A înţeles!

O dimineaţă înăbuşitoare de iunie. Sub arşiţa care încinge văzduhul, frunzele se pleacă, iar pământul crapă de atâta uscăciune. Firea toată tânjeşte după furtună. Ai vrea să izbucnească odată în plâns şi lacrimile ei de ploaie să-i aline dorul.

La apus, o fâşie îngustă de cer se încruntă şi se întunecă. De bună seamă vine furtuna. Bun venit!

În marginea pădurii se furişează un mujic pirpiriu, gârbovit, un om de-o şchioapă cu cizme uriaşe, roşcate, prăfuite, cu pantaloni albaştri vărgaţi cu alb. Carâmbii moi ai cizmelor i s-au lăsat aproape până la glezne. Nădragii, numai petice, îi atârnă ca nişte saci în jurul genunchilor, fluturând ca nişte pulpane. Cingătoarea soioasă de sfoară i-a alunecat de pe mijloc pe şolduri, iar cămaşa i se ridică mereu spre spete.

Omuleţul ţine în mână o puşcă. Ţeava ruginită, lungă doar de vreo trei palme, cu cătarea ca un cui de cizmar, e prinsă într-un pat alb, cioplit cu multă iscusinţă dintr-o bucată de lemn de brad şi împodobit cu crestături, dungi şi floricele. De n-ar fi acest pat, puşca nici n-ar semăna a puşcă; dar şi aşa pare mai curând o armă medievală decât una din timpurile noastre… Cocoşul, cafeniu de rugină, e înfăşurat în sârmă şi sfoară. Şi mai năstruşnică e însă vergeaua lucioasă, abia tăiată dintr-o salcie. E încă umedă, verde şi mult mai lungă decât ţeava.

Mujicul pirpiriu e galben la faţă. Ochii lui mici, saşii şi înroşiţi, caută speriaţi în toate părţile. Buza de jos îi tremură, şi odată cu ea se mişcă şi barba rară ca de ţap, care îi atârnă ca o petică. Omul face paşi mari, îşi apleacă trupul înainte şi pare să fie tare grăbit. În urma lui aleargă, cu limba scoasă de un cot, cenuşie de praf, un dulău numai piele şi oase, cu părul zburlit. Pe coaste şi de coadă îi atârnă smocuri de păr năpârlit. Una dintre labele dinapoi e legată cu o cârpă: de bună seamă că-l doare. Ţăranul întoarce mereu capul spre tovarăşul său de drum şi se răsteşte speriat la el:

— Marş acasă!

Câinele se opreşte, aruncă o privire înapoi şi, după ce stă câteva clipe locului, o porneşte iar pe urmele stăpânului.

Vânătorul ar vrea să se înfunde în pădure dar nu-i chip: în faţa lui se înalţă, ca un zid, un mărăciniş des, spinos, iar după mărăciniş, cucută înaltă, cu miros tare, şi urzici. Dar iată în sfârşit o cărăruie. Omul ridică încă o dată ameninţător braţul spre câine şi se avântă pe cărăruie în desiş. Pământul îi musteşte sub picioare: aici încă nu s-a uscat. Pluteşte un miros reavăn şi văzduhul e mai puţin înăbuşitor. În dreapta şi în stânga se înghesuie tufe de ienupăr, iar până la adevărata pădure mai e o bucată bună, cam vreo trei sute de paşi.

Dintr-o parte se aude parcă un scâncet ca de roată neunsă. Mujicul tresare şi se uită pieziş spre un arin tânăr. Pe arin zăreşte o mică pată neagră, care se mişcă. Apropiindu-se, vede că pata e un pui de graur. Graurul stă pe o cracă şi îşi caută sub aripa ridicată. Mujicul, se mută de pe un picior pe altul, îşi aruncă din cap căciula, îşi lipeşte obrazul pe patul puştii şi ocheşte. După ce a ochit, ridică cocoşul şi îl ţine cu mâna, ca să nu se sloboadă mai devreme decât trebuie. Arcul e stricat, trăgaciul s-a înţepenit, iar cocoşul nu mai ascultă: se mişcă în toate părţile. Graurul îşi lasă aripa şi începe să privească bănuitor la ţintaş. Încă o clipă, şi va zbura. Vânătorul ocheşte încă o dată şi ridică degetul de pe cocoş. Împotriva tuturor aşteptărilor, cocoşul nu se sloboade. Mujicul rupe cu unghia o sforicică, îndoaie o sârmuliţă şi dă cocoşului un bobârnac. Se aude o plesnitură, iar după plesnitură focul de puşcă. Puşcaşul simte o puternică smucitură în umăr. Se vede că n-a făcut economie de pulbere. Aruncă puşca la pământ, aleargă spre arin şi scotoceşte prin iarbă. Lângă o cracă putredă, acoperită cu mucegai, găseşte o pată de sânge şi nişte fulgi, iar după ce mai caută puţin, dă de victima sa, un ghemotoc care zace cald încă, chiar lângă trunchi.

— L-am nimerit în cap! îi spune el, bucuros, câinelui.

Câinele miroase graurul şi vede că stăpânu-său nu l-a nimerit numai în cap. Pe piept are o rană mare, un picior îi e rupt, din cioc îi atârnă un cheag de sânge… Omuleţul bagă grăbit mâna după o încărcătură nouă în buzunar, de unde îi cad pe iarbă fel de fel de peticuţe, hârtiuţe şi sforicele. Îşi încarcă arma şi o ia din loc gata să vâneze mai departe.

Ca din pământ răsare, în faţa lui, Krjeveţki, polonezul, vechilul moşierului. Dând cu ochii de mutra lui fudulă şi aspră şi de chica lui roşcată, înlemneşte de groază. Căciula îi cade de pe cap.

— Ce faci aici? A! Tragi cu puşca? spune în batjocură polonezul. Frumos!

Vânătorul se uită cu coada ochiului şi zăreşte ceva mai încolo o căruţă cu vreascuri. Pe lângă căruţă se foiesc mai mulţi argaţi. Cu gândul la vânat, nici nu văzuse că a dat peste oameni.

— Cum de îndrăzneşti să vânezi aici? îl întreabă Krjeveţki, ridicând glasul. Asta-i pădurea dumitale? Sau, poate, crezi că a trecut de Sân Petru? Cine eşti dumneata?

— Pavel Şchiopul ^ccvi , abia-abia izbuteşte să îngâne omuleţul, strângându-şi puşca la piept. Din Kaşilovka.

— Hei drăcia dracului, din Kaşilovka! Cine ţi-a dat voie să tragi? urmă polonezul, silindu-se să rostească cuvintele fără accent străin. Dă-mi puşca dumitale!

Şchiopul întinse polonezului puşca, gândindu-se în sinea sa:

„Mai bine mi-ar trage nişte palme decât să-mi spună dumneata…”

— Dă-mi şi căciula…

Şchiopul îi întinde şi căciula.

— Am să te învăţ eu minte! Hei, drăcia dracului! Vino după mine.

Krjeveţki îi întoarce spatele şi se ia după căruţa care a pornit scârţâind. Pavel Şchiopul îl urmează, pipăindu-şi în buzunar vânatul.

Peste un ceas, Krjeveţki şi Şchiopul intră într-o odaie mare, scundă, cu pereţii spoiţi în albastru spălăcit. E cancelaria moşiei. În cancelarie nu-i nimeni, şi totuşi miroase greu de parcă ar fi înţesată de oameni. În mijloc e o masă mare de stejar. Pe masă, două-trei registre, o călimară cu nisiperniţă şi un ceainic cu gâtul ciuntit. Totu-i acoperit cu un strat cenuşiu de praf. Într-un colţ e un dulap mare, de pe care vopseaua s-a luat de mult. Pe dulap, un bidon de gaz şi o damigeană cu nu ştiu ce amestec, în celălalt colţ – o iconiţă, acoperită toată cu pânză de păianjen…

— Trebuie să facem proces-verbal, spune Krjeveţki. Chiar acum raportez boierului şi trimit după uriadnic. Scoate-ţi cizmele!

Şchiopul se aşază pe podea şi, fără să scoată o vorbă, îşi trage cizmele. Mâinile îi tremură.

— Să nu te mişti de aici, îi porunceşte vechilul căscând. Şi dacă pleci desculţ, o să fie şi mai rău de dumneata. Stai aici şi aşteaptă să vină uriadnicul…

Polonezul încuie în dulap cizmele şi puşca şi iese din cancelarie.

Rămas singur, Şchiopul se scarpină încet şi îndelung la ceafă, ca şi cum ar căuta să dezlege problema: unde se găseşte? Oftează şi se uită sfios în jur. Dulapul, masa, ceainicul cu gâtul ciuntit şi iconiţa îl privesc cu dojană şi par mâhnite… Muştele, care roiesc puzderie în orice cancelarie de moşie, îi bâzâie atât de jalnic deasupra capului, încât îl cuprinde un fel de sfârşeală.

— Bzzz… bâzâie muştele. Te-a prins? Te-a prins?

O viespe mare umblă pe geam. Ar vrea să zboare afară, dar nu o lasă geamul. Se mişcă în silă, abătută… Şchiopul se dă înapoi spre uşă, se reazemă de uşor şi rămâne dus pe gânduri, cu braţele atârnate de-a lungul trupului…

Trece un ceas, trec două, şi el tot stă rezemat de uşor, aşteaptă şi se gândeşte.

Ochii îi cad pieziş pe viespe.

„De ce nu zboară afară pe uşă, proasta de ea?” se întreabă el.

Mai trec două ceasuri. În jur e linişte, niciun zgomot, totul pare mort… Şchiopul începe să creadă că l-au uitat şi că n-o să iasă curând de aici, ca şi viespea, care se tot înverşunează şi cade mereu de pe geam. La noapte viespea o să adoarmă, dar el ce o să facă?

— Aşa e şi cu omul, cugetă Şchiopul, uitându-se la viespe. Da, da, aşa-i şi cu el… Ar avea pe unde să iasă, să-şi găsească libertatea, dar din prostie nu ştie să dibuiască locul…

În sfârşit, undeva se trânteşte o uşă. Se aud paşi grăbiţi şi peste câteva clipe intră în cancelarie un omuleţ grăsun, cu pantaloni neobişnuit de largi prinşi în bretele. E fără haină şi fără jiletcă. Între spete are o dungă de sudoare, pe piept una la fel. E chiar boierul, Piotr Egorîci Volcikov ^ccvii , locotenent-colonel în retragere. Obrazul lui buhăit, roşu, şi chelia asudată arată că ar da mult ca în locul acelei călduri înăbuşitoare să se lase deodată un ger de Bobotează. Arşiţa şi zăduful îl chinuie cumplit. După ochii lui umflaţi şi somnoroşi se vede că abia s-a sculat din patul lui de puf, groaznic de moale şi de cald.

Intră, se plimbă de câteva ori prin odaie, ca şi cum nu l-ar fi văzut pe Şchiopul, apoi se opreşte în faţa prizonierului şi îşi aţinteşte îndelung privirea asupra lui. Îl priveşte drept în faţă, cu un dispreţ care la început i se citeşte doar în ochi, iar apoi i se revarsă treptat pe tot obrazul lui buhăit. Şchiopul nu-i poate înfrunta privirea şi lasă ochii în jos. Îi e ruşine…

— Ia arată-mi ce ai omorât! îi spune aproape în şoaptă, Volcikov. Hai arată-mi, voinicule, Wilhelm Tell! Arată, neruşinatule!

Şchiopul îşi vâră mâna în buzunar şi scoate nenorocitul de graur. Pasărea nici nu mai seamănă a pasăre. E aproape strivită şi uscată. Volcikov zâmbeşte dispreţuitor şi ridică din umeri.

— Nătărăule! spune el, zevzecule! Cap sec! Spune: nu-i păcat? Nu ţi-e ruşine?

— Ba mi-e ruşine, Piotr Egorîci, tăicuţule, bâiguie Şchiopul, căutând să biruie nodul care i s-a pus în beregată şi nu-l lasă să vorbească.

— Nu numai că vânezi în pădurea mea fără măcar să ceri voie, ca un tâlhar, ca o Iudă, dar mai îndrăzneşti să calci şi legile statului! N-ai auzit că legea nu te lasă să vânezi decât la o anumită vreme? Legea spune că nimeni n-are voie să vâneze până în ziua de Sân Petru. Nu ştiai lucrul ăsta? Ia vino încoace!

Volcikov se apropie de masă; după el se apropie şi Şchiopul de masă. Boierul deschide o carte, o răsfoieşte pe-ndelete şi în cele din urmă începe să citească tărăgănat, cu glas de tenor, articolul care opreşte vânătoarea înainte de Sân Petru.

— Ia zi, tu nu ştiai asta? îl întreabă boierul, sfârşind cu cititul.

— Cum să nu ştiu? Toţi ştiu, Înălţimea Voastră. Dar cine să înţeleagă? Parcă noi înţelegem ceva?

— Ce tot spui? Dar ce, îţi trebuie multă minte ca să pricepi că nu trebuie să vatămi fără niciun rost o fiinţă de-a lui Dumnezeu? Ai omorât păsărica asta. Pentru ce ai omorât-o? Poţi s-o învii? Te întreb, poţi?

— Nu pot, taică!

— Dar de omorât ai omorât-o… Nu înţeleg ce te poate ispiti la păsărica asta! Un graur! Nici carne, nici pene… Aşa ţi-a venit şi ai omorât-o din prostie…

Volcikov închide ochii pe jumătate şi încearcă să îndrepte picioruşul frânt al graurului. Picioruşul se rupe de tot şi cade pe piciorul desculţ al ţăranului.

— Blestematule, of, blestematule! urmează Volcikov. Eşti un căpcăun, un prădător! Fapta asta ai făcut-o din lăcomie! Ai zărit o păsărică şi ţi-a fost ciudă că păsărica zboară în voie, slăvindu-l pe Dumnezeu! „Hai s-o omor, ţi-ai zis, şi… s-o mănânc…” Aşa-i cu lăcomia omenească! Să nu te mai văd! Şi nu te mai holba aşa la mine cu ochii tăi crucişi! Şpanchiu nemernic ce eşti… ai omorât-o, şi ea avea poate puişori… Or fi piuind acum…

Volcikov face o mutră plângăreaţă şi, lăsând mâna spre pământ, arată cât de mici pot fi puişorii…

— N-am făcut-o din lăcomie, Piotr Egorîci, se dezvinovăţeşte Şchiopul, cu glas tremurat.

— Atunci de ce? Fireşte că din lăcomie!

— Nu, să trăiţi, Piotr Egorîci… Dacă mi-am încărcat sufletul cu un păcat, n-am făcut-o din lăcomie, nici din poftă de câştig, Piotr Egorîci! Mi-a luat minţile necuratul…

— Nu eşti tu din ăia cărora le ia minţile necuratul! Mai curând tu ai putea să iei minţile necuratului! Sunteţi cu toţii nişte tâlhari, voi ăştia din Kaşilovka!

Volcikov scoate din piept şuierând un şuvoi de aer, trage în plămâni o nouă porţie şi urmează, coborând glasul:

— Ce să fac acum cu tine? Ai? Fiindcă eşti sărac cu duhul, ar trebui să-ţi dau drumul; dar având în vedere fapta în sine şi obrăznicia ta, trebuie să fii pedepsit… trebuie neapărat… Destul v-am răsfăţat… Ajunge! Am trimis după uriadnic… O să încheiem un proces verbal… Da, am trimis după el… Corpul delict e de faţă… Singur ţi-ai făcut-o… nu eu te pedepsesc, ci fapta ta te pedepseşte… Ai ştiut să păcătuieşti, acum să ştii să suferi şi pedeapsa… Of, of, of… Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! E curată nenorocire cu ăştia… Dar cum mai arată pe la voi grânele de primăvară?…

— Binişor… Slavă Domnului…

— Şi de ce clipeşti din ochi?

Şchiopul tuşeşte ruşinat în pumn şi îşi potriveşte cingătoarea.

— De ce clipeşti din ochi? repetă Volcikov. Tu ai omorât graurul şi tot tu plângi?

— Înălţimea Voastră! strigă Şchiopul cu glas piţigăiat şi tremurător, adunându-şi parcă toate puterile. Dumneavoastră, ca iubitor de oameni ce vă aflaţi, vi-e ciudă, cum s-ar spune, că am omorât o pasăre… Şi nu mă mustraţi, carevasăzică, fiindcă sunteţi boierul, ci fiindcă vă pare rău… ca iubitor de oameni ce sunteţi… Dar mie nu-mi pare rău? Sunt eu om prost şi multe lucruri nu le pricep, dar şi mie îmi pare rău… Să mă bată Dumnezeu, dacă nu-i aşa…

— Atunci de ce ai tras, dacă-ţi pare rău?

— M-a împins necuratul. Daţi-mi voie să vă spun, Piotr Egorîci! Vă spun adevărul adevărat, ca în faţa lui Dumnezeu… N-are decât să vină uriadnicul… Păcatul e al meu şi am să răspund în faţa lui Dumnezeu şi a judecăţii, dar dumneavoastră vă spun tot adevărul, ca la spovedanie… Daţi-mi voie, Înălţimea Voastră!

— Ce să-ţi dau voie? Ori că ţi-aş da, ori că nu ţi-aş da voie, tot n-ai să spui nimic de Doamne ajută. Şi de ce să-mi spui mie? Nu închei eu procesul verbal!… Dar fie… spune! De ce taci? Vorbeşte, Wilhelm Tell!

Şchiopul îşi trece mâneca peste buzele tremurătoare. Ochii i se fac şi mai mici, şi mai saşii…

— N-am avut niciun interes cu graurul ăsta, spune el. Să ai şi o mie de grauri, ce alegi din ei? Nu poţi nici să-i vinzi, nici să-i mănânci, ci-s numai aşa… un fleac. Înţelegeţi şi dumneavoastră…

— Ba nu, să nu spui aşa… Văd că eşti vânător şi nu te pricepi… Graurul fript e bun cu păsat de hrişcă… Şi cu sos merge… Aduce a găinuşă; are aproape acelaşi gust…

Şi, parcă dându-şi seama că vorbeşte pe un ton prea blajin, Volcikov se încruntă şi adaugă:

— Ai să-i afli îndată gustul… Ai să vezi tu…

— Nu ne pricepem noi la gusturi… Pâine să avem, Piotr Egorîci… O ştiţi şi dumneavoastră… Cât despre graur, l-am omorât aşa… din dor… M-a strâns dorul cu uşa…

— Ce dor?

— O fi ştiind necuratul ce fel de dor e ăsta. Daţi-mi voie să vă dumiresc. Dorul a început să mă chinuie încă din Săptămâna Mare… Îngăduiţi-mi să vă spun… Am ieşit, carevasăzică, din biserică dimineaţa, după ce s-au sfinţit paştile şi ouăle… Muierile noastre au luat-o înainte, iar eu mergeam în urma lor. Tot mergând aşa, m-am oprit pe iezătură… Stăteam şi mă uitam la lumea lui Dumnezeu şi mă gândeam cum se petrec toate în ea, cum fiecare fiinţă şi fiecare firişor de iarbă îşi cunoaşte locul, ca să zic aşa… S-a făcut dimineaţă şi a răsărit soarele… Vedeam toate astea, mă bucuram şi mă uitam la păsărele, Piotr Egorîci. Deodată simt ca o pişcătură la inimă! Adicătelea: mi-a zvâcnit inima…

— Şi de ce?

— Fiindcă zărisem păsărelele. Şi ce mi-a trecut prin minte: „Bine ar fi să mai tragi câte un foc de puşcă, mi-am zis eu, păcat că nu te lasă legea”. Şi tocmai atunci au trecut pe cer şi două răţuşte şi un şneap a ţipat undeva peste apă. Grozavă poftă de vânătoare mi s-a făcut! M-am întors acasă cu pofta asta în suflet. Şedeam cu muierile la masa de Paşti, dar în faţa ochilor numai păsărele aveam. Auzeam parcă freamătul pădurii şi o păsărică ţipând întruna: cirip! cirip! Of, Doamne! Mi se făcuse de vânătoare şi nimic alta! Şi cum am mai băut şi votcă la masă, am înnebunit de-a binelea! Am început să aud glasuri. Auzeam cum un glas subţirel, parcă de înger, îmi ţiuie în ureche, spunând întruna: hai, Paşka, ia-ţi puşca şi du-te să tragi! Curată nălucire! Bănuiesc că era chiar diavolul şi nimeni altul, Piotr Egorîci, Înălţimea Voastră. Şi vorbea aşa de dulce şi aşa de subţirel, ca un copil. Din dimineaţa aceea nu m-a mai slăbit dorul asta. Toată ziulica şedeam pe prispă ca un smintit, fără să fac nimic, furat de gânduri… Mă gândeam şi mă tot gândeam… Şi mereu parcă îl vedeam pe răposatul dumneavoastră frate, adicătelea pe Serghei Egorîci, fie-i ţărâna uşoară. Îmi aduceam aminte, prostul de mine, cum mergeam cu dumnealui, cu răposatul, la vânătoare. Eram cel mai bun vânător al Înălţimii Sale. Ce îi plăcea mai mult şi îl înduioşa era că mă pricepeam straşnic la ţintit, cu toate că-s saşiu de amândoi ochii! Voia să mă ducă la oraş, să arate doftorilor vrednicia de care făceam dovadă în ciuda beteşugului meu. Şi toate astea din partea lui mă bucurau mult şi-mi încălzeau sufletul. Ieşeam cu dumnealui cum se crăpa de zi, strigam câinii, pe Kara şi pe Ledka şi… haida! Făceam câte treizeci de verste într-o zi! Ce să mai zic? Piotr Egorîci! Îmi sunteţi ca un tată! Pot să vă spun că afară de fratele dumneavoastră nu-i şi n-a fost pe lumea asta om adevărat! Era aspru, cumplit, îndărătnic, dar în toate câte privesc vânătoarea nimeni nu se putea măsura cu el. Luminăţia sa domnul conte Tirbork s-a căznit toată viaţa să-l ajungă în d-ale vânătorii; până la moarte l-a pizmuit. Da’ tot degeaba! Vânătorile lui nu aduceau nici pe departe cu ale fratelui dumneavoastră: ca de la cer la pământ! Domnul conte nici n-a ţinut vreodată în mână o puşcă ca aceea a fratelui dumneavoastră! Gândiţi-vă: o puşcă cu două ţevi, din Marsilia, de la fabrica Lepelie şi companie. Împuşca raţa la două sute de paşi! Glumă-i asta?

Şchiopul îşi şterge repede buzele şi urmează clipind din ochii lui saşii:

— De la dumnealui am căpătat boala asta. Când nu pot să vânez, e jale; parcă-mi plânge inima!

— Mofturi!

— Nu, să trăiţi, Piotr Egorîci! Toată Săptămâna Mare am umblat ca un smintit, n-am băut, n-am mâncat. În duminica Tomii mi-am curăţat puşca, am mai dres-o, şi mi s-a uşurat parcă un pic sufletul. După o săptămână iar m-a apucat. Mă trăgea la vânătoare; să crăpi, nu altceva. M-am pus pe băutură; beau, dar degeaba, şi mai rău. Nu-s mofturi! După sfinţirea apei m-am îmbătat… A doua zi m-a încins dorul mai rău ca înainte… îţi frământă tot trupul şi te scoate parcă din casă… Simţi cum te scoate! Mare minune e şi asta! Mi-am luat puşca, m-am dus în grădina de zarzavat şi m-am apucat să trag în stăncuţe! Am împuşcat vreo zece, dar n-am simţit nicio uşurare: mă trăgea la pădure… la baltă. Unde pui că şi baba mea a început să mă ruşineze: „Se poate să împuşti stăncuţe? Nici nu-s păsări de soi, şi mai e şi păcat faţă de Dumnezeu: dacă împuşti o stăncuţă, nu se fac bucate”. M-am apucat şi am spart puşca, Piotr Egorîci… Dracu’ s-o ia! Şi parcă mi s-a mai uşurat sufletul…

— Mofturi!

— Nu-s mofturi! Adevărat vă spun că nu-i numai o trăsnaie, Piotr Egorîci! Îngăduiţi-mi să vă lămuresc… Noaptea trecută m-am trezit din somn. Stăteam culcat şi mă gândeam… Muierea mea dormea şi n-aveam cu cine să schimb o vorbă. Şi m-am gândit: „Oare s-ar mai putea drege puşca?” M-am sculat şi m-am apucat s-o dreg.

— Ei şi?

— Şi a mers, de bine, de rău… Am dres-o şi am plecat cu ea în goana mare, ca un blestemat. Şi iată că m-a prins… Aşa mi se cuvine… Ar trebui să ia cineva pasărea asta şi să mă plesnească cu ea peste obraz, ca să mă învăţ minte…

— Acuşi o să vină uriadnicul… Du-te în tindă!

— Mă duc… Am fost şi la spovedanie… Părintele Petra spunea şi el că-i numai o trăsnaie… Dar după bănuiala mea de om prost, aşa, cât mă pricep şi eu la treaba asta, nu-i trăsnaie, ci o boală… Cum ar fi patima beţiei… Totuna e… Tu nu vrei, dar parcă te trage cineva. Ai fi bucuros să nu bei, faci legământ în faţa icoanelor, dar ceva te ademeneşte: bea! bea! Am băut şi eu pe timpuri, şi ştiu cum e…

Nasul roşu al lui Volcikov se face stacojiu.

— Patima beţiei e altă socoteală, spune el.

— Ba e la fel! Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i la fel! Vă spun adevărat!

Se aşterne tăcere… Vreo cinci minute în şir nu scot o vorbă şi se uită unul la altul.

Nasul stacojiu al lui Volcikov se face vânăt.

— Zău că patima beţiei e la fel… Pricepeţi şi dumneavoastră, care iubiţi oamenii, ce fel de slăbiciune e asta.

Dar nu din iubire de oameni înţelege locotenent-colonelul, ci din experienţă.

— Du-te! îi spune el mujicului.

Dar mujicul nu pricepe.

— Du-te şi vezi să nu te mai prind!

— Daţi-mi, vă rog, cizmele! spune omuleţul care a înţeles şi s-a luminat la faţă.

— Dar unde sunt?

— În dulap…

Şchiopul îşi primeşte încălţămintea, şapca şi puşca. Iese cu inima uşoară din cancelarie, îşi aruncă ochii pe cer şi vede un nor negru, greu. Vântul zburdă prin iarbă şi prin copaci. Cei dintâi stropi au şi început să ciocănească pe acoperişul înfierbântat. Încetul cu încetul aerul înăbuşitor se răcoreşte.

Volcikov împinge fereastra. Fereastra se deschide cu zgomot şi Şchiopul vede viespea înălţându-se în zbor.

Văzduhul, Şchiopul şi viespea îşi sărbătoresc libertatea.

Apărută pentru prima oară în revista „Pr. iroda u ohota”, ’) 1883, vol. IV, Nr. 11, noiembrie (autoriz, cenz. din 3 decembrie cu subtitlul: („Schiţă”). Semnată: A. Cehov. A intrat cu neînsemnate modificări (înlocuiri de cuvinte, eliminarea câtorva fraze) în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

În dulapul de cărţi din biroul lui Cehov de la Ialta se păstrează un exemplar al numărului revistei cu modificările făcute de autor în creion şi cerneală, pesemne în vederea includerii povestirii în culegere.