănătăţii, iar veşnica pomenire – o jale. Deie Domnul şi o vremelnică pomenire, că despre cea veşnică… ce să mai vorbim?
— Asta aşa-i. Şi Muşkin era cunoscut! Dovadă că în urma sicriului lui au fost purtate vreo zece coroane! Dar lumea l-a uitat! Cei ce-l îndrăgeau nici nu mai vorbesc de el; numai cei cărora le-a făcut rău îl mai ţin minte. Eu, bunăoară, n-am să-l uit în vecii vecilor, fiindcă numai rău am avut de la el. Aşa că, drept să spun, nu prea mi-a fost drag răposatul.
— Dar ce rău ţi-a făcut?
— Un mare rău, oftă actorul, şi chipul lui trădă deodată amărăciune şi obidă. Faţă de mine s-a purtat ca un tâlhar şi un nemernic, Dumnezeu să-l ierte. L-am văzut, m-am luat după el şi m-am făcut actor. M-a ademenit cu arta lui, m-a făcut să-mi părăsesc casa părintească, m-a ispitit cu deşertăciunea vieţii de artist, mi-a făgăduit câte-n Lună şi în stele şi până la urmă nu mi-a dat decât lacrimi şi durere… Amară-i soarta artistului! Mi-am pierdut şi tinereţea, şi puterea de judecată, şi înfăţişarea omenească!… N-am o leţcaie, tocurile mi s-au tocit, pantalonii mi-au făcut mustăţi pe la manşete – într-un cuvânt arăt ca o sperietoare!… Nu mai cred în nimic, nu mai înţeleg nimic… Până şi credinţa mi-a luat-o, tâlharul! Să fi avut talent, mai zic; dar aşa, chiar că m-am prăpădit pe degeaba… E frig, stimaţi domni… Nu doriţi să beţi şi dumneavoastră un pic? Am de-ajuns pentru toţi… Brr… Să bem pentru odihna sufletului său! Cu toate că nu mi-e drag, cu toate că-i mort, nu-l am decât pe el în lumea asta, numai pe el. Îl văd azi pentru ultima oară… Medicii mi-au spus că am să mă curăţ curând din pricina beţiei, aşa că am venit să-mi iau rămas-bun de la el. Trebuie să-i ierţi pe duşmani.
L-am lăsat pe actor să-şi continue colocviul cu răposatul Muşkin şi am luat-o înainte. Începuse să burniţeze; cădea o ploaie măruntă şi rece.
Când am cotit pe aleea principală, presărată cu pietriş, ne-am întâlnit cu o procesiune mortuară. Patru ciocli, cu brâuri albe şi cu cizme pline de noroi şi de frunze, duceau un sicriu de culoare cafenie. Începea să se întunece şi se grăbeau, poticnindu-se şi hurducând sicriul.
— Nu-s decât două ore de când ne plimbăm pe aici şi ăsta e al treilea pe care-l cară… Mergem acasă, domnilor?
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1834, Nr. 40, 5 octombrie. Semnată: A. Cehonte. Cu numeroase modificări de stil şi schimbarea sfârşitului a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.