Adevărul gol
Şase registratori de colegiu şi un cetăţean fără niciun rang intraseră într-o grădină de vară de la marginea oraşului şi se puseseră pe băutură.
Beţia lor era gălăgioasă, dar tristă şi posomorâtă. Nu vedeai un zâmbet, un gest vioi, nu auzeai nici râsete, nici glume. Mirosea a înmormântare.
Cu o săptămână în urmă, funcţionarul Kanifolev, venind beat la slujbă, alunecase pe un scuipat şi căzuse peste un dulap cu geamuri pe care-l zobise, zobindu-se şi pe el. Chiar a doua zi după această alunecare în păcat, pierduse două acte din dosarul Nr. 2423. Mai mult… Venea la slujbă cu praf de puşcă şi capse în buzunare. Aproape tot timpul se ţinea de chefuri şi petreceri. Din această pricină fusese luat la ochi, zburase din slujbă şi acum îşi cinstea colegii de bun rămas.
— Veşnică pomenire, Alioşa! spuneau aceştia la fiecare păhăruţ închinat lui Kanifolev. Amin!
După fiecare urare, Kanifolev, un omuleţ pirpiriu cu faţa lungă, plânsă, scotea câte un suspin, izbea cu pumnul în masă şi spunea:
— Un sfârşit are omul!
Şi mazilitul, înverşunat, dădea peste cap păhăruţul, scotea câteva sughiţuri de plâns şi se repezea să-şi sărute prietenii.
— Am fost dat afară! se jelea el, apoi clătina deznădăjduit din cap. Am fost dat afară fiindcă beam! Dar ei nu pricep că de durere, de necaz beam!
— De care durere?
— Nu puteam să îndur nedreptatea lor! Mârşăvia lor îmi rodea sufletul! Nu puteam să mă uit cu nepăsare la toate murdăriile lor! Dar ei n-au vrut să priceapă asta… Bine! Am să le arăt eu lor! Am să le-o fac! Am să mă duc şi am să-i scuip drept în ochi! Am să le spun adevărul gol! Tot adevărul!
— N-ai să-l spui… Te lauzi… Când suntem beţi, toţi facem pe grozavii, dar cum e vorba de trecut la fapte, băgăm coada între picioare… Şi tu eşti la fel…
— Crezi că n-am să le spun? Crezi? Aha… aşa crezi tu… Bine… Vom vedea… Să nu mai ajung ziua de mâine… să-mi sară ochii… Îţi dau voie să mă faci ticălos, să mă scuipi în faţă dacă n-am să le spun!
Kanifolev dădu cu pumnul în masă şi se făcu stacojiu:
— O dată moare omul! Mă duc să le spun de la obraz! Chiar acum! Uitaţi, şeful e cu nevastă-sa, colo la masa aceea! Dacă-i vorba să mă prăpădesc, apoi să mă prăpădesc, fir-ar al dracului, dar am să le deschid ochii! Am să dau totul în vileag! Să vadă ei cine-i Alioşa Kanifolev!
Şi, smucindu-se de pe scaun, Kanifolev îşi făcu vânt, împleticindu-se… Când prietenii întinseră mâinile după el, ca să-l apuce de pulpana hainei, era departe. Iar când se dumiriră să alerge după el şi să-l oprească, el se şi înfipsese în faţa mesei la care şedea şeful.
— Am năvălit în casa dumneavoastră, începu el, fără să mă anunţ, Excelenţă, dar am făcut-o ca un om cinstit şi de aceea mă veţi ierta… Sunt cam băut, Excelenţă, asta-i adevărat, dar sunt cu mintea întreagă! Ce-i în inima treazului e în gura băutului, şi am să vă spun tot adevărul gol! Da, Excelenţă! Destul am pătimit! De ce, de-o pildă, podelele-s de atâta vreme nevopsite în biroul nostru? De ce îngăduiţi contabilului să doarmă până la ora unsprezece? De ce îi daţi voie lui Mitiaev să-şi ia acasă ziarele de la birou şi celorlalţi nu le daţi voie? Oricum, s-a zis cu mine, aşa că m-am hotărât să vă spun adevărul gol-goluţ…
Şi acest adevăr gol-goluţ Kanifolev îl spunea cu glas înfrigurat, cu lacrimi în ochi, bătându-se cu pumnul în piept.
Şeful îl privea cu ochii holbaţi şi nu pricepea ce vrea să spună.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 28, 9 iulie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
