Birjarul

Să tot fi fost ceasurile două din noapte.

Consilierul comercial Ivan Vasilievici Kotlov ieşi din restaurantul „Slavianski Bazar” şi o luă încet de-a lungul străzii Nikolskaia spre Kremlin. Era o noapte frumoasă, înstelată. Stelele clipeau vesel de după norii scămoşaţi, zdrenţuiţi, ca şi cum le-ar fi făcut plăcere să privească pe pământ. Văzduhul era neclintit şi străveziu.

„În preajma restaurantelor birjarii sunt scumpi, gândi Kotlov. Am să iau unul ceva mai departe… mai încolo, sunt mai ieftini… şi apoi îmi face bine să merg niţel pe jos; am mâncat prea mult şi sunt şi beat”.

Lângă Kremlin luă un birjar de noapte.

— La Iakimanka! porunci el.

Birjarul, un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, plesni din limbă şi trase alene de hăţuri. Căluţul se opinti şi porni ostenit, în trap mărunt… Kotlov dăduse peste prototipul birjarului. Era de ajuns să-i vezi chipul somnoros cu pielea tăbăcită, plină de bubuliţe, ca să recunoşti în el birjarul.

O luară prin Kremlin.

— Cât o fi ceasul? întrebă birjarul.

— Aproape două, răspunse consilierul comercial.

— Aşa-a… S-a mai muiat vremea! Au fost geruri mari, dar acum s-a mai încălzit… Ai început să şchioapeţi, mârţoagă afurisită! O-o-of… netrebnico!

Birjarul se ridică niţel şi şfichiui cu biciul spinarea calului.

— Iarnă! oftă el aşezându-se cât mai bine pe capră şi întorcându-se către muşteriu. Nu-mi place! Sunt tare friguros! Stau în ger, îngheţ şi tremur de mă ia dracu’… Cum dă frigul, mi se şi umflă faţa… Aşa mi-e felul! Nu-s obişnuit!

— Obişnuieşte-te… La meseria ta, trebuie să te obişnuieşti cu frigul…

— Omul se poate obişnui cu orice, asta cam aşa-i, boierule… Dar până să te obişnuieşti, îngheţi de vreo douăzeci de ori… Sunt un om gingaş, cocoloşit, conaşule… M-a cocoloşit şi tata şi mama. Nu le-ar fi trecut prin cap că am să ajung vreodată birjar. Mă ţineau în puf, fie-le ţărâna uşoară! M-am născut pe cuptor şi nu m-au mai scos de acolo până am împlinit zece anişori. Stăteam toată ziua tolănit pe cuptor şi mă îndopam cu plăcinte, ca un porc din ăia netrebnici… Tare le mai eram drag… Mă îmbrăcau cât se putea mai ales, m-au învăţat carte, ca să facă din mine om subţire. Ţin minte că nici desculţ nu mă lăsau să umblu: „Să nu răceşti, puiule”. Parcă n-aş fi fost mujic, ci boier. Dacă i se întâmpla tatei să mă bată, mama plângea… Dacă mă atingea mama, se cătrănea tata. Când plecam cu tata la pădure după uscături, mama mă înfofolea cu trei şube, de parcă porneam la Moscova, sau la Kiev…

— O duceau bine?

— Ei, ca toată lumea, ca omul de la ţară… Spuneai bogdaproste când trecea ziua cu bine. Nu erau oameni cu dare de mână, dar nici de foame nu muream, slavă Domnului! Trăiam în familie, boierule… adicătelea stăteam cu toţii laolaltă… Pe atunci trăia bunicul şi îşi ţinea pe lângă el pe cei doi feciori ai lui. Unul dintre ei, tatăl meu vasăzică, era însurat, celălalt era holtei. Eu eram singurul băieţaş şi tot neamul se bucura de mine, aşa că de, mă cocoloşeau şi ei cât puteau. Şi bunicul mă cocoloşea. Bunicul avea nişte bani puşi deoparte şi îşi făcea el planul ca eu să nu mai duc viaţă de mujic… „Am să-ţi deschid o dugheană, Petruha, îmi tot spunea el. Fă-te mare!” Aşa mă tot deprindeau, ca pe un domnişor, şi mă tot răsfăţau. Da’ până la urmă a dat peste noi o belea atât de mare că s-a dus dracului domnişoria… Unchiul meu, adică feciorul bunicului şi fratele lui taică-meu, s-a apucat şi a furat banii bunicului. Erau vreo două mii de ruble… Cum i-a furat, a început să ne meargă prost… Am vândut caii, vacile… Tata şi bunicul s-au dus să se tocmească cu ziua… Se ştie doar cum e la noi, la ţărani… Iar pe mine, robul lui Dumnezeu, m-au dat să pasc vitele… Şi iac-aşa cu domnişoria!

— Şi unchiul tău? Ce a făcut?

— Lui i-a mers bine… cum era şi de aşteptat… A deschis o cârciumă la drumul mare şi n-a mai ştiut ce-i grija… Peste vreo cinci ani s-a însurat cu o târgoveaţă bogată de la Serpuhov. A luat vreo opt mii de ruble zestre… După nuntă, cârciuma i-a ars… De ce să nu ardă, dacă era asigurată? Aşa se şi cuvenea… Iară după foc a venit aici, la Moscova, şi şi-a deschis o băcănie… Cică acum e putred de bogat şi că nu-i mai ajungi nici cu prăjina la nas… L-au văzut pe aici nişte mujici de-ai noştri, de la Habarovsk… Ei mi-au spus… Eu nu l-am văzut… îi zice Kotlov, Ivan Vasiliev… N-aţi auzit cumva de el?

— Nu… Hai, mână mai iute!

— Ne-a făcut mult rău Ivan Vasiliev, of, mare rău ne-a mai făcut! Ne-a sărăcit şi ne-a lăsat pe drumuri… Parcă acum aş îngheţa eu aici plăpând şi fără putere cum sunt, dacă n-ar fi fost el? Aş trăi ca lumea în sătucul meu… O-o-of! Auziţi, se trag clopotele de utrenie… îmi vine să mă rog lui Dumnezeu să-l pedepsească pentru tot chinul ce-l îndur… Dar îl las în plata Domnului! Să-i ierte Cel de Sus păcatele! Oi răbda eu până la capăt!

— La dreapta, şi trage la scară!

— Am înţeles… Iacă am ajuns… Mi s-ar cuveni şi mie cinci copeici pentru că v-am ţinut de urât…

Kotlov scoase din buzunar un bănuţ de cincisprezece copeici şi-l întinse birjarului.

— N-ar strica să mai puneţi ceva! Că doar v-am dus tare bine! Şi-apoi, îmi faceţi saftea…

— Las’ că-ţi ajunge!

Boierul trase de sonerie şi după o clipă îl înghiţi uşa sculptată, de stejar.

Birjarul sări pe capră şi o luă încet înapoi… Se stârni un vântuleţ rece… Birjarul se încruntă şi îşi băgă mâinile cele gingaşe în mânecile rupte ale hainei.

Nu era obişnuit cu frigul… Era un cocoloşit…

Apărută pentru prima oară în revista „Russki satiriceski listok” ^ccxiv , 1884, Nr. 5, 9 februarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.