Stridiile

Nu trebuie să-mi pun prea mult memoria la încercare ca să-mi amintesc în toate amănuntele amurgurile acelea ploioase de toamnă, când stăteam cu tata pe una dintre străzile pline de forfotă ale Moscovei. Parcă simt şi azi cum o boală ciudată pune încetul cu încetul stăpânire pe mine… Nu mă doare nimic, dar picioarele mi se moaie, cuvintele mi se opresc în gâtlej, capul îmi cade într-o parte, fără vlagă… încă puţin şi am să mă prăbuşesc fără cunoştinţă.

Dacă m-aş afla în clipa aceasta într-un spital, doctorii ar trebui să scrie pe tăbliţa de la capătul patului: Fames ^cvi  – boală despre care manualele de medicină nu pomenesc nimic.

Lângă mine, pe trotuar, stă tata; poartă un pardesiu jerpelit şi o căciuliţă de postav din care iese un smoc de vatelină albă. În picioare are nişte galoşi mari şi grei. În deşertăciunea lui, fiindu-i ruşine să-l vadă lumea că are galoşii pe piciorul gol, şi-a pus nişte carâmbi vechi de cizmă.

Omul acesta caraghios, amărât şi fără minte – pe care-l iubesc cu atât mai mult cu cât pardesiul lui, cândva elegant, e mai jerpelit şi mai murdar – a venit acum cinci luni în capitală să-şi caute un loc de copist. În aceste cinci luni a colindat tot oraşul, cerând să i se dea de lucru, şi abia astăzi s-a hotărât să iasă în stradă să cerşească…

În faţa noastră se află o clădire cu trei etaje şi cu o firmă albastră: „Restaurant”. Capul mi s-a lăsat uşor pe spate, într-o parte, şi mă uit fără să vreau în sus, la ferestrele luminate ale restaurantului. Siluete apar şi dispar în dosul geamurilor prin care se zăresc colţul drept al pianului mecanic, două cromolitografii, lămpi prinse în tavan… Privind mai stăruitor pe una dintre ferestre, văd în fund pe un perete o pată albicioasă. Pata nu se mişcă şi conturul ei dreptunghiular se desprinde pe fondul cafeniu închis. Încordându-mi privirea, îmi dau seama că pata nu este altceva decât un cartonaş alb. Stă scris ceva pe el, dar ce anume nu pot desluşi…

Timp de o jumătate de ceas nu-mi iau ochii de la cartonaş. Albeaţa lui îmi atrage privirea şi parcă mă hipnotizează. Încerc mereu să citesc, dar strădaniile mele sunt zadarnice.

În cele din urmă, ciudata boală îşi cere drepturile ei.

Uruitul trăsurilor îmi pare tunet, în mirosul greu al străzii încep să deosebesc mii de miasme, în lămpile restaurantului şi în felinarele de pe stradă ochii mei văd fulgere orbitoare. Toate cele cinci simţuri ale mele sunt încordate peste măsură, şi au o putere de percepţie neobişnuit de mare. Încep să văd ceea ce nu vedeam înainte.

— Stridii… izbutesc în sfârşit să citesc pe cartonaş.

Ciudat cuvânt! Sunt exact opt ani şi trei luni de când am venit pe lume şi nu l-am auzit încă. Ce-o fi însemnând oare? Să fie numele proprietarului restaurantului? Cu siguranţă că nu: firma cu numele se atârnă deasupra uşii de la intrare, nu pe pereţii restaurantului.

— Tată, ce înseamnă stridii? întreb cu voce răguşită pe tata, încercând cu greu să întorc capul înspre el.

Tata nu aude. E atent la forfota mulţimii şi urmăreşte cu privirea pe fiecare om care trece… Ghicesc din ochii lui că ar vrea să spună ceva trecătorilor, dar cuvântul fatal rămâne aninat ca o greutate de plumb de buza lui tremurătoare şi nu poate să se desprindă. A făcut chiar un pas după unul dintre trecători, ba i-a şi atins uşor mâneca, dar când necunoscutul s-a întors, tata a bolborosit: „Iertaţi-mă” şi, ruşinat, s-a tras înapoi.

— Tată, ce înseamnă stridii? îl întreb iarăşi.

— Sunt nişte vietăţi… Trăiesc în mare…

Îmi închipui deodată această vietate marină necunoscută. Trebuie să fie ceva între peşte şi rac. Dat fiind că este de mare, de bună seamă că din ea se pregăteşte o ciorbă fierbinte foarte gustoasă, cu piper şi foi de dafin, un borş acrişor cu zgârciuri, un sos de raci sau răcituri cu hrean… Parcă văd cum e adusă această vietate de la piaţă, cum repede e curăţată şi băgată în oală, repede, repede, fiindcă tuturor le e foame… grozav de foame! Din bucătărie vine miros de peşte prăjit şi de ciorbă de raci.

Simt cum acest miros îmi gâdilă cerul gurii, nările, cum pune treptat stăpânire pe întreaga mea făptură… Restaurantul, tata, cartonaşul alb, mânecile mele – totul este îmbibat de acest miros atât de îmbietor, încât mă trezesc mestecând. Mestec şi înghit, ca şi cum în gura mea s-ar afla cu adevărat o halcă din acest animal de mare…

Picioarele mi se moaie de desfătare şi, ca să nu cad, îl apuc pe tata de mânecă şi mă lipesc de pardesiul lui ud. Tata tremură şi se zgribuleşte. Îi e frig…

— Tată, stridiile sunt de post sau de dulce? întreb eu.

— Se mănâncă vii… răspunde tata. Trăiesc în scoici, ca broaştele ţestoase, dar… au două jumătăţi.

Deodată mirosul îmbietor nu mă mai stăpâneşte şi iluzia se duce şi ea… Acum înţeleg totul!

— Ce scârboşenie! mă înfior eu. Ce scârboşenie!

Vasăzică aşa sunt stridiile! Îmi închipui o dihanie asemănătoare cu broasca. Broasca stă în scoică, se uită cu ochi bulbucaţi, strălucitori, şi mişcă din fălcile ei scârboase. Parcă văd iarăşi cum e adusă de la piaţă această dihanie vârâtă în scoica ei, cu cleşti de rac, cu ochi strălucitori şi cu piele lunecoasă… Copiii fug şi se ascund cu toţii, iar bucătăreasa, cutremurându-se de silă, o apucă de cleşte, o pune pe o farfurie mare şi o duce în sufragerie. Acolo, oamenii în toată firea o iau şi o mănâncă… O mănâncă de vie, cu ochi, cu dinţi, cu labe cu tot! Iar ea chiţăie şi încearcă să-i muşte de buze…

Mă cutremur şi eu, dar… de ce dinţii mei încep să mestece? Dihania e scârboasă, respingătoare, mi-e frică de ea, dar o mănânc, o mănânc cu lăcomie, temându-mă să-i ghicesc gustul şi mirosul. Nici n-am dat-o bine pe gât şi văd strălucind ochii bulbucaţi ai alteia, apoi ai unei a treia… le mănânc şi pe astea… Până la urmă mănânc şervetul, farfuria, galoşii tatei, cartonaşul cel alb. Mănânc tot ce văd cu ochii, fiindcă simt că numai mâncând o să-mi treacă boala. Stridiile holbează ochii înfricoşător, sunt dezgustătoare, tremur la gândul lor, dar vreau să mănânc! Să mănânc!

— Stridii! Daţi-mi stridii! izbucneşte un strigăt din pieptul meu şi întind mâinile.

— Ajutaţi-mă, domnilor! aud eu în acelaşi timp glasul înăbuşit al tatălui meu. Mi-e ruşine să cerşesc dar… Doamne! Nu mai pot!

— Daţi-mi stridii! urlu iarăşi, trăgându-l întruna pe tata de pulpană.

— Cum, tu aşa mic, mănânci stridii? aud un glas lângă mine.

În faţa noastră stau doi domni cu cilindru şi mă cercetează cu privirea râzând.

— Cum, băieţaşule, tu mănânci stridii? Adevărat? Foarte interesant! Şi cum le mănânci?

O mână vânjoasă mă trage spre restaurantul luminat. Un minut după aceea, în jurul meu se adună o mulţime de oameni şi se uită la mine curioşi, făcând haz. Stau la o masă şi mănânc ceva lunecos, sărat, cu iz de igrasie şi mucegai. Mănânc cu înverşunare, fără să mestec, fără să mă uit sau să întreb ce mănânc. Mi se pare că dacă voi dezlipi pleoapele voi zări numaidecât ochii bulbucaţi, cleştii şi dinţii ascuţiţi.

Dintr-odată încep să mestec ceva tare. Se aude pârâitură.

— Ha, ha, ha, mănâncă şi scoicile! râde mulţimea… Prostuţule, astă nu se mănâncă…

După aceea îmi mai aduc aminte de o sete groaznică. Stau întins pe pat şi nu pot dormi de arsuri şi de gustul ciudat pe care-l simt în gura care-mi arde ca focul. Tata se plimbă dintr-un colţ în altul al încăperii, dând din mâini.

— Mi se pare că am răcit! bolboroseşte el. Simt ceva în cap… Parcă ar şedea cineva în el… Poate că e numai din pricină că… cum să spun… nu am mâncat azi… Zău că sunt un om sucit, un netot… Văd cum domnii aceia plătesc zece ruble pentru stridii şi eu nu mă duc să le cer… să-mi împrumute şi mie ceva. Cu siguranţă că mi-ar fi dat.

Spre dimineaţă adorm şi visez o broască cu cleşti care stă într-o scoică şi roteşte ochii. La amiază mă trezeşte setea şi îl caut din ochi pe tata: el tot se mai plimbă prin odaie dând din mâini.

Apărută pentru prima oară în revista Budilnik ^cvii , 1884, Nr. 48, autoriz. cenz. din 6 decembrie, cu subtitlul: (Schiţă). Semnată: A. Cehonte. Fără modificări a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Eliminându-se câteva fraze a fost inclusă în ediţiile de la a 2-a la a 14-a ale acestei culegeri, 1891—1899. Fără modificări a intrat în culegerea „Sclipiri”, Edit. „Posrednik ^cviii , Moscova, 1895. Cu o serie de abrevieri a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1901, vol. III. Dăm textul din 1901.

Cehov a scris despre povestirea „Stridiile” lui V. Bilibin, secretarul şi colaboratorul revistei „Oskolski” (18 ianuarie 1884): „În această povestire m-am pus la încercare ca „medicus”.