Ah, femeile, femeile!…
Serghei Kuzmici Pocitaiev, directorul unui ziar de provincie intitulat „Tifla”, se întoarse ostenit şi vlăguit de la redacţie şi, cum ajunse acasă, se trânti greoi pe divan.
— Slavă Domnului! Sunt acasă, în sfârşit… Aici, în căminul meu, lângă nevastă, am să uit de toate supărările. Maşa mea e singura făptură care mă înţelege, care e aproape de mine.
— De ce eşti atât de tras la faţă astăzi? îl întrebă nevastă-sa, Maria Denisovna.
— Aşa, nu sunt în apele mele… Ce bine că sunt acasă, lângă tine; am să uit de toate supărările…
— Ce s-a întâmplat?
— În general totul merge la noi anapoda, dar astăzi parcă a fost şi mai şi, Petrov nu vrea să-mi mai dea hârtie pe datorie, secretarul de redacţie a început să bea… Dar astea-s fleacuri, care se vor îndrepta într-un fel sau într-altul… Nenorocirea e alta, Manecika… Mă aflam astăzi la redacţie şi făceam corectura articolului meu de fond. Deodată, închipuie-ţi, se deschide uşa şi intră prinţul Prociuhanţev, vechiul meu prieten, acela care joacă întotdeauna rolurile de prim amorez la reprezentaţiile de amatori şi care i-a dăruit actriţei Zriakina calul său alb în schimbul unui singur sărut. „Ce dracu’ îl aduce? m-am gândit eu. Degeaba nu vine el… Vrea pesemne să-i fac reclamă Zriakinei”… Am început să vorbim… Una, alta, c-o fi c-o păţi… Şi ce crezi? Nu pentru reclamă venise. Îmi adusese nişte versuri de-ale lui să i le public…
— Am simţit în piept, zice el, o flacără mistuitoare şi… o mistuire înflăcărată. Aş vrea să gust voluptatea de a fi autor…
Scoate apoi din buzunar o hârtiuţă roz, parfumată şi mi-o întinde…
— Sunt versuri, zice. Poate că sunt, zice, cam subiectiv în aceste versuri, dar… Şi Nekrasov a fost subiectiv…
Am luat versurile lui subiective şi m-am apucat să le citesc… Nişte prostii fără pereche! În timp ce citeam simţeam că mă ustură ochii şi că ceva mă apasă pe diafragmă, de parcă aş fi înghiţit o piatră de moară… Versurile erau închinate Zriakinei. Dacă mi le-ar fi închinat mie, l-aş fi reclamat la tribunal! Într-una dintre poezii se repeta de cinci ori cuvântul „valvârtej”! D-apoi rima! Viaţa era la el viaţá, şi vânt rima cu flămând!
— Nu, zic eu, îmi eşti prieten, dar nu pot să-ţi public versurile…
— De ce, mă rog?
— Iac-aşa… Din motive independente de redacţie… Nu se integrează în programul ziarului…
Eram roşu ca racul; am început să-mi frec ochii şi l-am minţit că mă doare capul… Cum puteam să-i spun că versurile lui nu făceau doi bani? Prociuhanţev a simţit însă că nu-i spun adevărul şi s-a înfoiat ca un curcan.
— Ai ceva împotriva Zriakinei, mi-a spus el, şi de aceea nu vrei să-mi publici versurile. Înţeleg totul… Înţele-e-eg, domnul meu!
M-a acuzat de părtinire, m-a făcut burtă verde, clerical şi mai ştiu eu ce… M-a bătut la cap două ceasuri încheiate. În cele din urmă mi-a făgăduit că o să pornească o campanie împotriva mea… A plecat fără să-şi ia rămas-bun… Aşa că, vezi, draga mea! La 4 decembrie, de sfânta Varvara, e onomastica Zriakinei şi versurile trebuie să apară cu orice preţ… Poţi, nu poţi, publică-le! Să le public e peste putinţă: mi-aş face ziarul de râs în toată Rusia. Să nu le public, iarăşi nu se poate. Prociuhanţev ar scorni o intrigă şi m-aş duce pe copcă. Poftim de găseşte un mijloc să ieşi din această situaţie tâmpită!
— Şi ce fel de versuri sunt? Despre ce? întrebă Maria Denisovna.
— Despre nimic… Nişte tâmpenii… Vrei să ţi le citesc? Încep aşa:
În fumul leneş de ţigară
Vedeam cum treci în sprinten joc
Cu buze moi ce înfioară
Ucigătoare de noroc…
Apoi deodată hodoronc-tronc:
O iartă-mă, fiinţă-ntraripată,
O înger drag, să nu fii supărată,
Că eu, uitând de-amor, m-azvârl aşa-n neştire
În gura morţii… O, ce pătimire!
Şi aşa mai departe… Nişte idioţii. O aiureală…
— Dar de ce? Versurile astea sunt foarte drăguţe! bătu din palme Maria Denisovna. Chiar foarte drăguţe! Ce cusur le găseşti? Îi cauţi pur şi simplu nod în papură, Serghei! „În fumul… cu buze moi”… înseamnă că nu pricepi deloc! Nu te pricepi, Serghei!
— Tu nu te pricepi, nu eu!
— A, ba să mă ierţi… La proză nu mă pricep, dar la versuri mă pricep foarte bine! Prinţul le-a compus cât se poate de frumos. Minunat chiar! Îi porţi pică şi de asta nu vrei să le publici!
Directorul oftă şi ciocăni cu degetul, mai întâi în masă, apoi în frunte…
— Deştepţii! mormăi el, zâmbind dispreţuitor.
Îşi luă jobenul, clătină cu amărăciune din cap şi ieşi…
« „Voi căuta în lumea aceasta largă un colţişor mai fericit… să pot trăi” Ah, femeile, femeile! Toate sunt la fel» gândea el, îndreptându-se cu paşi mari spre restaurantul „Londra”.
Simţea nevoia să bea…
Apărută pentru prima oară în ziarul „Novosti dnia”, 1883, Nr. 45, 15 februarie. Semnată: Ance. Publicăm acest text.
În amintirile sale, Mih. P. Cehov, fratele scriitorului, spune că Cehov, având odată de gând să scrie un vodevil hazliu intitulat: „Secretarul fără barbă, dar cu pistol”, trebuia să compună o poezie cu totul lipsită de talent, în care să se repete de câteva ori cuvântul „valvârtej”. În povestirea de faţă sunt redate primele patru versuri din acea poezie. Primul catren din povestire coincide cu începutul poeziei „Ultimul adio”, pe care Cehov a trimis-o E. I. Iunoşevei la 2 noiembrie 1883, sub formă de scrisoare.
