Cuconiţa-eroină

Lidia Egorovna ieşi pe terasă să-şi ia cafeaua cu lapte de dimineaţă. Era aproape de amiază, o amiază încinsă şi înăbuşitoare. Totuşi asta n-o împiedicase pe eroina mea să se gătească cu o rochie neagră de mătase, încheiată până sub bărbie şi care îi strângea mijlocul ca o menghină. Ştia că-i stă bine în negru, că i se potriveşte de minune cu zulufii aurii şi cu profilul ei sever, şi nu renunţa la el decât noaptea. Dar abia apucă să soarbă din ceşcuţa chinezească şi zări poştaşul apropiindu-se de terasă, cu o scrisoare. Scrisoarea era de la bărbatul ei: „Unchiul nu ne-a dat nicio leţcaie şi moşia ta s-a vândut. N-am putut face nimic…” Lidia Egorovna se îngălbeni, se clătină şi citi mai departe: „Plec pentru vreo două luni la Odesa într-o chestiune importantă. Te sărut”.

— Suntem ruinaţi! Pleacă pentru două luni la Odesa… gemu Lidia Egorovna. Înseamnă că s-a dus la amanta lui… Doamne! Dădu ochii peste cap, se clătină, se apucă cu mâna de balustradă şi fu cât p-aci să cadă, când deodată auzi de jos glasuri. Spre terasă urca vărul şi vecinul ei, generalul în retragere Zazubrin ^clxxix , bătrân ca snoava cu câinele Kukvas şi fără putere ca un pisoi nou născut. Păşea cu băgare de seamă şi abia urca scările, ciocănind cu bastonul fiecare treaptă, ca şi cum s-ar fi îndoit de trăinicia ei. În urma lui venea cu paşi mărunţi profesorul universitar la pensie Pavel Ivanovici Knopka ^clxxx , un moşneguţ pirpiriu, cu faţa rasă, cu un joben demodat cu boruri mari, întoarse în sus. Ca de-obicei, generalul era plin de scame şi de firimituri de pâine, pe când profesorul te uimea cu albeaţa hainelor şi cu obrazul lui neted. Amândoi erau radioşi.

— Am venit la dumneata, şarmanocika ^clxxxi se sclifosi cu glas spart generalul, încântat că a izbutit să găsească un diminutiv hazliu cuvântului charmante ^clxxxii . Bună dimineaţa feeo! Fe-ea bea cafe-ea…

Generalul făcuse o glumă nesărată, dar Knopka şi Lidia Egorovna râseră cu hohote. Eroina mea îşi luă mâna de pe balustradă şi, dreaptă, cu un zâmbet larg, întinse musafirilor amândouă mâinile. Aceştia i le sărutară şi luară loc.

— Vesel ca întotdeauna, vere dragă! începu verişoara conversaţia de salon. Ce natură fericită ai!

— Cum am spus adineauri? Ah, da! Fe-ea bea cafe-ea… Ha… ha-ha. Herr profesor şi cu mine ne-am îmbăiat, am şi luat micul dejun şi acum facem vizite… Mare belea cu profesorul ăsta! Dumitale pot să mă plâng, feeo! Curată nenorocire! Sunt pe cale să-l dau în judecată! He-he-he… E liberal! Voltaire, am putea spune!…

— Cum aşa?! zâmbi Lidia Egorovna, gândindu-se în sinea ei: „La Odesa, pe două luni… la cealaltă…”

— Pe cuvânt de onoare! Propagă nişte idei… nişte idei! E roşu de tot! Dar ştii dumneata, Pavel Ivanîci, dragă prietene, cine se bucură de culoarea roşie? Ştii cine? Ehei… Ia spune! Cu asta v-am băgat în cofă, liberalilor!

— Ce ziceţi de general? râse Knopka, strâmbându-şi bărbia savantă. Ei bine, Excelenţă, ştim şi noi să vă băgăm în cofă, pe dumneavoastră, conservatorii! Numai taurii se tem de culoarea roşie! Ha-ha-ha… Ei, ţi-am zis-o!

— De necrezut! Ce văd? La dumneata înfloresc oleandrii! se auzi sub terasă un glas de femeie, şi peste câteva clipe prinţesa Dromaderova, o vecină de vilă, venită şi ea în vilegiatură, urca treptele. Vai! Ai domni în vizită şi eu nu sunt coafată! Iertaţi-mă, vă rog! Despre ce vorbeaţi? Continuă, generale, nu vreau să te întrerup…

— Vorbeam de culoarea roşie! continuă Zazubrin. Dar fiindcă veni vorba de tauri… Bine ai spus ce ai spus despre ei, Pavel Ivanîci! Pe vremea când comandam un batalion în Gruzia, un taur a zărit într-o zi căptuşeala mea roşie, s-a-nfuriat şi s-a repezit… să mă ia în coarne… Am fost nevoit să-mi trag sabia. Pe cuvânt de onoare! Noroc că s-a găsit prin apropiere un cazac, care a alungat dobitocul de taur… cu lancea… De ce râdeţi? Nu credeţi? Zău că l-a alungat…

Lidia Egorovna se prefăcu uimită, scoase o exclamaţie de mirare şi se gândi: „Acum e la Odesa… destrăbălatul!”

Knopka începu să vorbească de tauri şi de bivoli. Prinţesa declară că subiectul acesta e plicticos. Veni vorba de căptuşeală roşie…

— Căptuşeala roşie îmi aduce aminte de o altă întâmplare, spuse Zazubrin, molfăind un pesmet.

— Am avut la batalion un colonelaş, un oarecare Konvertov ^clxxxiii , Piotr Petrovici… Era un moşneguţ foarte de treabă, fie-i ţărâna uşoară. Era sfătos, ştia să povestească… Din simplu soldat ajunsese ofiţer superior pentru merite excepţionale… Luase parte la lupte. Mi-era drag, răposatul. Avea vreo şaptezeci de ani când l-a înaintat la gradul de colonel; nici pe cal nu mai era în stare să se suie, iar podagra îi mânca zilele. Dacă i se întâmpla la manevre să tragă sabia din teacă, nu mai putea s-o bage la loc, trebuia să i-o bage ordonanţa… Sau, iertaţi-mă, când se descheia la pantaloni, nu mai izbutea să se încheie… Şi acest babalâc visa să ajungă general. Era bătrân, bolnav, cu un picior în groapă şi totuşi visa… aşa îi era firea… era ostaş! Nu mai voia să-şi dea demisia, tot cu gândul să se vadă general… A servit vreo cinci ani cu gradul de colonel şi în cele din urmă a fost propus la înaintare… Şi ce credeţi? Soarta! L-a lovit damblaua tocmai când îi ieşise decretul de înaintare… I-a paralizat obrazul stâng şi mâna dreaptă, bietul de el, şi i s-au slăbit picioarele… Vrând-nevrând, a trebuit să-şi dea demisia şi nu i-a fost dat ambiţiosului să mai poarte epoleţi de general! I s-a primit demisia şi a plecat cu baba lui la Tiflis, unde voia să se stabilească. În trăsură plângea şi râdea când îl auzea pe surugiu spunându-i „Excelenţă”. Un obraz plângea şi râdea, iar celălalt rămânea nemişcat, ca un monument. O singură mângâiere îi mai rămăsese – căptuşeala roşie ^clxxxiv . Se plimba prin Tiflis cu poalele mantalei date în lături ca nişte aripi, ca să vadă toată lumea culoarea roşie. Să ştie toţi cu cine au de-a face! Umbla toată ziulica şontâc-şontâc prin oraş şi se fudulea cu căptuşeala… că atâta mulţumire îi mai rămăsese, sărmanului. Când se ducea la baia de aburi, îşi lăsa mantaua pe bancă cu căptuşeala în sus… Se bucura, se bucura ca un copil mic, până ce, într-o bună zi, a orbit de bătrâneţe. I s-a tocmit atunci un om care să-l plimbe prin oraş, să-i plimbe căptuşeala… Orb, cu părul coliliu, abia se târa, poticnindu-se la tot pasul, şi totuşi pe chip îi era întipărită o mândrie nespusă! Iarnă aspră, frig, şi el cu mantaua desfăcută!… Avea şi el trăsneala lui! Curând după aceea i-a murit băbuţa. La înmormântare se jelea, se ruga să-l ia şi pe el în groapă, dar căptuşeala nu uita să şi-o arate preoţilor. I-au găsit pe altcineva ca să-i poarte de grijă, o văduvă… Dar văduva, bineînţeles, se îngrijea mai mult de ea decât de el. Punea deoparte ce putea şi de unde putea… Ba zahăr, ba ceai, ba câteva copeici… L-a jumulit de tot. Şi tot jumulindu-l aşa, într-o zi s-a întrecut cu gluma, ticăloasa de muiere, şi a ajuns la apoteoză! Ce să vezi: nemernica i-a desfăcut căptuşeala roşie, ca să-şi facă din ea o scurteică, iar în locul căptuşelii i-a cusut nişte şiac cenuşiu. Şi Piotr Petrovici al meu se tot plimba cu mantaua desfăcută şi nu vedea, orb cum era, săracul, că în loc de căptuşeală de general are şiac cu picăţele!…

Dromaderova găsi că şi povestea aceasta era grozav de plicticoasă şi începu să vorbească de fiul ei, locotenentul. Înainte de masă mai veniră şi alte vecine: domnişoarele Kliancin ^clxxxv cu maman. Cântară cântecul preferat al lui Zazubrin acompaniindu-se la pian. Apoi se servi prânzul.

— Minunate ridichi! observă profesorul. De unde le cumperi?

— Acum e la Odesa… cu femeia aceea! răspunse Lidia Egorovna.

— Cum?

— Ah… pardon!… Mă gândeam la altceva! Nu ştiu de unde le ia bucătarul… Ce o fi cu mine?

Şi Lidia Egorovna, dându-şi capul pe spate, începu să râdă cu hohote de zăpăceala ei… După prânz, veni cu copiii nevasta profesorului, o femeie grasă. Se aşezară la cărţi. Seara sosiră musafiri şi de la oraş.

Abia noaptea târziu, după ce-şi petrecu ultimul musafir şi rămase un timp nemişcată până nu i se mai auziră deloc paşii, Lidia Egorovna putu în sfârşit să se apuce cu mâna de balustradă, să se clatine pe picioare şi să izbucnească în hohote de plâns.

— Nu-i ajunge că mi-a irosit averea în chefuri! Nu-i ajunge! Mă mai şi înşală!

Din ochi i se sloboziră lacrimi fierbinţi, iar chipul palid i se schimonosi de deznădejde. N-o mai împiedica eticheta, putea să plângă cu hohote!

Dracu’ ştie pentru ce se iroseşte uneori atâta putere de voinţă!

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 23, 4 iunie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.