Cum m-am însurat

SCURTĂ POVESTIRE

După ce s-a băut punch-ul, părinţii au mai schimbat câteva vorbe în şoaptă şi ne-au lăsat singuri.

— Dă-i drumul! mi-a spus la ureche tatăl meu, înainte de a ieşi. Nu te sfii!

— Dar cum să-i fac declaraţii de dragoste, dacă n-o iubesc?

— Ce-are a face… Eşti un nătărău, nu pricepi nimic…

Tatăl meu mă măsură cu o privire mâniată şi ieşi din pavilion. O mână de bătrână se furişă prin deschizătura uşii şi şterpeli lumânarea de pe masă. Am rămas în întuneric.

„De ce ţi-e scris nu scapi!” m-am gândit eu şi, după ce mi-am dres glasul, mi-am luat inima în dinţi şi am început:

— Împrejurările îmi sunt prielnice, Zoia Andreevna. Suntem în sfârşit singuri şi întunericul mă ajută fiindcă ascunde ruşinea care-mi arde obrazul… Această ruşine e din cauza sentimentelor care mă mistuie…

Aici însă m-am oprit. Auzeam cum bătea inima Zoiei Jelvakova şi cum îi clănţăneau dinţişorii. Întregul ei organism era cuprins de un tremur, pe care-l simţeam şi-l auzeam, deoarece şi banca pe care şedeam tremura sub noi. Biata fată nu mă iubea. Mă ura, cum urăşte câinele ciomagul, şi mă dispreţuia – numai dacă se poate presupune că cei mărginiţi sunt în stare să dispreţuiască. Astăzi arăt ca un urangutan; sunt urât foc, cu toate că sunt împodobit cu titluri şi cu decoraţii; atunci însă semănăm cu toate dihăniile pământului; eram fălcos şi plin de coşuri, părul mi-era aspru, ca de porc, nasul stacojiu şi umflat de pe urma unui guturai cronic şi a băuturii. Şi nici măcar un urs n-ar fi putut să mă pizmuiască pentru sprinteneala mea. Cât despre însuşirile sufleteşti, mai bine să nu vorbim de ele. Până şi de la Zoia storsesem nişte bani când încă nu era vorba să-mi fie logodnică. Şi acum tăceam fiindcă mi se făcuse milă de ea.

— Hai să ieşim în grădină, i-am spus eu, după o clipă. Aici e înăbuşitor…

Am ieşit şi am pornit pe o alee. La ivirea noastră, părinţii care trăgeau cu urechea în dosul uşii au zbughit-o prin tufişuri. Lumina Lunii juca pe chipul Zoiei. Cât eram de nătărău pe atunci! Totuşi am ştiut să citesc pe acest chip toată gingăşia supunerii! Am oftat şi am continuat:

— Privighetoarea cântă şi-l desfată pe alesul inimii… Dar eu pe cine aş putea desfăta, singur cum sunt?

Zoia a roşit şi a lăsat ochişorii în pământ. I se poruncise să joace teatru. Ne-am aşezat pe o bancă, cu faţa la râu. Dincolo de râu se vedea biserica albă, iar în spatele bisericii se înălţa casa domnului conte Kuldarov, în care locuia Bolniţîn, secretarul contelui, omul îndrăgit de Zoia. Cum s-a aşezat pe bancă, Zoia şi-a aţintit privirea asupra acelei case… Inima mi s-a strâns şi mi s-a sugrumat de milă. Doamne Dumnezeule! Fie-le ţărâna uşoară părinţilor noştri, dar… ar trebui să stea măcar o săptămână în iad!

— Toată fericirea mea atârnă de o singură fiinţă, am urmat eu. Nutresc pentru această fiinţă sentimente… amor… O iubesc, şi dacă ea nu mă iubeşte, înseamnă că sunt pierdut… mort… Această fiinţă eşti dumneata. Poţi să mă iubeşti? Spune? Mă iubeşti?

— Te iubesc, a şoptit ea.

Mărturisesc că am înmărmurit auzind aceste cuvinte… Până atunci nădăjduisem mereu că se va încăpăţâna şi mă va refuza de vreme ce iubea din toată inima pe un altul. Nădăjduiam mult de tot că aşa avea să fie, şi iată că lucrurile ieşeau altfel… Nu se simţea în stare să-şi înfrunte părinţii.

— Te iubesc! a repetat ea începând să plângă.

— Asta nu se poate! am izbucnit eu, tremurând din tot trupul şi fără să-mi dau prea bine seama de ceea ce făceam. Oare-i cu putinţă? Nu mă crede, Zoia Andreevna, draga mea, zău, nu mă crede. Nu crede aşa ceva! Nu te iubesc! Fire-aş să fiu afurisit, dacă te iubesc! Şi nici dumneata nu mă iubeşti! Toate astea sunt mofturi…

Am sărit în picioare şi am început să alerg în jurul băncii.

— Nu trebuie să faci una ca asta! Toate astea nu-s decât o comedie! Părinţii vor să ne căsătorească cu de-a sila, Zoia Andreevna, din pricina intereselor de avere; nici vorbă de dragoste! Mai uşor mi-ar veni să mi se lege o piatră de gât, ca unui măgar, decât să te iau pe dumneata; asta-i! Ce dracu’! Cu ce drept suveran fac ei aşa ceva? Ce suntem noi pentru ei? Robi? Câini? Să nu ne căsătorim! Să le facem în ciudă! Nemernicii! Destul le-am făcut pe plac! Mă duc chiar acum să le spun că nu vreau să te iau de nevastă şi basta!

Zoia se opri deodată din plâns şi lacrimile i se zvântară într-o clipită.

— Mă duc chiar acum să le spun, am continuat eu. Şi dumneata ai să le spui la fel. Ai să le spui că nu mă iubeşti deloc şi că-l iubeşti pe Bolniţîn. Şi eu am să ţin partea lui Bolniţîn… Ştiu cu câtă patimă îl iubeşti!

Zoia a râs de bucurie şi am pornit alături pe alee.

— Dar şi dumneata iubeşti pe alta, mi-a spus ea, frecându-şi mâinile. O iubeşti pe madmoazel Debe.

— Da, am răspuns eu, pe madmoazel Debe. Cu toate că nu-i pravoslavnică şi nu-i bogată, o iubesc pentru mintea ei şi pentru însuşirile sufletului ei plin de calităţi… N-au decât să mă blesteme, dar am s-o iau de nevastă. Ţin la ea poate mai mult decât ţin la viaţă! Nu pot să trăiesc fără ea! Dacă nu mă însor cu ea, nici nu mai am poftă de viaţă! Chiar acum mă duc… Hai să mergem să le vorbim de la obraz caraghioşilor ăstora… Îţi mulţumesc, draga mea… Nici nu ştii ce piatră mi-ai luat de pe suflet.

Mă simţeam cuprins de o mare fericire. Eu îi mulţumeam Zoiei, iar Zoia îmi mulţumea mie. Şi, fericiţi, recunoscători, ne-am tot sărutat mâinile unul altuia, fiecare lăudând nobleţea de suflet a celuilalt… Eu îi sărutam mâna, iar ea mă săruta pe părul meu aspru. Mi se pare chiar că am îmbrăţişat-o, uitând de etichetă. Şi pot să vă spun că ne simţeam mai fericiţi de această mărturisire de neiubire decât de orice declaraţie de dragoste. Veseli, radioşi şi cu inima uşoară, am pornit spre casă, ca să aducem la cunoştinţă părinţilor voinţa noastră. Mergând, ne tot îndemnam unul pe celălalt.

— N-au decât să ne ocărască, spuneam eu, să ne bată, să ne alunge chiar; în schimb o să fim fericiţi!

Când am intrat în casă, părinţii stăteau lângă uşă, aşteptând. Ne-au privit şi, văzându-ne fericiţi, au făcut feciorului un semn cu mâna. Feciorul s-a apropiat cu şampania. Am început să protestez, să dau din mâini, să bat din picior… Zoia plângea, ţipa… S-a făcut tărăboi, larmă, şi şampania nu s-a mai băut.

Cu toate acestea, ne-au căsătorit.

Astăzi ne serbăm nunta de argint. Am trăit împreună un sfert de veac! La început ne venea greu. O ocăram, o mai şi plesneam, apoi mă apucam s-o iubesc de necaz… Tot de necaz am avut şi copii… După aceea… a mers… ne-am obişnuit… În clipa de faţă, ea, Zoiecika, stă în spatele meu şi, sprijinindu-şi mânuţele pe umerii mei, mă sărută pe chelie.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 24, 10 iunie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.