Liberalul
POVESTIRE DE ANUL NOU
Ce minunată şi înduioşătoare privelişte oferea omenirea în prima zi a Anului Nou! Toţi erau veseli, bucuroşi şi se felicitau unii pe alţii. Văzduhul răsuna de urările cele mai calde şi mai sincere. Toţi erau fericiţi şi mulţumiţi…
Numai secretarul de gubernie Ponimaiev era nemulţumit. La amiază se oprise pe una dintre străzile capitalei şi cârtea în gura mare. Strângând la piept cu braţul drept stâlpul unui felinar, şi cu cel stâng ferindu-se de un duşman nevăzut, mormăia lucruri grave şi pasibile de pedeapsă…
Nevastă-sa era lângă el şi-l trăgea de mânecă. Chipul femeii era plâns şi îndurerat.
— Călăule! spunea ea. Eşti o pacoste pe capul meu! N-ai pic de ruşine, păgânule! Du-te, când îţi spun! Du-te, cât mai e timp şi iscăleşte! Du-te, beţivan neruşinat ce eşti!
— Pentru nimic în lume! Sunt un om cult şi nu vreau să mă supun ignoranţei. Du-te tu şi iscăleşte, dacă vrei, dar pe mine să mă laşi în pace!… Nu vreau să fiu rob.
— Du-te! Dacă nu iscăleşti, ai s-o păţeşti rău de tot! Vrei să te dea afară, ticălosule? Vrei să crăpăm de foame? Du-te, câine afurisit!
— Ei, şi? Sunt gata să mor… pentru dreptate! Oricând! Chiar şi în clipa asta!
Ponimaiev ridică braţul ca să se ferească de nevastă şi descrise cu mâna un semicerc în aer… Un comisar de poliţie, cu o manta nouă, care tocmai trecea pe acolo, se opri o clipă şi-i spuse lui Ponimaiev:
— Să-ţi fie ruşine! Ar trebui să iei pildă de la ceilalţi!
Lui Ponimaiev i se făcu într-adevăr ruşine. Începu să clipească stânjenit şi îşi trase braţul de pe stâlpul felinarului. Folosindu-se de prilej, nevastă-sa îl târî de mânecă de-a lungul străzii, ocolind cu multă grijă orice lucru de care Ponimaiev s-ar fi putut agăţa. Nu trecură nici zece minute şi ajunse astfel cu bărbatul ei până la uşa şefului.
— Hai intră, Alioşa! îi spuse ea pe un ton dezmierdător, împingându-l pe scară. Du-te Alioşecika! Iscăleşte şi vino înapoi. Am să-ţi cumpăr coniac să ai la ceai. N-am să te mai ocărăsc când te îmbeţi… Nu mă nenoroci, amărâta de mine!
— Aaa… hm… Vasăzică asta-i casa lui? Foarte bine! Minunat. Am să mă iscăle-e-esc. Fire-ar al dracului! Dar mă iscălesc aşa ca să mă ţină minte toată viaţa! Toate am să i le înşir pe coala aia! Să ştie şi părerea mea! După aceea n-are decât să mă dea afară. Şi dacă mă dă afară, tu ai să fii vinovată! Tu!
Ponimaiev se clătină, împinse uşa cu umărul şi intră tropăind în vestibul. Lângă uşă stătea Egor, portarul, proaspăt bărbierit, cu un aer festiv. Lângă măsuţa cu coala de hârtie se aflau Vezuviev şi Cernosvinski, colegi de serviciu ai lui Ponimaiev. Înalt şi uscăţiv, Vezuviev tocmai se iscălea, iar Cernosvinski, un omuleţ pirpiriu, ciupit de vărsat, îşi aştepta rândul. Pe chipul amândurora se citea parcă urarea: „La mulţi ani!” Se cunoştea că nu se iscăleau numai cu mâna, ci şi cu sufletul. Zărindu-i, Ponimaiev zâmbi dispreţuitor şi se înfăşură mai strâns în şubă cu un aer revoltat.
— Bineînţeles! începu el. Bineînţeles! Cum să nu-l feliciţi pe Excelenţa Sa? Se putea să nu-l feliciţi! Ha-ha-ha! Trebuie să-ţi exprimi sentimentele de rob!
Vezuviev şi Cernosvinski îl priviră nedumeriţi. De când erau, nu auziseră asemenea vorbe!
— Asta nu-i ignoranţă, slugărnicie? continuă Ponimaiev. Dă-o dracului de treabă, nu te iscăli! Exprimă-ţi şi tu protestul!
Bătu cu pumnul peste coală şi mâzgăli iscălitura lui Vezuviev.
— Asta-i răzvrătire, Înălţimea Voastră! spuse Egor repezindu-se şi ridicând coala deasupra capului. Nu ştiţi, stimate domn, ce păţesc pentru aşa ceva cei de-alde dumneavoastră?
Uşa se deschise şi în vestibul intră un bărbat înalt, în vârstă, cu şubă de urs şi bicorn cu galon lat de aur. Era Veleleptov şeful lui Ponimaiev. La intrarea lui, Egor, Vezuviev şi Cernosvinski încremeniră în poziţie de „drepţi” de parcă ar fi înghiţit o prăjină. Ponimaiev luă şi el poziţia de drepţi, dar zâmbi ironic şi îşi răsuci un vârf al mustăţii.
— A! spuse Veleleptov, zărind pe funcţionari. Sunteţi… aici? Mda… dragii mei… Fireşte… (era vădit că Excelenţa Sa era puţin afumat). Fireşte… Şi eu vă felicit… Mulţumesc că nu m-aţi uitat… Mulţumesc… M-da… Sunt bucuros să vă văd… vă doresc… Iar tu, Ponimaiev, te-ai şi cherchelit! Nu-i nimic, nu te ruşina… Bea, dar nu-ţi pierde capul… Beţi şi vă veseliţi!
— Orice rod al pământului e spre folosul omului Excelenţă! îndrăzni să adauge Vezuviev…
— Ei da, bineînţeles… cum ai spus? Care rod? Acum puteţi să vă duceţi… cu bine… Sau nu… Aţi fost şi la Nikita Prohorîci? N-aţi fost încă? Minunat. Am să vă dau nişte cărţi… să i le duceţi… Mi-a dat să citesc colecţia pe doi ani a „Călătorului”… Trebuie să i-o trimit înapoi… Veniţi, să vă dau volumele. Scoateţi-vă şubele!
Funcţionarii îşi scoaseră şubele şi îl urmară pe Veleleptov. Intrară mai întâi în camera de aşteptare, apoi într-un salon mare, luxos mobilat, în care soţia Excelenţei Sale şedea la o masă rotundă. În dreapta şi în stânga ei se aflau două doamne tinere, una cu mănuşi negre, cealaltă cu mănuşi albe. Veleleptov îi lăsă pe cei trei funcţionari în salon şi trecu în camera sa de lucru. Funcţionarii erau foarte încurcaţi.
Aşteptară vreo zece minute fără să scoată o vorbă, fără să se mişte şi neştiind ce să facă cu mâinile. Doamnele vorbeau franţuzeşte şi se uitau întruna la ei… Ce chin! În sfârşit Veleleptov se ivi în uşa camerei lui de lucru ţinând în fiecare mână câte o legătură mare de cărţi.
— Iată, spuse el. Daţi-i-le şi mulţumiţi-i… Asta-i „Călătorul”. Le citeam câteodată seara… Iar vouă vă mulţumesc că nu m-aţi uitat… vă mulţumesc pentru atenţie… Vă uitaţi la funcţionarii mei? se adresă Veleleptov doamnelor. He-he… Uitaţi-vă, uitaţi-vă… Acesta e Vezuviev, ăsta e Cernosvinski… iar ăsta-i Ponimaiev al meu. Am intrat într-o zi în biroul lor şi acest Ponimaiev făcea ca locomotiva. Ce ziceţi de el? Pşş! pşş! pşş! Şuiera, tropăia… Era foarte reuşit… Mda… Ia fă ca locomotiva! Dă-ne şi nouă o reprezentaţie.
Doamnele îşi aţintiră privirea asupra lui Ponimaiev şi zâmbiră. El începu să tuşească.
— Nu ştiu… Am uitat, Excelenţă… bolborosi el. Nu pot şi nu vreau.
— Nu vrei? se miră Veleleptov. A-a? Păcat… Păcat că nu poţi să faci pe placul unui om bătrân… La revedere… păcat… Du-te…
Vezuviev şi Cernosvinski îl înghiontiră pe Ponimaiev, care se speriase şi el de propria lui îndrăzneală. I se întunecă înaintea ochilor… Mănuşile negre şi cele albe se învălmăşiră, chipurile se strâmbară, mobila începu să joace, şi Veleleptov se transformă într-un deget mare, ameninţător. Ponimaiev rămase câteva clipe pironit locului, bolborosind ceva, apoi strânse „Călătorul” la piept şi ieşi în stradă. Acolo dădu cu ochii de nevastă-sa, galbenă la faţă, tremurând de frig şi de groază. Vezuviev şi Cernosvinski se repeziră la ea şi, dând din mâini, începură să-i povestească, amândoi o dată, grozăvia petrecută. „Ce o să se întâmple acum?!” se citea pe chipul şi în mişcările lor. Aruncând o privire deznădăjduită nevestei, Ponimaiev, cu cărţile în braţe, se luă încet după prietenii lui.
Întors acasă nici nu prânzi şi nici nu-şi bău ceaiul. Noaptea îl trezi un vis urât.
Se ridică în capul oaselor şi privi în întuneric. Mănuşile negre şi cele albe, favoriţii lui Veleleptov – totul începu să-i joace înaintea ochilor, să se învârtească, şi Ponimaiev îşi aduse aminte de cele petrecute.
— Sunt un dobitoc, un dobitoc! mormăi el. Cârteşte dacă vrei, măgar ce eşti, dar nu îndrăzni să nesocoteşti pe cei mai mari ca tine! Ce te costa să faci ca locomotiva?
Nu mai putu să adoarmă. Mustrările de cuget, jalea şi suspinele nevestei îl chinuiră până în zori. Privindu-se dimineaţă în oglindă, nu se recunoscu – văzu un chip străin, gălbejit, istovit, trist…
— Nu mă duc la serviciu! hotărî el. Totuna e. Sfârşitul e acelaşi!
Petrecu toată ziua a doua a noului an plimbându-se dintr-un colţ într-altul al odăii.
Se plimba, ofta şi gândea:
„Unde aş putea face rost de un revolver? Decât să duc o viaţă ca asta, zău că-i mai bine… să… Un glonte în cap şi gata…”
A treia zi neastâmpărul îl mână la birou.
„Ce o să se întâmple cu el?” se întrebau toţi funcţionarii, privindu-l de după călimări.
Acelaşi lucru se întreba şi Ponimaiev.
— Ei şi? îi şopti el lui Vezuviev. N-are decât să mă dea afară! Tot el o să se căiască, dacă mă omor.
La ora unsprezece sosi Veleleptov. Trecând pe lângă Ponimaiev şi aruncând o privire pe chipul lui speriat, galben şi tras, se opri, clătină din cap şi spuse:
— Straşnic te-ai mai cherchelit deunăzi, frate dragă! Nici astăzi nu ţi-ai venit în fire. Trebuie să fii mai cumpătat, dragul meu… Nu-i bine… Cu sănătatea să nu te joci!
Şi, bătându-l pe umăr Veleleptov trecu înainte.
„Asta-i tot?” se întrebară cei de faţă.
Ponimaiev începu să râdă de bucurie. Scoase chiar un piuit ca de pasăre – atât de fericit se simţea! Curând însă expresia lui se schimbă… Se încruntă şi zâmbi dispreţuitor.
— Norocul tău că am fost cherchelit atunci! mormăi el în auzul tuturor la adresa lui Veleleptov. Norocul tău, că altfel… Îţi aduci aminte, Vezuviev, ce lecţie i-am dat?
Întorcându-se acasă de la slujbă, Ponimaiev mâncă cu multă poftă.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 1, 7 ianuarie. Semnată: A Cehonte. Publicăm acest text.
Cehov rugase pe N. Leikin să scurteze povestirea dacă i s-ar părea prea lungă. Acesta i-a răspuns (5 ianuarie 1884): „… am scurtat povestirea dumitale. N-am putut să n-o scurtez, se acumulaseră prea multe articole urgente de Anul Nou.” Titlul povestirii e pus tot de Leikin, după cum reiese din sfârşitul scrisorii: «… I-am schimbat titlul şi am numit-o: „Liberalul”. Aşa-i mai scurt şi mai bine.»
