Vintul

Într-o noapte mohorâtă de toamnă, Andrei Stepanovici Peresolin ^xcii se întorcea cu trăsura de la teatru. Pe drum se gândea la folosul pe care l-ar putea aduce teatrele dacă ar prezenta piese cu conţinut moral. Trecând însă prin dreptul instituţiei sale, încetă să mai cugete la acest subiect şi cercetă din ochi ferestrele clădirii în care – ca să ne exprimăm în limbajul poeţilor şi căpitanilor de vase – el era cârmaciul. Două ferestre, cele ale biroului de serviciu, erau puternic luminate.

„Te pomeneşti că mai lucrează încă la darea aceea de seamă! gândi Peresolin. Stau acolo patru tâmpiţi şi nu-s în stare s-o isprăvească. Lumea o să creadă că nici noaptea nu-i las să răsufle. Ia să mă duc eu să-i muştruluiesc puţin… Opreşte, Guri!”

Peresolin coborî din trăsură şi se îndreptă spre instituţie. Uşa principală era încuiată, dar cea din dos, care n-avea decât un zăvor, stricat şi acela, rămăsese larg deschisă. Folosindu-se de această împrejurare, ajunse într-un minut în faţa uşii biroului de serviciu, care era întredeschisă. Aruncă o privire înăuntru şi văzu ceva cu totul neobişnuit: în jurul mesei, pe care zăceau vraişte coli mari pentru situaţii, patru oameni şedeau şi jucau cărţi. Nemişcaţi, cu aere concentrate şi cu chipurile bătând în verde din pricina abajururilor celor două lămpi, păreau nişte arătări de basme sau, Doamne fereşte, nişte falsificatori de bani… Jocul îi făcea să pară şi mai ciudaţi. Judecând după mişcările lor şi după exclamaţiile tipice, pe care le scoteau din când în când, păreau să joace vint ^xciii ; dar, ascultându-i câteva clipe, Peresolin îşi dădu seama că ceea ce făceau ei nu putea fi numit vint şi nici măcar joc de cărţi. Era ceva nemaiauzit, ceva straniu şi misterios… Peresolin îi recunoscuse pe funcţionari; erau Serafim Zvizdulin ^xciv , Stepan Kulakevici ^xcv , Eremei Nedoehov ^xcvi şi Ivan Pisulin ^xcvii .

— Ce faci, se supără Zvizdulin, privindu-şi mânios partenerul de vizavi. Se poate să joci aşa? Îl aveam în mână chiar pe Dorofeev, pe Şepeliov cu nevastă-sa şi pe Stiopka Erlakov, şi tu îl joci pe Kofeikin? Din pricina ta am căzut de două ori! Trebuia să-l dai pe Pogankin ^xcviii , cap sec ce eşti!

— Ia mai slăbeşte-mă! răspunse arţăgos partenerul. Chiar dacă-l jucam pe Pogankin, Ivan Andreici îl avea pe Peresolin.

„Ce caută aici numele meu… îşi spuse Peresolin, ridicând din umeri. Nu înţeleg!”

Pisulin împărţi din nou cărţile şi funcţionarii continuară:

— Banca de Stat…

— Două, administraţia financiară…

— Fără atu…

— Fără atu, ai zis? Hm!… Administraţia guberniei, două… Ei drăcia dracului! Fie ce-o fi! Rândul trecut am pierdut din cauza instrucţiunii publice; de data asta am s-o păţesc cu administraţia guberniei. La noroc!

— Micul şlem la instrucţiunea publică!

„Zău dacă înţeleg ceva!” şopti Peresolin.

— Eu deschid cu consilierul de stat… Hai, Vanea, pune şi tu un consilieraş sau un secretar de gubernie.

— Ce-mi trebuie un consilieraş? Pot să iau şi cu Peresolin…

— Iar eu îi dau în cap lui Peresolin al tău… poftim… Îl avem pe Rîbnikov. Aţi căzut de trei ori! Ia scoate-o pe Peresolinoaia! Degeaba o ascunzi pe afurisita aia în mânecă!

„S-au agăţat şi de nevastă-mea… gândi Peresolin. Ce înseamnă asta?”

Şi, ca să-şi potolească mai repede nedumerirea, deschise uşa şi intră în biroul de serviciu. Dacă în faţa funcţionarilor s-ar fi ivit însuşi diavolul, cu coarne şi coadă, nu i-ar fi uimit şi speriat cum îi uimi şi îi sperie şeful lor. Dacă le-ar fi ieşit înainte fantoma funcţionarului însărcinat cu administraţia internă şi cu ordinea în birouri, decedat anul trecut, şi le-ar fi spus cu voce mormântală, suflându-le în faţă frigul gropii: „Urmaţi-mă, ciraci ai satanei, la locul nelegiuirilor”, ei nu s-ar fi îngălbenit atât de tare cum s-au îngălbenit în clipa în care l-au recunoscut pe Peresolin. De spaimă, lui Nedoehov începu chiar să-i curgă sânge din nas, iar lui Kulakevici i se păru că cineva îi bate darabana în urechea dreaptă şi cravata i se desfăcu de la sine. Funcţionarii aruncară cărţile, se sculară încet şi, după ce se uitară unul la altul, îşi aţintiră privirile în podea. Timp de un minut în biroul de serviciu domni o linişte desăvârşită…

— Frumos mai lucraţi la darea de seamă! începu Peresolin. înţeleg acum de ce vă place atât de mult să vă ocupaţi cu situaţiile… Pot să ştiu şi eu cu ce vă îndeletniciţi?…

— Ne-am oprit numai de câteva clipe, Excelenţă… şopti Zvizdulin. Ne uitam la nişte fotografii… Ne odihneam şi noi…

Peresolin se apropie şi ridică din umeri. Pe masă nu erau cărţi de joc, ci fotografii-portrete, de mărime obişnuită, desprinse de pe cartonul lor şi lipite pe cărţi de joc. Erau multe. Privindu-le mai bine, Peresolin se văzu pe sine, o văzu pe nevastă-sa, precum şi numeroşi subalterni şi prieteni…

— Ce prostie!… Şi cum se joacă jocul ăsta?

— Nu l-am născocit noi, Excelenţă… Doamne fereşte… Ne-am luat după alţii…

— Ia explică-mi, Zvizdulin! Cum se joacă? Am văzut totul şi am auzit cum m-aţi luat cu Rîbnikov… Hai, ce te codeşti atâta? Doar n-am să te mănânc! Spune!

Dar lui Zvizdulin îi era ruşine şi în acelaşi timp se şi temea. În cele din urmă, văzând că Peresolin începe să se supere, să sufle pe nări şi să roşească de nerăbdare, se supuse. După ce adună fotografiile şi le amestecă, le întinse pe masă şi începu să explice:

— Fiecare fotografie îşi are rostul ei… valoarea ei, Excelenţă, ca şi fiecare carte dintr-un joc. Avem aici 52 de cărţi şi patru culori, ca la un joc obişnuit… Funcţionarii administraţiei financiare sunt cupele, administraţia guberniei – treflele, cei de la Ministerul instrucţiunii publice – caralele, iar filiala Băncii de Stat reprezintă picile. Aşa… Consilierii de stat activi sunt aşii, consilierii de stat – popii, soţiile persoanelor de clasa a patra sau a cincea – damele, consilierii de colegiu – valeţii, consilierii de curte – decarii, şi aşa mai departe. Eu, bunăoară – iată fotografia mea – sunt un trei, deoarece, fiind secretar de gubernie…

— Ia te uită!… Prin urmare eu sunt as?

— Da, de treflă, iar Excelenţa Sa doamna e dama de treflă…

— Hm! Asta-i original… Hai să facem o partidă! Să văd şi eu cum vine…

Peresolin îşi scoase paltonul şi se aşeză la masă, zâmbind neîncrezător. Funcţionarii se aşezară şi ei la ordinul lui şi jocul începu…

La şapte dimineaţa, când paznicul Nazar veni să măture în biroul de serviciu, rămase înmărmurit. Tabloul care i se înfăţişă, în clipa în care intră cu mătura în mână, fu atât de uluitor încât şi azi îşi mai aduce aminte de el – chiar şi atunci când i se întâmplă să zacă beat mort. Peresolin, tras la faţă, somnoros, şi cu părul răvăşit, stătea în picioare în faţa lui Nedoehov şi îi spunea, ţinându-l de un nasture:

— Înţelege odată că nu trebuia să-l joci pe Şepeliov, de vreme ce ştiai că mă am în mână pe mine însumi. Zvizdulin îl avea pe Rîbnikov cu nevastă-sa, avea trei profesori de liceu şi pe deasupra pe nevastă-mea, iar Nedoehov pe cei de la bancă şi cei trei de la administraţia guberniei. Trebuia deci să-l joci pe Krîşkin ^xcix ! Ce-ţi păsa că au început cu administraţia financiară! Ştiau ei ce fac!

— L-am jucat pe consilierul titular, Excelenţă, deoarece mă gândeam că ei îl au pe consilierul de stat activ.

— Dar, dragul meu, nu se poate să judeci în felul ăsta. Asta nu se cheamă joc! Numai ciubotarii joacă aşa. Trebuie să raţionezi!… Când Kulakevici a jucat pe consilierul de curte de la administraţia guberniei, trebuia să-l arunci pe Ivan Ivanovici Grenlandski, fiindcă ştiai că Kulakevici o are pe Natalia Dmitrievna cu Egor Egorîci… Ai stricat totul! Dacă vrei pot să ţi-o dovedesc pe loc. Staţi jos, domnilor, să mai facem un rober!

Şi, trimiţându-l la plimbare pe Nazar care nu-şi credea ochilor, funcţionarii se aşezară din nou şi îşi continuară jocul.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 39, 29 septembrie, cu titlul: „O noutate”. (În atenţia domnilor jucători de vint.) Semnată: A. Cehonte. A intrat, aproape fără schimbări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu un titlu nou şi cu câteva modificări neînsemnate a fost inclusă în ediţia a 2-a a culegerii, Sankt Petersburg, 1891 şi a intrat şi în ediţiile ei următoare (de la a 3-a până la a 14-a, Sankt Petersburg, 1892—18S9). A fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II, fără să i se aducă modificări. Publicăm textul din 1900.

S-a păstrat referatul cenzorului operelor dramatice (1890) care găsea sceneta lui Cehov: „O noutate” „cu totul nepotrivită pentru a fi reprezentată”. Pe raportul cenzorului e pusă rezoluţia: „Se interzice”. (Arhiva centrală de stat pentru documente de politică internă, cultură şi moravuri, Leningrad.)