În salonaş

Întunericul se lăsa din ce în ce mai tare… Focul, care pâlpâia în cămin, lumina uşor parchetul şi un perete cu portretul nu ştiu cărui general cu două stele pe piept. Liniştea nu era tulburată decât de trosnetul butucilor ce ardeau, iar din când în când prin geamurile duble ale ferestrelor ajungea până-n salon un zgomot înfundat de paşi sau zvonul săniilor gonind pe zăpada proaspăt căzută.

În faţa căminului doi îndrăgostiţi şedeau pe o canapea acoperită cu o husă de dantelă. El – un bărbat înalt, chipeş, cu favoriţi lungi, îngrijiţi, şi un nas clasic grecesc – şedea trântit, picior peste picior, trăgând alene fumul aromitor dintr-o ţigară scumpă de foi. Ea – o femeie micuţă, drăgălaşă, cu cârlionţi de culoarea inului şi ochişori vii, şireţi – şedea alături de el şi, lipindu-şi căpşorul de umărul lui, privea visătoare la focul din cămin. Pe chipul amândurora era revărsată o desfătare tihnită… Mişcările le erau pline de o dulce moleşeală…

— Te iubesc, Vasili Lukici! şoptea ea. Te iubesc nespus! Eşti atât de frumos! Nu degeaba te soarbe din ochi baroneasa când vine pe la Pavel Ivanîci. Dumneata placi mult femeilor, Vasili Lukici!

— Hm… ţi se pare! Parcă la dumneata, Nastia, nu se uită profesorul când faci ceaiul lui Pavel Petrovici! E îndrăgostit de dumneata, asta-i limpede ca lumina zilei…

— Nu mai râde de mine!

— Şi cum să nu fie îndrăgostit de o fiinţă atât de drăgălaşă? Eşti minunată! Nu, nu eşti minunată, eşti plină de graţie! Cine nu-i îndrăgostit de dumneata?

Vasili Lukici atrase spre el fiinţa drăgălaşă şi începu s-o sărute pătimaş. În cămin se auzi o trosnitură: se aprinsese încă un butuc. Pe stradă fredona cineva.

— În lumea întreagă nu-i femeie mai frumoasă ca dumneata! Te iubesc ca un tigru, ca un leu…

Vasili Lukici o cuprinse în braţe pe frumoasa lui… Dar tocmai atunci se auzi tuşind în antreu şi peste câteva clipe un bătrânel pirpiriu cu ochelari cu ramă de aur intră în salonaş. Vasili Lukici sări în picioare şi, fâstâcindu-se, îşi băgă repede ţigara de foi în buzunar. Tânăra sări şi ea în picioare, se aplecă spre cămin şi începu să scormonească jăraticul cu cleştele… Văzându-le mutrele încurcate, bătrânul tuşi supărat şi se încruntă.

— Nu cumva e soţul înşelat? se va întreba cititorul.

Moşneguţul făcu câţiva paşi prin salon şi îşi scoase mănuşile.

— Ce fum e aici! spuse el. Iar mi-ai furat ţigările de foi, Vasili?

— Nu, să trăiţi, Pavel Ivanîci! Nu… Nu eu…

— Dacă te mai prind, te dau afară… Pregăteşte-mi fracul şi curăţă-mi ghetele… Iar tu, Nastia, se adresă bătrânul fetei, aprinde lumânarea şi pune samovarul…

— Am înţeles! spuse Nastia.

Şi ieşi din salonaş împreună cu Vasili.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 48, 26 noiembrie cu titlul: „Ironia sorţii”. Semnată: A. Cehonte. A fost trecută cu titlul „În salon” pe lista scrisă de mâna lui Cehov a povestirilor alese de el pentru a fi incluse în culegerea de „Opere”, ce urma să apară în editura lui A. F. Marx, listă ce se păstrează la Biblioteca de stat a U.R.S.S., V. I. Lenin” (Moscova). La Arhiva literară centrală (Moscova) există un text tipărit al povestirii, tăiat din revistă, cu titlul schimbat de Cehov şi cu modificări stilistice în text, făcute de autor. Publicăm textul după această tăietură.