O dată pe an
Căsuţa cu trei ferestre a prinţesei are o înfăţişare sărbătorească. Pare întinerită. În jur s-a măturat cu grijă, poarta e larg deschisă, jaluzelele s-au scos de la ferestre. Geamurile proaspăt spălate cochetează sfios cu soarele de primăvară… Lângă uşa de la intrarea principală stă portarul Mark, un moşneag neputincios, într-o livrea mâncată de molii. Soarele se oglindeşte şi-n barba lui ţepoasă pe care mâinile-i tremurătoare s-au muncit toată dimineaţa să o radă, şi-n ghetele proaspăt văcsuite, şi-n nasturii cu coroana princiară. Nu degeaba a ieşit Mark din cămăruţa lui. Astăzi e ziua onomastică a prinţesei şi el va trebui să deschidă uşa vizitatorilor şi să le strige numele. În vestibul nu miroase a drojdie de cafea, ca de obicei, şi nici a ciorbă de post, ci pluteşte un parfum care aduce cu mirosul săpunului de ouă. Odăile sunt dereticate cu grijă. S-au pus perdele, învelişurile de muselină s-au luat de pe tablouri, podelele vechi, cojite, au fost ceruite. Căţeaua cea rea, Julka, pisica cu pisoii ci şi puişorii de găină vor sta închişi până seara în bucătărie.
Prinţesa, stăpâna căsuţei cu trei ferestre, o bătrânică gârbovită şi zbârcită, şade într-un jilţ mare, potrivindu-şi mereu cutele rochiei sale albe de muselină. Numai trandafirul prins cu un ac în pieptul ei slab şi uscat spune că în locul acela mai dăinuie un strop de tinereţe! Prinţesa aşteaptă musafirii care vor veni să-i prezinte urări: baronul Tramb cu fiul, prinţul Halahadze, şambelanul Burlastov, generalul Bitkov, un văr de al ei, şi mulţi alţii… vreo douăzeci de persoane! Vor veni şi îi vor umple salonul de larmă. Prinţul Halahadze va cânta ceva, iar generalul Bitkov se va ruga de ea două ceasuri în şir să-i dăruie trandafirul… Prinţesa ştie cum să se poarte în societatea acestor domni! În toate mişcările ei se va simţi demnitate, măreţie şi educaţie aleasă… Între alţii vor veni şi negustorii Htulkin şi Pereulkov: pentru ei s-a pus în vestibul o coală de hârtie şi o peniţă. „Fiecare să-şi cunoască lungul nasului. N-au decât să se iscălească şi să plece…”
E ora douăsprezece. Prinţesa îşi potriveşte rochia şi trandafirul şi ascultă cu luare aminte: nu cumva sună cineva? O trăsură trece cu zgomot, apoi se opreşte. Se scurg cinci minute.
„Nu vine la noi”, gândeşte prinţesa.
Da, nu vine la dumneavoastră, prinţesă! Se repetă povestea din ultimii ani. Nemiloasă poveste! La ora două prinţesa se duce ca şi anul trecut, în iatacul ei. Miroase sticluţe cu săruri şi plânge.
— N-a venit nimeni! Nimeni!
Bătrânul Mark se foieşte pe lângă prinţesă. E tot atât de mâhnit ca şi ea: s-au stricat oamenii! Pe timpuri roiau în salon ca muştele, iar acum…
— N-a venit nimeni! plânge prinţesa. Nici baronul, nici prinţul Halahadze, nici Jorj Buvitki… M-au părăsit! Dar ce ar fi ajuns dacă n-aş fi fost eu? Mie îmi datorează fericirea lor, cariera lor – numai mie! Fără mine nu s-ar fi ales nimic de ei.
— Nimic! încuviinţează şi Mark.
— Nu le cer recunoştinţă… N-am nevoie de recunoştinţa lor! Mie îmi trebuie suflet! Doamne, ce dureros e! Ce dureros! Nici măcar nepotul meu Jean n-a venit! De ce n-a venit? Ce rău i-am făcut? I-am plătit toate poliţele, am măritat-o pe soră-sa Tania cu un om cumsecade. Cât m-a mai costat şi Jean ăsta! Mi-am ţinut cuvântul dat fratelui meu, tatăl lui… Am cheltuit cu el o avere… Ştii şi tu…
— Se poate spune că aţi ţinut loc de părinţi chiar părinţilor dumisale, Luminăţia Voastră!
— Şi iată… iată recunoştinţa! Of, oamenii!
La ora trei, prinţesa face o criză de nervi, ca şi anul trecut. Îngrijorat, Mark îşi pune şapca cu galoane, se tocmeşte îndelung cu un birjar şi pleacă la nepotul Jean. Din fericire, camera mobilată în care stă prinţul Jean nu-i prea departe… Mark îl găseşte pe prinţ tolănit pe pat. Jean abia s-a întors de la cheful din ajun. Chipul său boţit, fălcos, e stacojiu, fruntea îi e îmbrobonată de sudoare. Capul îi vâjâie, în stomac e revoluţie. Ar fi bucuros să doarmă, dar nu poate: îi vine să verse. Privirea lui plictisită e aţintită asupra ligheanului de la spălător, plin ochi cu zoaie şi clăbuc.
Mark intră în camera murdară şi, strâmbându-se de scârbă, se apropie sfios de pat.
— Nu-i frumos, Ivan Mihalîci! spune el, clătinându-şi capul cu un aer de dojană. Nu-i frumos!
— Ce nu-i frumos?
— De ce n-aţi poftit astăzi s-o felicitaţi pe mătuşa dumneavoastră de ziua onomastică? Frumos e asta?
— Du-te dracului! spune Jean, fără a-şi lua privirea de la ligheanul cu apă murdară.
— Nu vă gândiţi că o jigniţi pe mătuşa dumneavoastră? Of, Ivan Mihalîci, Luminăţia Voastră! N-aveţi pic de suflet! De ce o supăraţi pe Înălţimea Sa?
— Eu nu fac vizite… Aşa să-i şi spui… Obiceiul s-a învechit… N-avem timp să umblăm de la unul la altul. Umblaţi voi dacă n-aveţi altă treabă, dar pe mine să mă lăsaţi în pace… Hai, şterge-o! Vreau să dorm…
— Vreţi să dormiţi… Dar obrazul de ce vi-l întoarceţi? Vi-i ruşine să mă priviţi în faţă?
— Eeee, ia tacă-ţi gura… Nemernicule! Parşivule!
Mark începe să clipească repede din ochi. Tăcere îndelungată.
— Duceţi-vă, taică, s-o felicitaţi! îl ia el cu binişorul. Plânge, se frământă… Fiţi atât de bun, arătaţi-i respectul dumneavoastră… Duceţi-vă, taică!
— Nu mă duc. N-am pentru ce şi n-am când… Şi apoi ce să caut la fata aia bătrână?
— Duceţi-vă, Luminăţia Voastră! Faceţi-i plăcerea asta, taică! Fiţi atât de bun! Tare-i supărată de lipsa dumneavoastră de recunoştinţă şi de suflet, ca să zic aşa!
Mark îşi trece mâneca peste ochi.
— Vă rog!
— Hm… Dar coniac are? întrebă Jean.
— Are, taică, Luminăţia Voastră!
— Aşa-a!… Mda…
Prinţul face cu ochiul.
— Dar o sută de ruble? mai întreabă el.
— Asta nu se poate! Ştiţi doar prea bine, Luminăţia Voastră, că nu mai avem capitalurile pe care le-am avut… Ne-au ruinat rudele, Ivan Mihalîci. Când aveam bani, veneau cu toţii, iar acum… Facă-se voia lui Dumnezeu!
— Cât v-am luat anul trecut… ca să vă fac o vizită? V-am luat două sute de ruble. Şi acum să n-aveţi nicio sută? Glumeşti, stimabile! Ia mai scotoceşte-o pe bătrână! Ai să găseşti… De altfel, şterge-o. Vreau să dorm.
— Fiţi atât de bun, Luminăţia Voastră! E bătrână, nu mai are putere… Abia îşi mai trage zilele. Fie-vă milă de ea, Ivan Mihalîci, Luminăţia Voastră!
Jean e de neînduplecat. Mark începe să se tocmească. Pe la orele cinci Jean se învoieşte, îşi pune fracul şi se duce la prinţesă…
— Ma tante, spune el, sărutându-i mâna şi întrecându-se în amabilităţi.
Şi, aşezându-se pe canapea, începe conversaţia de anul trecut.
— Marie Krîskina a primit o scrisoare de la Nissa, ma tante… Halal soţ! Ce zici de aşa ceva? Descrie cu multă impertinenţă duelul pe care l-a avut cu un englez pentru o cântăreaţă oarecare… nu-mi aduc aminte numele…
— Nu mai spune!
Prinţesa dă ochii peste cap, plesneşte din palme şi repetă cu o uimire amestecată cu o uşoară groază:
— Nu mai spune!
— Da… Se bate în duel, aleargă după cântăreţe… şi are aici o nevastă care se ofileşte şi se prăpădeşte din pricina lui… Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia, ma tante.
Prinţesa, fericită, se aşază mai aproape de Jean şi conversaţia lor se prelungeşte…
Se serveşte ceai cu coniac.
Şi, în timp ce fericita prinţesă îl ascultă pe Jean, râde cu hohote, se îngrozeşte şi se miră, bătrânul Mark scotoceşte prin cufăraşele lui, adunând bancnote. Prinţul Jean a lăsat mult din preţ. Are să-i dea numai cincizeci de ruble. Dar pentru a plăti aceste cincizeci de ruble, moşneagul trebuie să scotocească prin multe cufăraşe!
Apărută pentru prima oară în revista „Strekoza”, 1883, Nr. 25, 19 iunie, cu subtitlul: „Povestire”. Semnată: A. C. Apărută din nou în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi în ediţiile de la a 2-a la a 14-a ale acestei culegeri, 1891—1899. S-au păstrat şpalturile pentru culegerea de „Opere”, cu corecturile lui A. P. Cehov (la Arhiva literară centrală din Moscova). Publicăm textul ediţiei a 14-a a culegerii „Povestiri felurite”, deoarece corectura din şpalturi a povestirii nu e terminată.
