Dureri neştiute
POVESTIRE
— Acum, stimabililor, n-ar fi rău să putem cina! spuse Rebrotiosov, comandantul cercului de recrutare, un locotenent-colonel înalt şi subţire ca un stâlp de telegraf, ieşind cu un grup de prieteni de la club, într-o noapte întunecoasă de august. În oraşele mai răsărite, la Saratov, bunăoară, ţi se serveşte oricând supeul la club, dar în nenorocitul nostru Cerviansk nu capeţi, afară de vodcă şi de ceai cu muşte, nici pe dracu’! Şi nu e nimic mai rău decât să nu poţi lua o gustare, când eşti băut!
— Da, n-ar fi rău să îmbucăm ceva! îşi dădu cu părerea şi Ivan Ivanîci Dvoetociev, inspectorul şcolii consistoriale, înfăşurându-se mai strâns în paltonul său cam jerpelit. Dar s-a făcut ora două, birturile-s închise… Şi când te gândeşti ce-ar mai merge acum o scrumbioară… sau nişte hribişori… sau ceva aşa… ştiţi voi…
Inspectorul făcu un gest sugestiv cu mâna şi mimica lui aminti de un fel de mâncare, pesemne tare gustoasă, fiindcă toţi îşi linseră buzele, privindu-l. Rămaseră locului, pe gânduri. Dar degeaba îşi puseră cu toţii mintea la încercare: din frământarea lor nu ieşi nimic de înfulecat. Astfel că fură nevoiţi să se mulţumească cu închipuirea.
— Straşnic curcan am mai mâncat ieri la Golopiosov! oftă Prujina-Prujinski, ajutorul şefului de poliţie. Dar ia spuneţi-mi… aţi fost vreodată la Varşovia, domnilor? Acolo se face aşa… se iau nişte caraşi obişnuiţi, încă vii… dar, cu adevărat vii… şi se bagă în lapte… Îi laşi, afurisiţii, să înoate o zi întreagă în laptele acela şi apoi îi frigi cu smântână într-o tigaie încinsă. După aceea, frate dragă, fie şi ananas, şi nu-ţi mai trebuie! Zău aşa… Mai ales dacă mai bei un păhăruţ, două. Uiţi că mănânci… te unge la inimă, nu alta… mori de plăcere numai mirosindu-i…
— Şi dacă mai pui şi un castravecior murat… adăugă Rebrotiosov, plin de înţelegere. Când eram în garnizoană, în Polonia, ţin minte că la o singură masă dădeam gata vreo două sute de colţunaşi de ai lor, cu carne… Îţi umpleai cu ei farfuria vârf, puneai piper, îi presărai cu mărar şi cu pătrunjel şi… n-am cuvinte să vă spun ce era!
Rebrotiosov se opri deodată şi rămase pe gânduri. Îi venise în minte o ciorbă de cegă, pe care o mâncase la mănăstirea Troiţkaia, în 1856. Amintirea acelei ciorbe era atât de vie, încât comandantul cercului de recrutare simţi deodată în nări mirosul de peşte, începu să mestece în neştire şi nici nu băgă de seamă că intrase până peste galoşi într-o băltoacă.
— Nu, nu pot! spuse el. Nu pot să mai rabd! Mă duc acasă să-mi astâmpăr pofta! Ştiţi ce, domnilor, veniţi şi voi la mine! Zău! Bem câte un păhăruţ şi îmbucăm ce-om găsi. Nişte castraveţi, nişte cârnaţi… punem samovarul… ai? Luăm o gustărică, mai discutăm despre holeră, ne aducem aminte de altădată… Nevastă-mea doarme, dar nici nu-i nevoie s-o trezim… umblăm încetişor… Hai să mergem!
E de prisos să descriu entuziasmul cu care fu primită această invitaţie. Voi spune numai că niciodată Rebrotiosov nu avu prieteni mai buni ca în noaptea aceea.
— Am să-ţi mut fălcile! se răsti comandantul cercului de recrutare la ordonanţă, introducându-i pe musafiri în vestibulul cufundat în întuneric. De o mie de ori ţi-am spus, nemernicule, când dormi în vestibul, să aprinzi hârtie aromată! Hai, pregăteşte samovarul, dobitocule, şi spune Irinei să… să aducă din pivniţă castraveţi şi ridichi… Şi curăţă nişte scrumbii… Pune-le ceapă verde, tăiată mărunt, presară-le cu mărar… Ştii tu, mai taie şi cartofi, aşa în rondele… Şi sfecla, la fel… Apoi pune oţet şi untdelemn, ştii tu cum; pune şi muştar… Presară pe deasupra piper… Într-un cuvânt, fă o garnitură… Ai înţeles?
Rebrotiosov arătă cu degetul cum să amestece salata şi adăugă, prin pantomimă, la garnitură, ceea ce nu izbutise să adauge prin viu grai… Musafirii îşi lepădară galoşii şi intrară, prin întuneric, în salon. Gazda aprinse un chibrit, care răspândi miros de pucioasă şi lumină pereţii împodobiţi cu reproduceri oferite ca premii de revista „Niva”, cu vederi din Veneţia, cu portretul scriitorului Lajecinikov, şi cel al unui general cu ochi parcă speriaţi.
— Acuşica! şopti gazda, ridicând încetişor aripile mesei pentru a o prelungi. Pun totul pe masă şi ne aşezăm… Maşa mea nu se simte tocmai bine astăzi. O s-o iertaţi… O chestie femeiască. Doctorul Gusin spune că-i din pricina mâncării de post… Se prea poate! Eu îi spun mereu: „Sufleţelule, nu-i de vină mâncarea! Nu contează ceea ce intră, ci ceea ce iese pe gură… Mănânci de post, dar te superi, ca şi înainte… Decât să-ţi chinuieşti trupul, ar fi mai bine să nu te superi, să nu rosteşti fel de fel de vorbe…” Nici nu vrea să mă audă! Cică „aşa-s deprinsă din copilărie.”
Ordonanţa intră şi, întinzând gâtul, şopti ceva la urechea gazdei. Rebrotiosov încruntă sprâncenele.
— Mda… mormăi el înfundat. Hm… nu face nimic… Domnilor, mă iertaţi… în câteva clipe sunt înapoi… Ştiţi, Maşa a încuiat pivniţa şi dulapurile din pricina servitorilor şi a luat cheile la ea. Trebuie să mă duc să le iau…
Rebrotiosov se ridică, deschise încetişor uşa şi se duse în vârful picioarelor la nevastă… Nevastă-sa dormea.
— Maşenka! îi şopti el, apropiindu-se cu băgare de seamă de pat. Trezeşte-te, Maţunia, numai o clipă!
— Cine-i? Tu eşti? Ce vrei?
— Uite de ce am venit, Maşenka… Dă-mi cheile, îngeraşule, şi nu-ţi strica somnul… Dormi înainte… Mă descurc eu şi singur… Am să le dau câte un castravecior, nimic mai mult… Să mă bată Dumnezeu… Sunt cu Dvoetociev, ştii tu, Prujina-Prujinski şi alţi câţiva… Nişte oameni minunaţi… stimaţi de toată lumea… Prujinski are chiar ordinul „Sfântul Vladimir”, clasa a IV-a… Te stimează aşa de mult…
— Unde te-ai îmbătat?
— Ei, poftim, de ce te superi?… Vezi cum eşti?… Am să le dau câte un castravecior şi atâta tot… Acuşi pleacă… Mă descurc eu şi singur; pe tine n-o să te supărăm deloc… Stai culcată, păpuşico… Cum te mai simţi? A venit Gusin în lipsa mea? Hai, dă-mi mânuţa să ţi-o sărut… Musafirii te respectă atât… Ştii că Dvoetociev e un om cu frica lui Dumnezeu… Prujina şi administratorul financiar, la fel. Toţi au pentru tine… îmi spun mereu: „Maria Petrovna nu-i o femeie, e ceva… de neînţeles… E steaua judeţului nostru!”
— Hai, culcă-te şi lasă tâmpeniile! Te îmbeţi la club cu scandalagiii tăi şi după aceea nu-ţi mai tace gura toată noaptea! Ar trebui să-ţi fie ruşine! Ai copii!
— Copii am eu… dar nu te uiţi, Manecika… nu te supăra… Te preţuiesc şi te iubesc… Am să-i căpătuiesc şi pe copii, cu voia lui Dumnezeu… Pe Mitea am să-l dau la liceu… Dar gândeşte-te! Nu pot să-i dau afară… Oricum, e greu… Au venit să mă vadă şi mi-au cerut de mâncare. Mi-au spus: „Dă-ne să gustăm ceva…” Dvoetociev, Prujina-Prujinski… sunt toţi oameni aşa de cumsecade… Te simpatizează şi te preţuiesc mult. Am să le dau câte un castravecior, câte un păhăruţ şi… n-au decât să plece… Mă descurc eu şi singur…
— Doamne, ce pacoste pe capul meu! Ai înnebunit sau ce-i cu tine? Oaspeţi la ora asta? Să le fie ruşine, golanii dracului, să tulbure oamenii în toiul nopţii! Unde s-a mai pomenit să faci vizite noaptea?… Ce-i aici, cârciumă? Aş fi o tâmpită dacă ţi-aş da cheile! N-au decât să se dezmeticească şi să vină mâine!
— Hm… De ce n-o spuseşi din capul locului… N-aş fi apucat să mă mai înjosesc în faţa ta… înseamnă că nu eşti o adevărată tovarăşă de viaţă, că nu eşti mângâierea bărbatului tău, după cum spune scriptura, ci… mi-e ruşine s-o spun… Scorpie ai fost, scorpie ai rămas…
— A-a-a… vasăzică mă şi insulţi, ciumă ce eşti?
Soţia se ridică în capul oaselor şi… comandantul cercului de recrutare îşi frecă obrazul, apoi urmă:
— Merci… înseamnă că-i adevărat ce am citit odată despre neveste într-o revistă: „… În lume înger neîntinat, acasă drac împieliţat!” Asta e!… Satană ai fost, satană ai rămas…
— Na, ţine!
— Dă-i, dă-i… Bine că ai bărbat, ca să-l baţi! Te rog în genunchi… Te rog din suflet… Manecika!… Iartă-mă!… Dă-mi cheile! Manecika! Îngeraşule! Fiinţă fără suflet, nu mă face de râs în faţa lumii! Până când ai să mă chinuieşti, barbare? Dă-i… Bate-mă… Merci… Dar te rog din suflet…
Soţii mai discutară încă mult timp în felul acesta… Rebrotiosov se puse în genunchi, plânse de două ori, înjură, frecându-şi întruna obrazul… Până la urmă, nevastă-sa se sculă furioasă şi spuse:
— Văd eu că n-o să se isprăvească niciodată chinul meu! Dă-mi rochia de pe scaun, faraonule!
Rebrotiosov îi întinse cu grijă rochia, îşi netezi părul ciufulit şi se întoarse la musafiri. Musafirii stăteau în faţa generalului din portret, se uitau la privirea lui speriată şi căutau să rezolve problema: cine e mai de seamă: generalul sau scriitorul Lajecinikov? Dvoetociev spunea că Lajecinikov, dându-i zor cu nemurirea. Prujinski îl contrazicea:
— E scriitor bun, nimic de zis… are şi haz, şi duioşie, dar ia trimite-l la război, n-o scoate la capăt nici cu comanda unei companii, pe când generalului poţi să-i încredinţezi şi un corp de armată şi se descurcă…
— Maşa mea vine îndată… le întrerupse discuţia gazda intrând în salon. Acuşica!
— Zău, vă deranjăm… Dar ce-i cu obrazul dumitale, Feodor Akimîci? Doamne, ai şi o vânătaie sub ochi! Ce-ai păţit?
— Obrazul? Care obraz? se ruşină gazda. A, da! Adineauri mă furişam tiptil la Manecika, voiam s-o sperii şi, deodată, prin întuneric m-am lovit de pat! Ha-ha… Uite-o şi pe Manecika… Ce ciufulită eşti, Maniunia! Curat Louise Michel!
Maria Petrovna intră în salon, ciufulită, somnoroasă, dar numai zâmbet şi voie bună:
— Ce drăguţ din partea voastră că aţi trecut pe la noi! începu ea. Dacă nu veniţi ziua, îi sunt recunoscătoare bărbatului meu că măcar noaptea izbuteşte să vă aducă. Dormeam, când am auzit glasuri… Cine să fie, m-am gândit eu… Fedea mi-a spus să-mi văd de somn, să nu mă scol, dar nu m-a răbdat inima…
Maria Petrovna se duse în fugă la bucătărie şi cina începu…
— Bine-i să fii însurat! oftă Prujina-Prujinski, ieşind, după un ceas, cu tot grupul de prieteni din casa comandantului cercului de recrutare. Mănânci când vrei, bei când îţi vine pofta… Ştii că există o fiinţă care te iubeşte… Îţi mai cântă şi ceva la pian… Fericit e Rebrotiosov!
Dvoetociev tăcea. Ofta şi se gândea. Ajuns acasă, în timp ce se dezbrăca oftă deodată atât de zgomotos încât îşi trezi nevasta.
— Nu tropăi aşa cu ciubotele, nesimţitule! se răsti ea. Nu mă laşi să dorm! Te îmbeţi la club şi după aceea mai faci şi tărăboi, neruşinatule!
— Nu ştii decât să ocărăşti! oftă inspectorul. Să fi văzut cum trăiesc Rebrotiosovii! Doamne, ce bine trăiesc! Când îi vezi, îţi vine să plângi de înduioşare. Numai eu am avut ghinionul să iau o zgripţuroaică. Hai, fă-mi loc!
Inspectorul se acoperi cu plapuma şi, blestemându-şi în gând soarta, adormi.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 34, 25 august. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
