Şi binele trebuie să aibă margini

În carnetul unui registrator de colegiu filozof, mort de spaimă anul trecut, s-au găsit următoarele însemnări:

Firea lucrurilor cere ca nu numai răul, dar chiar şi binele să aibă margini. Voi lămuri aceasta prin exemple:

Hrana cea mai bună, dacă nu-i luată cu destulă cumpătare, produce în stomac dureri, sughiţuri şi ventrilogie.

Cea mai frumoasă podoabă a copului omenesc este părul. Dar cine nu ştie că dacă-i lung, acest păr (nu vorbim de femei) constituie semnul după care se recunosc minţile superficiale, dăunătoare societăţii.

Un funcţionar, fiul unor oameni evlavioşi şi aşezaţi, simţea o deosebită plăcere să se descopere în faţa superiorilor. Această minunată însuşire a sufletului său era deosebit de vădită atunci când se plimba înadins prin oraş ca să-i întâlnească pe mai marii lui şi numai pentru a avea încă o dată prilejul să se descopere în faţa lor, arătându-le astfel că îi cinsteşte precum se cuvine. Era atât de respectuos din fire încât se descoperea nu numai în faţa şefilor lui direcţi şi indirecţi, dar până şi în faţa oamenilor mai în vârstă. Rezultatul acestei rare nobleţi sufleteşti era că trebuia mereu să-şi descopere scăfârlia. Într-o dimineaţă rece de iarnă, întâlnind pe nepotul comisarului, îşi scoase căciula, răci la cap şi muri fără împărtăşanie. Ceea ce dovedeşte că trebuie să fii respectuos, dar fără a depăşi marginile moderaţiunii.

Nu pot să trec cu vederea nici ştiinţa. Ştiinţa are multe însuşiri minunate şi folositoare, dar aduceţi-vă aminte cât rău pricinuieşte ea dacă omul care i se dedică întrece marginile stabilite de morală, de legile naturii şi aşa mai departe… Vai de cel, care… Dar mai bine tac…

Felcerului Egor Nikitîci, care îngrijea de mătuşa mea, îi plăcea exactitatea, acurateţea şi ordinea în toate – însuşiri demne de un suflet ales. Avea pentru fiecare acţiune, pentru fiecare pas, reguli anume stabilite pe bază de experienţă şi strălucea printr-o constanţă exemplară în respectarea acestor reguli. Într-o zi am dat fuga la el la ora cinci dimineaţă, l-am trezit din somn şi, cu o mare mâhnire întipărită pe faţă, i-am spus:

— Egor Nikitîci, vino cât poţi mai iute la noi! Mătuşa mea are o hemoragie groaznică!

Egor Nikitîci s-a sculat, şi-a pus ghetele şi s-a dus în bucătărie să se spele. După ce s-a spălat pe faţă şi pe dinţi, s-a pieptănat în faţa oglinzii şi a început să-şi tragă pantalonii, după ce mai întâi i-a scuturat şi i-a netezit cu mâna. Şi-a periat apoi surtucul şi jiletca, şi-a întors ceasul şi şi-a făcut cu multă grijă patul. După ce a isprăvit cu patul, a început să-şi coase un nasture la palton, dându-mi parcă o lecţie de acurateţă.

— Are o hemoragie groaznică! am stăruit eu, cu sufletul la gură.

— Acuşi… Să-mi fac mai întâi rugăciunea.

Egor Nikitîci s-a aşezat în faţa icoanelor şi a început să se roage.

— Sunt gata… Să ies numai puţin în stradă să mă uit ce galoşi să-mi pun: cei înalţi sau cei mici?

Când am ieşit în sfârşit din casă, a încuiat uşa, s-a închinat cu multă evlavie spre răsărit şi tot drumul a păşit cu grijă, dându-şi silinţa să calce numai pe pietre netede, ca să nu-şi strice încălţămintea. Când am ajuns la noi, n-am mai găsit-o pe mătuşă-mea în viaţă. Prin urmare şi meticulozitatea trebuie să aibă margini.

Scrisul este de bună seamă o îndeletnicire minunată. Îmbogăţeşte mintea, deprinde mâna şi înnobilează sufletul. Dar nu-i bine să scrii mult. Şi literatura trebuie să aibă margini, deoarece prea mult scris poate să trezească suspiciuni. Iată, bunăoară, în timp ce scriu aceste rânduri, paznicul Evsevi se tot apropie de fereastră şi se uită bănuitor la mine. Am trezit bănuieli în sufletul lui. Mă grăbesc să sting lampa.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 44, 3 noiembrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.