Ţap sau nemernic

O după-masă înăbuşitoare. Pe canapeaua din salon stă trântită o domnişoară de vreo optsprezece ani. Pe obraz i se plimbă nişte muşte; la picioarele ei e aruncată o carte, gura îi e întredeschisă, răsuflarea abia i se aude… Doarme.

În salon intră un moşneguţ din speţa bătrânilor muieratici gogolieni. Zărind-o pe fată, zâmbeşte şi se apropie de ea în vârful picioarelor.

— Ce… fermecătoare e! şopteşte el, înghiţind în sec. Frumoasa adormită… he-he… Ce păcat că nu-s pictor! Căpşorul ăsta… mânuţa asta!

Bătrânul se apleacă spre mânuţa fetei, o mângâie cu mâna sa uscăţivă şi… ţoc! Fata oftează adânc, deschide ochii şi se uită nedumerită la bătrân.

— Ah… Dumneata eşti, prinţule? îngână ea, căutând să se dezmeticească. Pardon, mi se pare că am adormit?

— Da, dormi, gângureşte prinţul. Dormi şi acum. Dormi… mă visezi pe mine. Haide, fă nani… Nu mă vezi aievea, ci în vis…

Fata îl ascultă şi închide ochii.

— Ce nenorocită sunt! şopteşte ea, aţipind din nou – de fiecare dată văd în vis fie ţapi, fie nemernici!

Prinţul aude, se ruşinează şi spală putina în vârful picioarelor…

Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 30, 23 iulie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.