La azilul de bătrâni şi bolnavi fără leac

În fiecare sâmbătă seară, eleva de liceu Saşa Eneakina, o fetiţă pipernicită, scrofuloasă, cu pantofi scâlciaţi, se duce cu mama ei la „Azilul de bătrâni şi bolnavi fără leac” din N. Acolo e internat bunicul ei după tată, Parfeni Savvici, locotenent din garda imperială, în retragere. În odaia bunicului e zăpuşeală şi miroase a untdelemn. Pe pereţi atârnă tablouri necuviincioase: o femeie la baie, tăiată din revista „Niva”, nişte nimfe care se încălzesc la soare, un bărbat cu jobenul dat pe ceafă, care se uită prin gaura cheii la o femeie goală etc. Prin unghere numai pânze de păianjeni, pe masă fărâmituri de pâine şi solzi de peşte… Şi nici bunicul nu-i prea plăcut la înfăţişare! E bătrân, gârbovit, şi trage tutun pe nas, de ţi-e mai mare sila. Ochii îi lăcrămează, gura ştirbă îi e veşnic deschisă. Gând intră Saşa cu mamă-sa, bunicul zâmbeşte, şi zâmbetul lui pare o zbârcitură adâncă.

— Ei, cum merge? o întreabă bunicul pe Saşa care se apropie să-i sărute mâna. Ce face tată-tău?

Saşa nu răspunde. Mama începe să plângă fără o vorbă.

— Tot mai cântă la pian prin birturi? Ei, ce să-i faci!… Toate astea-s din neascultare, din trufie… S-a însurat cu mama ta şi… s-a tâmpit. Da… un boier, fiu de tată nobil şi să se însoare cu… „ptiu”, uite, cu cine… cu o actriţă, cu fiica lui Seriojka… Seriojka era clarinetist la mine şi rânea grajdurile… Plângi, plângi, fato! Spun adevărul… Slugă ai fost, slugă ai rămas!…

Saşa se uită la maică-sa – fiica lui Seriojka şi actriţă – şi începe să plângă şi ea. Se aşterne o tăcere grea, apăsătoare… Un bătrânel cu picior de lemn aduce un samovăraş de aramă. Parfeni Savvici ia cu trei degete puţin ceai – un ceai ciudat, cu firul foarte mare, de culoare cenuşie –, şi îl opăreşte.

— Beţi! spune el, turnând trei ceşti mari. Bea, actriţo!

Musafirele iau ceştile în mână… Ceaiul e cum nu se poate mai prost, miroase a mucegai, dar trebuie să-l bea – altfel bunicul s-ar supăra!… După ceai, Parfeni Savvici îşi ia nepoţica pe genunchi şi începe s-o dezmierde, privind-o cu o duioşie înlăcrămată.

— Tu, nepoţică, eşti de neam mare… Să nu uiţi asta… Sângele nostru nu-i un sânge de actor oarecare… Nu te uita că trăiesc în calicie şi că tac-tu zdrăngăne la pian prin birturi. Nu tatăl tău e de vină, ci firea lui îndărătnică şi trufaşă… Iar eu am ajuns aşa din pricina sărăciei, dar suntem oameni de seamă… Ia întreabă-mă ce am fost! Nici n-ai să crezi!

Şi bunicul povesteşte, mângâind cu mâna lui uscăţivă căpşorul Saşei:

— La noi în toată gubernia nu erau decât trei oameni de vază: contele Egor Grigorici, guvernatorul şi cu mine. Eram cei dintâi şi cei mai de seamă… Bogat n-am fost, nepoţico… Nu aveam cu totul decât vreo cinci mii de deseatine de pământ prost şi vreo şase sute de suflete, şi nimic mai mult. N-aveam nici legături cu marii conducători de oşti, nici rude de neam mare. N-am fost nici scriitor, nici vreun Rafael, nici filozof… Într-un cuvânt, eram un om ca toţi oamenii… Şi totuşi ascultă bine, nepoţico! nu mă plecam în faţa nimănui, guvernatorului îi spuneam Vasea, preasfinţitului îi strângeam mâna, iar cu contele Egor Grigorici eram prieten la cataramă. Şi toate astea fiindcă mă pricepeam să trăiesc ca un om luminat, cu mentalitate europeană…

După o lungă introducere, bunicul începe să povestească cum şi-a trăit el traiul pe vremuri… Vorbeşte mult, cu înflăcărare.

— Pe muierile de la moşie le puneam în genunchi pe boabe de mazăre, ca să se strâmbe, bolborosea el între altele. Muierile se strâmbau şi ţăranii se prăpădeau de râs… Văzându-i pe ei râzând, râdeam şi eu şi mă mai veseleam oleacă… Pentru cele cu carte aveam altă pedeapsă, mai blândă: sau le puneam să înveţe pe de rost condica cu socoteli, sau le porunceam să se caţere pe acoperiş şi să citească de acolo cu glas tare, pe „Iuri Miloslavski”, dar să citească în aşa fel încât să aud din odăi… Când pedepsele morale nu dădeau rezultat, le foloseam pe cele corporale, care aveau mai mult efect…

Vorbind despre disciplină, fără de care, după părerea lui, „omul seamănă cu o teorie fără practică”, bunicul spune că pedepsele trebuie să fie compensate cu răsplătiri.

— Pentru acte foarte curajoase, bunăoară pentru prinderea unui hoţ, răsplăteam bine: pe cei mai în vârstă îi însuram cu fete tinere, pe cei tineri îi scuteam de armată şi aşa mai departe.

Bunicul petrecea pe timpuri, cum „nu mai petrece nimeni astăzi”.

— Cu toată lipsa mea de mijloace, aveam şaizeci de muzicanţi şi de cântăreţi. Orchestra mi-o conducea un jidov, iar de cor se ocupa un diacon răspopit… Jidovul era mare muzicant… Nici dracu’ nu s-ar fi priceput să cânte cum cânta blestematul ăla. Îţi scotea, şmecherul, nişte echivocuri la contrabas, cum Rubinstein sau Beethoven, bunăoară, nu le-ar fi putut scoate nici la vioară… învăţase notele în străinătate, îi zicea din toate instrumentele şi era meşter să dea şi din mâini. N-avea decât un neajuns: mirosea a peşte stricat de te trăsnea şi strica decorul cu sluţenia lui. Din cauza asta, la sărbători eram nevoit să-l ascund după un mic paravan… Nici răspopitul nu era prost. Se pricepea la note, ştia să şi poruncească. Pusese atât de bine la punct disciplina, încât mă miram chiar eu. Izbutea să facă orice cu oamenii din cor. Câteodată un bas de-al lui cânta cu glas de tenor, iar o muiere îi zicea cu başii, atât de gros cânta… Mare meşter mai era, diavolul… Avea o înfăţişare plină de ifos, de parcă ar fi fost cine ştie ce om cu vază… Atât că bea de stingea, dar asta, nepoţico, e după cum e omul… Unuia îi face rău, altuia îi e chiar de folos. Un cântăreţ trebuie să bea, deoarece glasul se face mai adânc de pe urma votcii… Plăteam jidovului o sută de ruble pe an în bilete de bancă, iar răspopitului nu-i plăteam nimic… Stătea la mine numai pe mâncare şi îşi primea leafa în natură: în hrişcă, în carne, în sare, în fete, în lemne şi aşa mai departe. Trăia la mine ca în sânul lui Avram, cu toate că de multe ori puneam să-l spânzure de încheieturile mâinilor şi să-i tragă câte o mamă de bătaie… îmi aduc aminte cum într-o zi am pus să-l întindă la pământ pe el şi pe Seriojka, tatăl ăsteia, tatăl mamei tale, şi…

Saşa sare dintr-odată în picioare şi se lipeşte de mama ei, care e albă ca varul şi tremură din tot trupul…

— Hai acasă, mamă… Mi-e frică!

— De ce ţi-e frică, nepoţico?

Bunicul se apropie de nepoţică, dar ea întoarce capul, tremură şi se lipeşte mai tare de maică-sa.

— Se vede că o doare căpşorul, spune mama cu un glas ce parcă cere iertare. De obicei la ora asta doarme… La revedere…

Înainte de plecare, mama Saşei se apropie de bunic şi îi şopteşte, roşind, ceva la ureche.

— Nu dau! mârâie bunicul, încruntându-se şi molfăind din gură. Nu dau niciun ban! N-are decât să câştige tatăl ei bani pentru pantofi, pe la birturile lui; eu nu dau nicio leţcaie… Destul v-am răsfăţat! Vă face omul numai bine, iar de la voi nu se alege decât cu scrisori obraznice. Ştii doar ce scrisoare mi-a trimis deunăzi bărbăţelul tău… „Mai bine colind birturile şi adun fărâmituri căzute de la masa altuia decât să mă înjosesc faţă de un Pliuşkin…” Îţi place? Şi asta mi-o scrie mie, tatăl lui!

— Iartă-l, se roagă mama Saşei. E atât de nenorocit, atât de nervos…

Se roagă mult timp. În cele din urmă, bunicul scuipă mâniat, deschide un cufăraş şi, acoperindu-l cu tot trupul, scoate din el o hârtie de o rublă, mototolită… Femeia ia hârtia cu două degete şi, ca şi cum i-ar fi frică să se mânjească, o bagă repede în buzunar… Peste câteva clipe ea şi fetiţa ies cu paşi grăbiţi pe poarta întunecată a azilului.

— Să nu mă mai duci la bunic, mamă! se roagă Saşa tremurând. Mi-e frică de el.

— Nu se poate, Saşa… Trebuie să mergem la el… Dacă n-am mai merge, nu am avea ce mânca… Tatăl tău n-are de unde să facă rost. E bolnav şi… bea.

— De ce bea, mamă?

— E nenorocit, de aceea bea… Vezi Saşa, să nu-i spui că am fost la bunic… O să se supere şi iar o să tuşească… E mândru şi nu-i place să cerşim… Nu-i aşa că n-ai să-i spui?

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 43, 27 octombrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.