În noaptea de ajun

O femeie tânără, de vreo douăzeci şi trei de ani, albă la faţă ca varul, stătea pe malul mării cu ochii pironiţi în depărtare. De la picioruşele ei, încălţate cu botine de catifea, cobora spre mare o scară îngustă, veche, cu un parmaclâc şubred, ce abia mai ţinea.

Femeia sfredelea cu privirea întinderea nesfârşită ce se pierdea în depărtare, învăluită în bezna adâncă, de nepătruns. Nu se vedeau nici stele, nici marea acoperită de gheaţă, nici lumini. Ploua cu găleata…

„Oare ce se petrece acolo?” se întrebă femeia, scrutând depărtările şi, ca să se apere de vânt şi de ploaie, se înfăşură mai strâns în şal şi în şuba udă leoarcă.

Undeva acolo, în bezna aceea de nepătruns, la vreo cinci sau zece verste, sau poate chiar mai mult, se afla acum bărbatul ei, moşierul Litvinov, cu artelul lui de pescari. Dacă viscolul nu îi troienise pe mare în ultimele două zile, de bună seamă că Litvinov şi pescarii lui se grăbeau acum spre mal. Marea se umflase şi toţi spuneau că în curând se va rupe gheaţa.

Gheaţa nu putea să mai ţină mult timp piept unui vânt atât de năprasnic. Săniile pescarilor, mari şi greoaie, cu pânze ca nişte aripi hâde, vor avea oare vreme să răzbată la mal înainte ca mugetul mării trezite din încremenire să ajungă la urechile femeii cu obrazul palid?

O cuprinse o dorinţă nebună să coboare pe ţărm.

Parmaclâcul se clătina sub mâna ei şi, ud, vâscos, îi aluneca sub palmă ca un ţipar. Femeia se lăsă pe trepte şi începu să coboare târâş, ţinându-se strâns cu mâinile de treptele reci, murdare. O răbufnire de vânt îi desfăcu blana şi un val de umezeală o lovi în piept.

— Sfinte Nicolae, făcătorule de minuni, scara asta nu se mai sfârşeşte! şopti ea, coborând treaptă cu treaptă.

Scara avea nouăzeci de trepte. Nu cobora şerpuind, ci în linie dreaptă, făcând un unghi ascuţit cu surpătura malului înalt. Vântul o clătina mânios dintr-o parte într-alta şi lemnul pârâia ca o scândură gata să se rupă.

Peste zece minute femeia ajunse jos, chiar la marginea apei. Şi aici domnea acelaşi întuneric. Vântul sufla şi mai mânios decât sus. Turna cu găleata şi potopul părea că nu se va mai sfârşi niciodată.

— Cine-i? se auzi un glas de bărbat.

— Eu sunt, Denis…

Denis, un moşneag înalt, spătos, cu barbă mare, căruntă, stătea pe mal cu un ciomag în mână, scrutând şi el depărtarea de nepătruns. Stătea nemişcat şi căuta pe hainele lui aspre un locşor uscat de care să scapere un chibrit, ca să-şi aprindă luleaua.

— Dumneavoastră sunteţi, Natalia Sergheevna? întrebă el nedumerit. Pe urgia asta? Ce căutaţi aici? Când eşti lăhuză, cum sunteţi, o răceală te dă numaidecât gata. Duceţi-vă acasă, maică.

Se auzi un plânset de femeie bătrână. Plângea mama pescarului Evsei, plecat cu Litvinov. Denis oftă şi făcu un gest de deznădejde cu mâna.

— Ai trăit şaptezeci de ani pe lumea asta, mătuşo, spuse el, vorbind parcă întunericului din jur, şi eşti tot ca un copil. Toate se fac numai cu voia lui Dumnezeu, femeie fără minte! Bătrână şi şubredă cum eşti, ar trebui să stai culcată pe cuptor, nu să tremuri aici, în umezeală! Du-te şi vezi-ţi de treabă.

— Dar Evsei, Evsei al meu? Nu-l am decât pe el, Denisuşka!

— Cum e voia lui Dumnezeu! Dacă nu i-e scris să moară pe mare, apoi poate să se rupă gheaţa de o sută de ori şi el tot în viaţă o să rămână. Iar dacă îi e sorocit să moară de data asta, apoi nu-i treaba noastră să judecăm dacă-i bine sau rău aşa. Nu plânge, mătuşă! Doar nu-i numai Evsei plecat pe mare! E şi boierul Andrei Petrovici, e şi Fedka, şi Kuzma, şi Alioşka Tarasertkov.

— Or mai fi ei în viaţă, Denisuşka? întrebă Natalia Sergheevna cu glas tremurând.

— Cine ştie, coconiţă! Dacă n-au fost troieniţi ieri şi alaltăieri de viscol, apoi sigur că sunt în viaţă. Şi dacă marea nu sparge gheaţa, ajung negreşit teferi la mal. Da’ rău mai suflă vântul! Parcă s-ar fi tocmit la asta, bată-l Dumnezeu!

— Vine cineva pe gheaţă! spuse deodată femeia cea tânără cu un glas nefiresc de răguşit şi, speriată parcă, făcu un pas înapoi.

Denis trase cu urechea şi strânse ochii ca să vadă mai bine.

— Nu, coconiţă, nu vine nimeni, spuse el. E prostănacul de Petruşa care stă în barcă şi mişcă din vâsle. Hei, Petruşa! strigă Denis. Tu eşti?

— Eu sunt, moşule! se auzi un glas slab, ca de om bolnav.

— Te doare?

— Mă doare, moşule! Nu mai pot!

Pe mal, prinsă în gheaţă, se afla o barcă. Pe fundul ei şedea un flăcău înalt, cu braţe şi picioare nefiresc de lungi. Era Petruşa, nerodul. Încleştând dinţii şi tremurând din tot trupul, cerceta şi el depărtarea întunecată, străduindu-se să desluşească ceva. Aştepta şi el ceva de la mare. Braţele lui lungi se rezemau pe vâsle, iar piciorul stâng îl ţinea îndoit sub el.

— Nerodul nostru e beteag! spuse Denis, apropiindu-se de barcă. Îl doare piciorul, bietul de el! Şi-a pierdut şi minţile de atâta durere. Ai face bine să te duci la căldură, Petruşa! Aici ai să răceşti şi mai rău…

Petruşa tăcea. Tremura din tot trupul şi se strâmba de durere. Îl durea coapsa stângă, spre spate, chiar pe unde trece nervul.

— Du-te, Petruşa! îl sfătui Denis cu glas blând, părintesc. Culcă-te pe sobă şi, până la utrenie, dă Dumnezeu şi-ţi mai trece durerea!

— Simt! bolborosi Petruşa, descleştându-şi fălcile.

— Ce simţi, măi prostuţule?

— Se rupe gheaţa.

— Şi cum simţi tu asta?

— Aud un vuiet. Vuietul apei nu-i ca al vântului, şi apoi vântul a mai slăbit. La vreo zece verste de aici a început să se rupă gheaţa.

Moşneagul trase cu urechea. Ascultă mult timp, dar în mugetul ce umplea văzduhul nu putu desluşi nimic afară de urletul vântului şi răpăitul ploii.

Trecu o jumătate de ceas de aşteptare şi tăcere. Vântul nu se lăsa. Se făcea tot mai mânios şi părea că vrea cu orice preţ să rupă gheaţa şi să-i răpească bătrânei pe fiul ei Evsei, iar femeii cu obrazul palid, bărbatul. Între timp ploaia prinse a se potoli. Curând se făcu atât de rară încât se puteau desluşi prin întuneric siluetele oamenilor, umbra bărcii şi albul zăpezii. Prin urletul vântului se auziră dangăte. Sus, în vechea clopotniţă a sătuleţului de pescari, se trăgeau clopotele. Oamenii prinşi pe mare de viscol, apoi de ploaie, trebuiau să se călăuzească după acest dangăt – fir de pai de care se agaţă cel ce se scufundă.

— Moşule, apa e aproape! O auzi?

Moşul trase cu urechea. De data aceasta auzi un muget ce nu semăna a urlet de vânt sau a freamăt de copaci… Nerodul avusese dreptate. Nu mai putea fi nicio îndoială: Litvinov cu pescarii lui nu aveau să se mai întoarcă la mal, să sărbătorească Crăciunul.

— S-a sfârşit! spuse Denis. Se rupe gheaţa!

Baba scoase un ţipăt şi se prăbuşi la pământ. Femeia cea tânără, udă şi tremurând de frig, se apropie de barcă şi trase cu urechea. Auzi şi ea vuietul înfricoşător.

— Poate că-i vântul! spuse ea. Eşti sigur că se rupe gheaţa, Denis?

— Aşa-i voia lui Dumnezeu!… E pentru păcatele noastre, coniţă…

Oftă şi adăugă cu glas mângâietor:

— Duceţi-vă sus, coniţă! Cruţaţi-vă! Sunteţi udă leoarcă!

Cei ce stăteau pe mal auziră un râs uşor, un râs fericit, ca de copil… Râdea femeia cu obrazul palid. Denis icni. Icnea întotdeauna când îi venea să plângă.

— I s-au rătăcit minţile! şopti el unui mujic ce se apropiase.

Văzduhul se lumină deodată. Se arătase Luna. Acum se vedea totul: şi marea cu troieniţe pe jumătate topite, şi Natalia Sergheevna, şi Denis, şi Petruşa cel nerod, care se schimonosea de durere. Mai la o parte stăteau buluc mujicii, ţinând fiecare câte o funie în mână, Dumnezeu ştie de ce.

Apoi se auzi un pârâit desluşit, nu departe de ţărm. Curând se auzi al doilea, al treilea, şi văzduhul se umplu de trosnete înspăimântătoare. Noianul nesfârşit se clătină şi din alb se făcu cenuşiu. Dihania se trezise şi începuse să-şi trăiască iar viaţa ei clocotitoare.

Urletul vântului, freamătul copacilor, gemetele lui Petruşa şi dangătul clopotelor – toate se pierdură în urletul mării.

— Trebuie să mergem sus! strigă Denis. Acuşi năvălesc apele şi umplu malul cu sloiuri. Şi acuşi începe utrenia, oameni buni! Duceţi-vă, coniţă dragă! Aşa-i voia lui Dumnezeu!

Denis se apropie de Natalia Sergheevna şi o luă cu multă grijă de braţ…

— Să mergem, maică! spuse el duios, cu un glas plin de milă.

Femeia îl dădu la o parte pe Denis şi, ridicând vioaie capul, se îndreptă spre scară. Nu mai era atât de palidă; pe obraji îi înflorise o rumeneală sănătoasă, ca şi cum i s-ar fi turnat sânge proaspăt în vene; ochii nu-i mai erau plânşi, iar mâinile, cu care îşi strângea şalul la piept, nu-i mai tremurau, ca înainte…

Simţea că acum va fi în stare să urce singură, fără ajutorul nimănui, scara înaltă…

Dar când puse piciorul pe a treia treaptă, se opri, ca trăsnită. În faţa ei stătea un bărbat voinic, arătos, cu cizme înalte şi scurtă îmblănită.

— Eu sunt, Nataşa… Nu te teme! spuse bărbatul.

Natalia Sergheevna se clătină pe picioare. După căciula înaltă de miel, mustaţa şi ochii negri, îşi recunoscuse soţul, pe moşierul Litvinov. Bărbatul o ridică în braţe şi o sărută pe obraz; mirosea a Xeres şi a coniac. Era puţin ameţit de băutură.

— Bucură-te, Nataşa! spuse el. N-am pierit sub zăpadă şi nu m-am înecat. În timpul viscolului am reuşit să ajung cu băieţii mei la Taganrog şi de acolo, iată-mă, am venit la tine… am venit…

El bolborosea, iar ea, din nou albă ca varul şi tremurând toată, îl privea cu ochi nedumeriţi, speriaţi. Nu-i venea să creadă…

— Ce udă eşti, cum tremuri! şopti bărbatul, strângând-o la piept…

Şi peste chipul lui, beat de fericire şi de vin, se revărsă un zâmbet dulce, blând, ca de copil… Fusese aşteptat, pe frigul acela, în toiul nopţii! Nu era oare asta o dovadă de dragoste? Şi începu să râdă de fericire…

Un ţipăt ascuţit, care îţi sfâşia inima, răspunse acestui râs tihnit, fericit. Nici răcnetul mării, nici vântul, nimic nu putu să-l înăbuşe. Tânăra femeie, cu chipul desfigurat de deznădejde, nu fusese în stare să şi-l stăpânească; izbucnise fără voia ei. Ţipătul acela spunea totul: şi măritişul silit – aversiunea de neînvins faţă de bărbatul ei, şi tristeţea singurătăţii în care trăise, şi nădejdea, acum spulberată, de a avea parte de o văduvie liberă. Toată viaţa ei, amarul, lacrimile şi durerea, se revărsaseră în acest ţipăt, pe care nu-l putuse acoperi nici trosnetul sloiurilor de gheaţă. Şi bărbatul înţelese acest ţipăt, pe care era cu neputinţă să nu-l înţelegi…

— Eşti nenorocită că n-am fost troienit de viscol sau strivit de gheţuri? îngăimă el.

Buza de jos începu să-i tremure şi pe faţă îi apăru un zâmbet amar. Coborî treptele şi-şi lăsă nevasta jos.

— Fie cum vrei tu! spuse el.

Şi, întorcându-se, se îndreptă spre barcă. Petruşa, nerodul, o împingea spre apă, cu dinţii încleştaţi, tremurând din tot trupul şi sărind într-un picior.

— Încotro? îl întrebă Litvinov.

— Mă doare, Înălţimea Voastră! Vreau să mă înec… Pe morţi nu-i mai doare nimic.

Litvinov sări în barcă. Nerodul se căţără după el.

— Rămâi cu bine, Nataşa! strigă moşierul. Fie precum ţi-e voia! Acum vei avea ceea ce ai aşteptat aici, în frig! Cu bine!

Nerodul apucă vâslele. Barca se izbi de un sloi de gheaţă, apoi porni în întâmpinarea valurilor năprasnice.

— Vâsleşte, Petruşa, vâsleşte! spunea Litvinov. Mai departe, cât mai departe!

Ţinându-se de marginile bărcii, Litvinov se legăna şi privea înapoi. Pieri în noapte Nataşa lui, pieriră licuricii lulelelor, pieri în cele din urmă şi ţărmul…

— Întoarce-te! auzi el strigând din răsputeri un glas de femeie. I se păru că acel „întoarce-te” era plin de deznădejde.

— Întoarce-te!

Inima lui Litvinov începu să bată puternic… Îl chema nevasta; şi chiar în clipa aceea clopotele bisericii de pe mal. Începură să sune utrenia Crăciunului.

— Întoarce-te! se auzi iarăşi, rugător, acelaşi glas.

Ecoul repetă chemarea. Ea răsuna şi în trosnetul sloiurilor de gheaţă, şi în şuierul vântului; până şi dangătul clopotelor de Crăciun striga: „Întoarce-te”.

— Înapoi! răcni Litvinov, trăgându-l pe nerod de mânecă.

Dar nerodul nu auzea. Încleştându-şi fălcile de durere şi privind cu nădejde în depărtare, se opintea trăgând din vâsle cu braţele lui lungi… Lui nu-i striga nimeni „întoarce-te”, iar durerea, care-l rodea din fragedă copilărie, se făcea tot mai chinuitoare, mai cumplită… Litvinov îl apucă de braţe şi îl trase îndărăt. Dar braţele îi erau tari ca piatra şi nu era uşor să-i smulgi mâinile de pe vâsle. De altfel era şi prea târziu. În întâmpinarea bărcii venea năvalnic un sloi uriaş de gheaţă. Sloiul avea să-l izbăvească pentru totdeauna pe Petruşa de durere…

Femeia cu obrazul palid rămase până dimineaţă pe malul mării. Când o duseră pe braţe acasă, pe jumătate îngheţată, istovită de chinul sufletesc, şi o culcară în pat, buzele ei tot mai şopteau: „Întoarce-te!”

În noaptea de Ajun începuse să-şi iubească bărbatul…

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1883, Nr. 50 (autoriz. cenz. din 22 decembrie) cu o dedicaţie către M. P. Cehova – sora scriitorului. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, fără dedicaţie şi cu mici modificări. Publicăm textul culegerii.

1884