Despre dramă
SCENETĂ
Doi prieteni, judecătorul de pace Poluehtov şi colonelul de stat major Fintifleev, şedeau la o gustare şi discutau despre artă.
— Am citit pe Taine, pe Lessing… câte n-am citit? spune Poluehtov, turnând prietenului său vin de Kahetia. Mi-am petrecut tinereţea printre artişti, am scris şi eu câte ceva şi înţeleg multe… Ştii? Nu sunt artist, dar simt, am nas! Am suflet! Numaidecât văd dacă ceva e fals sau nefiresc. Pe mine nu mă poţi înşela, chiar dacă ai fi Sarah Bernhardt sau Salvini! Prind îndată dacă e ceva… cumva… un truc… ca să zic aşa. Dar de ce nu mănânci? Să ştii că n-am altceva să-ţi ofer…
— M-am săturat, dragul meu, îţi mulţumesc… E adevărat că drama noastră a decăzut, cum spui tu… A decăzut mult!
— Fireşte! Judecă şi tu, Filea! Atât dramaturgul cât şi actorul de astăzi se silesc… cum să spun ca să mă înţelegi mai bine… se silesc să fie cât mai aproape de realitate, cât mai fireşti… Pe scenă vezi ceea ce vezi şi în viaţă… Dar oare de asta avem noi nevoie? Ne trebuie expresie, efect! De viaţă şi aşa eşti sătul, o cunoşti prea bine, te-ai obişnuit cu ea; îţi trebuie ceva… cum să spun… ceva care să facă să-ţi zbârnâie nervii, să-ţi răscolească măruntaiele. Altădată actorul vorbea cu un glas cavernos, nefiresc, se bătea cu pumnul în piept, zbiera, se înălţa în slăvi, se prăbuşea în adâncuri, dar era expresiv! Până şi vorbele lui aveau expresie! Vorbea de datorie, de omenie, de libertate… În fiecare acţiune vedeai jertfă, iubire de oameni, suferinţă, patimă nebună! Dar astăzi? Astăzi, trebuie să recunoşti că ne trebuie apropiere de viaţă… Te uiţi pe scenă şi ce vezi?… Ptiu!… Vezi câte un neisprăvit… câte un pungaş, un amărât în pantaloni rupţi, care îndrugă la prostii… Un Şpajinski, sau un Nevejin, l-or fi socotind ei pe un netrebnic ca ăsta erou, dar eu – zău că mi-e şi ciudă! dacă l-aş prinde la mine în sala de şedinţe, i-aş trânti acestei puşlamale, conform articolului 119 şi din convingere personală, vreo trei-patru luni…
Se auzi sunând la uşă… Poluehtov, care tocmai se ridicase cu gândul să se plimbe nervos dintr-un colţ într-altul, se aşeză din nou… În odaie intră un elev de liceu cu obrajii rumeni, în manta de şcolar şi cu ghiozdanul pe spate… Se apropie sfios de masă, făcu o plecăciune şi îi întinse lui Poluehtov o scrisoare.
— Mama îţi trimite salutări, unchiule, zise el, şi mi-a spus să-ţi dau această scrisoare.
Poluehtov desfăcu plicul, îşi puse ochelarii, pufni pe nas şi începu să citească.
— Numaidecât, drăguţule! spuse el, isprăvind de citit scrisoarea şi ridicându-se. Hai cu mine… Iartă-mă, Filea, te las singur câteva clipe.
Poluehtov luă băiatul de mână şi, strângându-şi pulpanele halatului, îl duse în odaia de alături. Peste câteva clipe, colonelul auzi nişte sunete ciudate. Un glas de copil se ruga fierbinte… Curând, rugăminţile se preschimbară în ţipete ascuţite, apoi în urlete sfâşietoare.
— N-am să mai fac, unchiule! auzi colonelul. Nu mai fac!… Ai-ai-a-a-a-i! Zău că nu mai fac!
Sunetele ciudate mai ţinură vreo două minute…
După aceea totul amuţi, uşa se deschise şi Poluehtov intră în odaie. În urma lui venea elevul de liceu cu faţa plânsă. Îşi încheia paltonul şi căuta să-şi stăpânească suspinele. După ce şi-l încheie, băiatul făcu iarăşi o plecăciune, îşi şterse cu mâneca ochii şi ieşi. Se auzi uşa închizându-se…
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Fintifleev.
— Soră-mea m-a rugat în scrisoare să-i trag o bătaie băiatului… A luat un doi la limba greacă…
— Şi cu ce îl baţi?
— Cu o curea… E cel mai bun sistem… Dar unde… rămăsesem?… A, da! Pe timpuri şedeai în fotoliu, priveai pe scenă şi trăiai intens! Inima îţi vibra, îţi clocotea! Auzeai vorbe inimoase, vedeai fapte de omenie… într-un cuvânt, frumosul şi… ai să mă crezi? Plângeam! De câte ori nu mi s-a întâmplat să plâng la teatru ca un tâmpit. „De ce plângi, Petea?” mă întreba câteodată nevasta. Dar nici eu nu ştiam de ce plâng… În general, scena are asupra mea o acţiune educativă… Şi, sincer vorbind, cine nu se simte înduioşat de artă? Pe cine nu-l înnobilează arta? Cui, dacă nu artei, îi datorăm noi prezenţa în inima noastră a unor sentimente înalte, pe care sălbaticii nu le cunosc, cum nu le cunoşteau nici strămoşii noştri! Simt şi acum lacrimi în ochi… Sunt lacrimi nobile şi nu mi-e ruşine de ele! Hai să bem, frate dragă! Să înflorească arta şi omenia!
— Să bem… Deie Domnul ca şi copiii noştri să poată simţi aşa cum… simţim noi.
Prietenii îşi goliră paharele şi începură să vorbească despre Shakespeare.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 44, 3 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
