La vânătoare

Expoziţia de câini, cu ogarii şi copoii ei, mi-a adus aminte de o întâmplare care a jucat un mare rol în viaţa mea.

Primisem într-o dimineaţă o scrisoare de la un unchi al meu, moşier în gubernia Ekaterinoslav. Unchiul îmi scria între altele:

„Dacă nu vii la mine săptămâna viitoare, nici nu te mai socotesc nepotul meu şi-l şterg şi pe tatăl tău din pomelnic… Vino neapărat să vânăm împreună!”…

N-am avut încotro.

Unchiul m-a primit cu braţele deschise şi, după obiceiul vânătorilor, chiar şi al celor mai primitori, m-a dus de îndată să-mi arate caii şi câinii, fără să-mi dea măcar răgaz să mă dezmeticesc după atâta drum şi să mă odihnesc şi eu puţin. După părerea mea, câinii pot fi mari, mici sau potriviţi, albi, negri sau suri, răi sau blânzi, dar unchiul meu deosebea printre ei câini vărgaţi, stropiţi, bălţaţi, negri-tărcaţi, dereşi, vineţii, alunii – limbaj curat câinesc. Să juri că de ar şti câinii să vorbească, limba asta ar vorbi-o. Unchiul mi-i arăta, îi pupa în bot şi mă punea să le pipăi botul şi labele.

A doua zi de dimineaţă, mi-a dat o scurtă îmblănită şi pâslari şi m-a luat cu el la vânătoare.

Şi astăzi îmi aduc aminte de pădurea mare de arini, încărunţită de chiciură. Domnea o linişte de mormânt. De la marginea ei şi până în zare se întindea o câmpie albă, nesfârşită. Prin pădure şi pe câmpie goneau călări sumedenie de scurte îmblănite… Chipurile erau toate îngrijorate, încordate, ca şi cum toate acele scurte îmblănite ar fi fost pe cale să descopere ceva nou, nemaipomenit… Unchiul meu, roşu ca racul, galopa de la o scurtă la alta; dădea porunci, ocăra… Răsunau chemări de goarnă… Parcă am şi azi în faţa ochilor întreaga privelişte. Îmi mai aduc aminte cum unchiul meu s-a apropiat de mine şi m-a dus la marginea pădurii.

— Stai aici… cum vezi că dă dihania buzna spre tine, tragi!

— Ce să trag unchiule când abia ştiu să ţin puşca în mână.

— Fleacuri… învaţă… Şi ia bine seama!… Cum vezi dihania, tragi!

După ce mi-a vorbit astfel, unchiul a plecat şi eu am rămas singur. Scurtele îmblănite s-au mistuit şi ele în pădure. Am aşteptat mult timp dihania. În timp ce-o aşteptam, mă gândeam la Moscova, visam, moţăiam…

„Ce-ar fi s-o împuşc eu? îmi făceam planul. Eu, şi nu ei! Să mori de râs!”

După o îndelungată aşteptare se auzi un lătrat înfundat… Pădurea răsună de chiote… Ridicai cocoşul şi-mi încordai vederea şi auzul… Inima începu să-mi bată şi în mine se trezi instinctul prădalnic al vânătorului. În apropiere trosniră deodată tufele, şi zării o sălbătăciune ciudată, cu picioare lungi, cu botul ţepos, care venea în goană drept spre mine… Apăsai cu degetul pe trăgaci: răsună o împuşcătură şi… gata! Ura! Dihania făcu un salt în sus, se prăbuşi şi începu să se zbată la pământ.

— Hei! Veniţi încoace! Aici, la mine! începui să strig. Unchiule!

Arătai spire dihania care trăgea să moară. Unchiul o privi şi se luă cu mâinile de cap.

— E Skaciok al meu! strigă el. Câinele meu!… Câinele meu cel mai drag!…

Şi, sărind de pe cal, se repezi şi luă în braţe trupul lui „Skaciok”. Iar eu mă urcai cât putui mai repede într-o sanie şi pe-aici ţi-e drumul!

Omorul nepremeditat al lui „Skaciok” m-a stricat pe viaţă cu unchiul meu. De-atunci nu mi-a mai dat bani. Când a murit acum trei ani, mi-a trimis vorbă că nici după moarte nu-mi va ierta asasinarea câinelui său iubit. Iar, în ce priveşte moşia, nu mi-a lăsat-o mie moştenire, ci unei doamne oarecare, care-i fusese cândva ibovnică.

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1884, Nr. 6, autoriz. cenz. din 11 februarie cu titlul: Unchiul şi câinele. (Cu prilejul expoziţiei de câini). Semnată: A-n. C-te. În Arhiva literară centrală din Moscova se păstrează şpalturile textului revăzut al acestei povestiri cu titlul: La vânătoare. Povestirea fusese la început destinată de Cehov pentru culegerea de „Opere” din anul 1899, cum reiese dintr-o scrisoare a lui Cehov către editorul A. F. Marx (30 aprilie 1899). Publicăm textul din şpalturi.

Cu ocazia revizuirii, povestirea a suferit însemnate modificări stilistice. Sfârşitul povestirii a fost de asemenea mult scurtat.