Comicul
Actorul Ivan Akimovici Vorobiov-Sokolov îşi înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor lui largi, se opri în faţa geamului şi îşi îndreptă privirea leneşă pe fereastra casei de peste drum. Se scurseră în tăcere vreo cinci minute…
— Ce plictiseală! căscă ingenua Maria Andreevna. De ce taci, Ivan Akimîci? Spune măcar ceva, dacă tot ai venit şi mă împiedici să-mi învăţ rolul! Zău că eşti nesuferit…
— Hm… Aş vrea să-ţi spun ceva, dar parcă nu-mi vine… Dacă-ţi spune omul pe şleau, fără delicateţuri, aşa… mai grosolan, îndată îl judeci, îl iei în râs… Nu, mai bine nu-ţi spun! Îmi feresc limba de ispită…
„Ce-o fi vrând să-mi spună? se întreba ingenua. E tulburat, are o căutătură ciudată, se mută mereu de pe un picior pe altul… Nu cumva vrea să-mi facă o declaraţie de dragoste? Hm… E o adevărată pacoste cu ştrengarii ăştia! Ieri mi-a făcut o declaraţie prima vioară, astăzi raisonneurul mi-a oftat la ureche tot timpul repetiţiei… Au turbat cu toţii de plictiseală!”
Comicul plecă de la fereastră şi, apropiindu-se de scrin, începu să cerceteze foarfecii şi borcănaşul cu roşu de buze.
— Da!… Aş vrea să-ţi spun, dar mă tem… mi-e ruşine… Dacă-ţi spune omul aşa, simplu, pe ruseşte, îl faci pe loc: bădăran, ţărănoi, şi câte şi mai câte… Te ştiu eu pe dumneata… Mai bine tac…
„Ce să-i răspund dacă într-adevăr îmi face o declaraţie de dragoste? îşi continua ingenua şirul gândurilor. E un om bun, simpatic, are talent, dar… nu-mi place. Prea e urât… E adus de spate şi faţa îi e plină cu tot felul de zgaibe şi bubuliţe… Vorbeşte răguşit… Şi-apoi manierele lui… Nu, niciodată!”
Comicul făcu câţiva paşi prin odaie, se lăsă greoi într-un fotoliu şi trase zgomotos spre el ziarul de pe masă. Privirea îi alunecă peste rânduri ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi se opri pe o literă şi se pierdu în gol.
— Doamne… de ar bâzâi măcar muştele! mormăi el. Tot ar fi mai vesel…
„La drept vorbind, n-are ochi urâţi! îşi urmă gândul ingenua. Dar ce-i mai de preţ la el e caracterul; şi la un bărbat, sufletul, mintea, fac mai mult decât frumuseţea… Să te măriţi cu el, ar mai merge; dar să trăieşti cu el… pentru nimic în lume! Şi totuşi, ce privire mi-a aruncat acum… Ca de foc! Nu înţeleg însă de ce se sfieşte atâta?…”
Comicul oftă din greu şi tuşi. Se vedea că tăcerea îl costă mult. Se făcu roşu ca racul şi îşi strâmbă gura într-o parte… Pe chip i se citea suferinţa…
„La urma urmei merge să şi trăieşti cu el, îşi depăna mai departe gândurile ingenua. Are leafă bună… În orice caz e mai bine să fiu cu el decât cu vreun jerpelit de căpitan. Zău, am să-i spun că accept! De ce să-l jignesc cu un refuz, Săracul de el? Şi aşa are o viaţă destul de amărâtă!”
— Nu! Nu pot! oftă comicul, sculându-se şi aruncând ziarul. Ce fire blestemată am! Nu pot să mă stăpânesc! Bate-mă, ocărăşte-mă, dar am să-ţi spun, Maria Andreevna!
— Da’ hai odată omule, vorbeşte. Destul te-ai codit!
— Draga mea! Scumpa mea! Fii mărinimoasă şi iartă-mă… îţi sărut mânuşiţele, îţi cad în genunchi…
Lacrimi cam cât bobul de mazăre luciră în ochii comicului.
— Spune odată… nesuferitule! Ce este?
— Draga mea, nu cumva ai un… păhăruţ de votcă? Mă arde la inimă! După beţia de ieri simt în gură atâţia oxizi, protoxizi şi peroxizi, încât niciun chimist nu s-ar descurca! Mă crezi? Mi-e sufletul răvăşit! E peste puterile mele!
Ingenua roşi, se încruntă, dar se stăpâni şi dădu comicului un păhăruţ de votcă…
Acesta îl bău, prinse viaţă şi începu să-i povestească anecdote.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 4, 28 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”. Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.
