75.000

Pe la miezul nopţii, doi prieteni treceau pe bulevardul Tverskoi. Unul dintre ei era înalt, brunet, frumos, purta o blană de urs cam jerpelită şi joben; celălalt, mărunţel şi roşcovan, era îmbrăcat într-un palton ros cu nasturi albi. Mergeau fără să scoată o vorbă. Brunetul fluiera încetişor o mazurcă, iar roşcovanul îşi ţinea morocănos ochii în pământ şi scuipa mereu în lături.

— Ce ar fi să ne aşezăm? propuse în cele din urmă brunetul, când zăriră silueta întunecată a lui Puşkin şi candela de deasupra portalului mănăstirii Patimilor.

Roşcovanul se învoi fără să scoată o vorbă şi cei doi prieteni se aşezară.

— Am să-ţi fac o mică rugăminte, Imolai Borisîci, rupse brunetul tăcerea după o vreme. N-ai putea, dragul meu, să-mi împrumuţi zece-cincisprezece ruble? Le ai înapoi într-o săptămână…

Roşcovanul nu răspunse.

— Nu te-aş plictisi, dacă n-aş avea atâta nevoie. Urâtă păcăleală mi-a mai tras astăzi soarta… Azi-dimineaţă nevastă-mea mi-a dat brăţara să i-o amanetez… Trebuie să plătească taxa la liceu pentru surioara ei… Am amanetat-o, dar, după cum ai văzut, am pierdut banii la cărţi…

Roşcovanul se răsuci pe bancă şi tuşi.

— Eşti un om de nimic, Vasili Ivanîci! zise el, strâmbându-şi gura într-un zâmbet răutăcios. Un om de nimic! Cum ai putut să te aşezi la cărţi cu cucoanele, când ştiai că banii nu erau ai tăi? Spune şi tu dacă nu eşti un om de nimic, un filfizon? Stai, nu mă întrerupe… Să ştii o dată pentru totdeauna părerea mea… Ce nevoie ai să-ţi faci mereu haine noi, să porţi un astfel de ac la cravată? Ce, e de nasul unui amărât ca tine? Ce rost are jobenul ăsta caraghios? Te ţine nevasta şi tu dai cincisprezece ruble pe un joben, când ai putea foarte bine să umbli cu o pălărie de trei ruble, fără să nesocoteşti nici moda, nici estetica! Şi ce rost are veşnica ta lăudăroşenie cu cunoştinţe pe care nici nu le ai? Îi cunoşti şi pe Hohlov şi pe Plevako ^ccxii , şi pe toţi directorii de ziare şi reviste! Când minţeai astăzi despre cunoştinţele tale, simţeam cum roşesc de ruşinea ta până în vârful urechilor! Iar tu minţi fără să roşeşti măcar! Şi când joci cărţi cu cucoanele şi pierzi banii nevestei, zâmbeşti atât de josnic şi de prosteşte, încât, zău, îi e şi silă cuiva să-ţi tragă o palmă!

— Ei, lasă, lasă… Astăzi eşti prost dispus…

— Hai să zicem că toate astea ar fi o copilărie, o uşurinţă de şcolar… Sunt gata să admit şi asta, Vasili Ivanîci… eşti încă tânăr… Dar un lucru nu pot să-l admit… Şi nici nu-l înţeleg… Cum ai putut, când ai jucat cu împopoţonatele acelea… să faci o asemenea mârşăvie? Te-am văzut cu ochii mei cum ai luat de sub pachet asul de pică în timp ce împărţeai cărţile.

Vasili Ivanîci roşi ca un şcolar şi începu să se dezvinovăţească. Roşcovanul nu se lăsă însă. Se sfădiră multă vreme pe un ton ridicat. În cele din urmă se potoliră încetul cu încetul şi rămaseră pe gânduri.

— E adevărat că m-am înglodat rău, spuse brunetul după o lungă tăcere. Ai dreptate… Am risipit tot ce aveam, am făcut o mulţime de datorii, am cheltuit şi din bani străini şi acum nu ştiu pe unde să scot cămaşa. Ştii ce neplăcut, ce nesuferit e, când ai o mâncărime pe tot trupul şi niciun leac împotriva ei? Ceva asemănător simt eu acum… M-am băgat în mocirlă până în gât… Mi-e ruşine şi de lume, şi de mine. Nu ştiu nici eu ce mă împinge să fac o groază de neghiobii şi de mârşăvii. Şi ce-i mai rău e că nu pot cu niciun chip să mă opresc. Groaznic! Dacă mi-ar pica o moştenire sau dacă aş câştiga la joc, cred că m-aş lăsa de toate şi aş începe o viaţă nouă… Iar tu, Imolai Borisîci, să nu mă osândeşti… să nu arunci piatra… Adu-ţi aminte de Nekliujev ^ccxiii al lui Palm…

— Îl ştiu eu pe Nekliujev al tău, spuse roşcovanul. Îl ţin minte. A risipit bani străini, a mâncat bine, a băut cât a putut şi, după o masă bună, i s-a făcut şi de petrecere: a început să se sclifosească în faţa unei fetişcane!… Înainte de masă, vezi Doamne, nu i-a ars de aşa ceva… E o ruşine ca un scriitor să idealizeze astfel de nemernici! Dacă Nekliujev n-ar fi fost bărbat frumos şi n-ar fi avut maniere galante, fata de negustor nu s-ar fi îndrăgostit de el şi n-ar fi avut mai târziu de ce să se căiască… Soarta cam are obiceiul să dea nemernicilor înfăţişare plăcută… Sunteţi cu toţii nişte cupidoni. Femeile mor după voi… Faceţi victime, aveţi noroc la femei!

Roşcovanul se sculă şi începu să se plimbe prin faţa băncii.

— Uită-te bunăoară nevastă-ta… e o femeie cinstită, cu suflet nobil… Cum a putut să se îndrăgostească de tine? Pentru ce? Şi astă seară când minţeai şi făceai tot felul de schime, blonda aceea drăguţă nu-şi mai lua ochii de la tine… Femeile se prăpădesc după voi, ăştia, Nekliujevii, vă jertfesc totul, iar unul ca mine munceşte toată viaţa, se zbate ca peştele pe uscat… e cinstea personificată şi nu are o clipă de fericire! Ce mai una, alta… îţi aduci doar aminte. Eram logodnicul nevestei tale, al Olgăi Alexeevna, când nu te cunoştea încă. Am fost şi eu o vreme fericit, dar ai răsărit tu, şi… s-a isprăvit cu mine…

— Aha! Invi-i-die? zâmbi brunetul. Nu te ştiam atât de invidios.

Pe chipul lui Imolai Borisîci trecu un val de ciudă şi de scârbă… Fără să-şi dea nici el bine seama ce face, ridică mâna şi… lovi. Pocnetul unei palme tulbură liniştea nopţii… Jobenul zbură de pe capul brunetului şi se rostogoli pe zăpada bătătorită. Totul se petrecu într-o clipită, pe negândite şi într-un chip prostesc, fără rost. Roşcovanul se ruşină pe loc de această palmă. Îşi ascunse obrazul în gulerul ieşit de soare al paltonului şi o porni de-a lungul bulevardului. Ajuns în dreptul statuii lui Puşkin aruncă o privire înapoi spre brunet şi, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva, începu să alerge spre strada Tverskaia…

Vasili Ivanîci rămase mult timp nemişcat pe bancă. O femeie care trecea pe acolo îi ridică şi îi întinse râzând jobenul. Cu gândul aiurea, îi mulţumi, se sculă şi plecă.

„Acum începe pisălogeala, îşi spunea el o jumătate de ceas mai târziu, urcând scara lungă ce ducea la locuinţa sa. O să-mi scoată sufletul nevasta pentru banii de pe brăţară! Toată noaptea o să mă bată la cap! Dracu’ s-o ia! Am să-i spun că i-am pierdut…”

Ajuns în faţa uşii, sună sfios. Îi deschise bucătăreasa.

— Vă felicit! îi spuse aceasta zâmbind cu gura până la urechi.

— Pentru ce?

— O să vedeţi! S-a îndurat Dumnezeu!

Vasili Ivanîci înălţă din umeri şi intră în iatac. Nevastă-sa, Olga Alexeevna, o blondă măruntă cu părul pus pe moaţe, şedea la măsuţa ei şi scria. În faţă avea câteva scrisori gata puse în plicuri. Zărindu-şi bărbatul sări în picioare şi i se aruncă de gât.

— Ai venit? Ce fericire! Nici nu poţi să-ţi închipui ce fericire! Mai-mai să-mi vină leşin, Vasea, atât de neaşteptată… a fost vestea.

Şi, repezindu-se la masă, luă un ziar şi i-l vârî sub ochi bărbatului.

— Citeşte! Biletul meu a câştigat 75.000 de ruble. Ştii că am un bilet! Zău, am un bilet! Îl ascundeam de tine, fiindcă… fiindcă… l-ai fi amanetat. Mi l-a făcut cadou Imolai Borisîci când era logodit cu mine, şi după aceea n-a mai vrut să-l ia înapoi. Ce om cumsecade e Imolai Borisîci! Acum suntem grozav de bogaţi! Acum ai să te îndrepţi şi tu, n-ai să mai duci o viaţă destrăbălată. Te ţineai de chefuri şi mă înşelai numai din pricina lipsurilor, a sărăciei. Înţeleg… Tu, de fapt, eşti un om deştept, cumsecade…

Olga Alexeevna făcu câţiva paşi prin odaie şi începu să râdă.

— Ce fericire a dat peste noi! Mă plimbam prin odaie, mă plimbam dintr-un colţ într-altul, te ocăram pentru purtarea ta destrăbălată, te uram. Ca să-mi uit amărăciunea m-am apucat să citesc ziarul… Şi deodată… ce văd?… Le-am scris surorilor… mamei… Îmi închipui ce bucurie pe ele, bietele! Dar unde te duci?

Vasili Ivanîci aruncă o privire pe ziar… Uluit, palid, fără să asculte ce-i spunea nevasta, rămase un timp locului fără a scoate o vorbă, gândindu-se la ceva; apoi îşi puse jobenul şi ieşi.

— Bolşaia Dmitrovka, la hotelul x cu camere mobilate… strigă el birjarului.

Dar în strada Bolşaia Dmitrovka nu găsi pe cine căuta. Camera binecunoscută era încuiată.

„Se vede că-i plecată la teatru, gândi el, iar de la teatru… trebuie să se fi dus să mănânce undeva… Am să mai aştept…”

Şi aşteptă… Trecu o jumătate de ceas, trecu un ceas… începu să se plimbe prin coridor, apoi intră în vorbă cu valetul somnoros… Jos un orologiu bătu ceasurile trei… În cele din urmă, pierzând răbdarea, începu să coboare încet scara… Dar soarta se îndură de el.

La ieşire întâlni o brunetă înaltă, slabă, cu un boa lung pe umeri. În urma ei venea un domn cu ochelari albaştri şi căciulă de astrahan.

— Iertaţi-mă, se adresă Vasili Ivanîci doamnei… Pot să vă tulbur o clipă?

Bruneta şi domnul cu ochelari se încruntară.

— Scuză-mă, spuse ea însoţitorului ei şi se apropie cu Vasili Ivanîci de un felinar…

— Ce vrei?

— Am venit la tine… la dumneata… pentru ceva important, Nadine, începu Vasili Ivanîci bâlbâindu-se… Păcat că eşti însoţită, ţi-aş fi povestit totul…

— Despre ce-i vorba? Mă grăbesc!

— Ia te uită! Şi-a găsit noi adoratori! E grăbită! Ştii că-mi placi! De ce m-ai alungat în ajunul Crăciunului? N-ai vrut să trăieşti cu mine, fiindcă… fiindcă nu puteam să-ţi ofer luxul pe care-l vrei tu. Am să-ţi dovedesc acum că n-ai avut dreptate. Da… Îţi aduci aminte de biletul de loterie pe care ţi l-am dăruit de ziua ta? Na, citeşte! A câştigat 75.000 de ruble!

Doamna luă ziarul în mână şi, cu o privire lacomă, parcă speriată, începu să caute ştirile de la Petersburg… Şi găsi ce căuta…

În acelaşi timp, alţi ochi, plânşi, îndobitociţi de durere, aproape înnebuniţi, scormoneau într-o casetă în căutarea biletului… Toată noaptea îl căutară şi nu-l găsiră. Biletul fusese furat, şi Olga Alexeevna ştia cine-l furase.

În aceeaşi noapte, Nikolai Borisîci roşcovanul, se răsucea când pe o parte când pe cealaltă, încercând să adoarmă, dar nu putu închide ochii până dimineaţa. Îi era ruşine de palma dată.

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1884, Nr. 2, autoriz. cenz. din 13 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.

Povestirea a fost scrisă ocazional cu prilejul publicării în ziare a rezultatului tragerii loteriei titlurilor de împrumut.