Cuvântarea şi cureluşa
Ne adună la el în birou şi, cu glasul plin de lacrimi, un glas mişcător, duios şi prietenesc, dar care nu îngăduia nicio împotrivire, ne ţinu o cuvântare.
— Ştiu totul, ne spuse el. Totul! Da! Vă citesc gândurile. De mult am observat… cum să spun… o anumită atmosferă… o stare de spirit… un curent. Tu, Ţiţiulski, îl citeşti pe Şcedrin, tu Spicikin, citeşti şi tu ceva, aşa… Ştiu totul. Tu, Tuponosov, scrii… d-ta, scrii fel de fel de articole… şi ai o atitudine prea liberă. Domnilor! Vă rog! Vă rog, nu ca şef, ci ca om… în zilele noastre nu merge aşa ceva. Liberalismul ăsta trebuie să dispară.
Vorbi mult timp astfel. Ne ocărî pe toţi, ocărî tendinţele de azi, lăudă ştiinţa şi arta, amintind însă că există margini şi un anumit cadru din care ştiinţa nu trebuie să iasă; ne mai vorbi de dragostea mamelor pentru copiii lor… Noi păleam, roşeam şi ascultam. Sufletul nostru se purifica la auzul vorbelor lui. Ne venea să murim de pocăinţă. Ne venea să-l sărutăm, să ne prosternăm… să izbucnim în hohote de plâns… Mă uitam la spinarea arhivarului şi mi se părea că dacă această spinare nu plânge, este de teamă să nu tulbure liniştea.
— Acum duceţi-vă! sfârşi el. Am uitat totul! Nu sunt răzbunător din fire… Sunt… Sunt… Domnilor! Istoria ne învaţă că… Nu vă cer să mă credeţi pe mine, credeţi ce spune istoria… Istoria ne învaţă că…
Dar vai! Nu aflarăm ce ne învaţă istoria. Glasul lui începu să tremure, în ochi îi luciră lacrimi, ochelarii i se aburiră. În aceeaşi clipă se auziră hohote înăbuşite: Ţiţiulski izbucnise în plâns. Spicikin se făcu roşu ca un rac. Noi umblam cu mâinile prin buzunare în căutarea batistelor. Începu şi el să clipească şi îşi căută şi el batista.
— Duceţi-vă! îngână el cu glas înecat. Lăsaţi-mă! Lăsa… ţi… mă… Mda…
Dar vai! Scoateţi dintr-un ceasornic un şurubaş, sau aruncaţi în el un grăunte de nisip, cât de mic – şi ceasornicul se va opri. Impresia produsă de cuvântare se spulberă ca un fum, chiar în pragul apogeului ei. Apoteoza nu se săvârşi… Şi din ce pricină? Dintr-un fleac!
El îşi băgă mâna în buzunarul de la spate şi odată cu batista scoase de acolo nu ştiu ce cureluşă. Fără să vrea, bineînţeles. Cureluşa – mică, murdară, scorojită, se legănă o clipă în aer ca un şarpe şi căzu la picioarele arhivarului. Arhivarul o ridică cu amândouă mâinile şi o puse pe masă, tremurând respectuos din tot trupul.
— Cureluşa, şopti el.
Ţiţiulski zâmbi. Prinzând zâmbetul lui, pufnii şi eu în râs, cu mâna la gură… ca un tâmpit, ca un ştrengar! După mine începu să râdă Spicikin, apoi Triohkapitanski – şi totul se duse dracului! Monumentul se prăbuşi.
— De ce râzi? răsună un glas tunător.
Doamne Dumnezeule! Ridicai privirea: ochii lui mă priveau ţintă numai pe mine…
— Unde crezi că te găseşti? Ai? La berărie? Ai? Unde e respectul? Să-ţi dai demisia! N-am nevoie de liberali.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 47, 24 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
Povestirea a fost scrisă în 1882, dar cenzura n-a lăsat-o să treacă. N. Leikin scria lui Cehov (3 decembrie 1882): «Mă grăbesc să-ţi comunic o veste cam neplăcută. Minunatul dumitale articolaş „Cuvântarea şi cureluşa” n-a obţinut din partea cenzurii autorizaţia de tipărire. În urma rugăminţii mele, cenzorul a prezentat-o la şedinţa comitetului de cenzură, dar nici acolo n-a trecut.» Leikin a păstrat corectura povestirii şi a prezentat-o din nou cenzurii în anul 1884. El scria în această privinţă lui Cehov (16 noiembrie 1884): «Observând că în ultimul timp cenzura s-a făcut parcă mai blândă, i-am trimis corectura vechii dumitale povestiri neadmise „Cuvântarea şi cureluşa” şi – o minune! corectura mi-a fost trimisă înapoi cu autorizaţia de a o tipări. Mă tem însă ca dumneata să nu fi publicat „Cuvântarea şi cureluşa” în altă parte decât în „Oskolki”. Corectura zace la mine din anul 1882.» Cehov i-a răspuns lui Leikin (16 noiembrie 1884): „Povestirea aceasta n-a fost publicată nicăieri. Îmi aduc aminte de subiect, dar am uitat cum am scris-o… O voi citi cu plăcere ca ceva ce nu-mi aparţine”.
