Vodevilul
Prânzul se sfârşise. Bucătăreasa primi poruncă să strângă cât mai încetişor masa, să nu facă zgomot cu farfuriile şi să nu tropăie… Copiii fură trimişi, în mare grabă la pădure… Toate acestea, fiindcă Osip Feodorîci Klodkov, stăpânul vilei, un om uscăţiv, tuberculos, cu ochii duşi în fundul capului şi nasul ascuţit, scosese din buzunar un caiet şi, dregându-şi ruşinat glasul, începuse să le citească musafirilor un vodevil scris de el. Vodevilul avea un subiect simplu, era scurt şi pe placul cenzurii. Iată-l! Funcţionarul Iasnoserdţev dă buzna în scenă şi-şi anunţă nevasta că dintr-o clipă într-alta vor primi vizita şefului său, consilierul de stat Kleşciov care o simpatizează pe fiica lor Liza. Urmează un lung monolog al lui Iasnoserdţev pe tema: ce plăcut e să fii socrul unei excelenţe! „Are pieptul plin de decoraţii… lampas roşu la pantalon… iar tu stai lângă el şi pare foarte firesc! Ca şi cum n-ai fi doar un firicel de praf în vâltoarea universului!” Cufundat în visare, viitorul socru îşi dă deodată seama că prin odăi se simte un miros puternic de gâscă friptă. E neplăcut să primeşti un musafir de seamă când miroase urât în odăi, şi Iasnoserdţev începe să-şi mustre nevasta. „Niciodată nu poate omul să-ţi facă pe plac!” îi răspunde nevasta izbucnind în plâns. Viitorul socru se ia cu mâinile de cap şi-i porunceşte să isprăvească odată cu bocetele, căci nu se cade să primeşti un şef cu ochii plânşi: „Toanto! Şterge-ţi obrazul… Mumie, irodiadă necioplită ce eşti!” Pe nevastă o apucă istericalele. Fiica declară că numai poate răbda nişte părinţi atât de nevricoşi şi se îmbracă să plece. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Până la urmă, distinsul oaspe găseşte pe scenă un doctor, care-i pune soţului comprese cu apă de plumb la cap, şi un comisar care încheie un proces-verbal de tulburare a liniştii publice. Atâta tot! În acţiune îl amestecă şi pe logodnicul Lizei, Granski, licenţiat în drept, un om dintre „cei noi”, care face teorii şi reprezintă pare-se, în vodevil, principiul binelui.
Citind, Klocikov trăgea mereu cu coada ochiului la ascultători să vadă dacă râd. Spre bucuria lui, musafirii îşi puneau mâna la gură şi se uitau unul la altul.
— Ei? Ce ziceţi? îşi ridică Klocikov privirea asupra lor când isprăvi de citit. Cum vi se pare?
Drept răspuns, cel mai în vârstă dintre musafiri, Mitrofan Nikolaievici Zamazuon, cărunt şi chel ca o lună, se sculă în picioare şi, îmbrăţişându-l cu lacrimi în ochi, îi spuse:
— Mulţumesc, dragul meu! A fost o adevărată desfătare… Ai scris aşa de bine chestia asta, că m-au podidit lacrimile… Vino să te mai strâng o dată în braţe!…
— Minunat! Remarcabil! se amestecă în vorbă Polumrakov. Ai talent, mare talent! Ştii ce, frate dragă? Lasă-te de serviciu şi apucă-te de scris! Zău, neapărat! Ar fi o crimă să-ţi îngropi talentul!
Începură felicitările, izbucnirile entuziaste, îmbrăţişările… Se trimise după şampanie rusească.
Klocikov, roşu, emoţionat, beat de fericire, începu să se plimbe în jurul mesei.
— Simt de mult în mine această chemare! începu el, tuşind şi gesticulând. Încă din copilărie… Mă exprim literar, sunt spiritual… Scena o cunosc – ce vreţi – zece ani şi mai bine, am fost artist amator… Ce-mi mai lipseşte? Să lucrez niţel pe acest tărâm, să mai învăţ câte ceva… Şi nu voi fi cu nimic mai prejos ca alţii…
— Aşa-i, să mai înveţi! îşi dădu cu părerea Zamazurin. Bine ai zis… Numai că vezi, scumpul meu… Iartă-mă, dacă îţi spun, dar mie-mi place să spun adevărul, adevărul mai presus de orice… Iată: înfăţişezi în piesă pe un oarecare Kleşciov, consilier de stat… Cred că nu faci bine, dragul meu… În fond, n-are nicio importanţă, dar… cum să-ţi spun… e totuşi o chestiune delicată… E o Excelenţă, vezi tu… Las-o dracului, frate dragă! Te pomeneşti că al nostru se mai supără, crezând că l-ai vizat pe el… O să se simtă jignit, moşul… Şi el nu ne-a făcut decât bine… Dă-o-ncolo!
— Sa ştii că bine zici, se sperie Klocikov. Trebuie să mai schimb pe ici pe colo… Am să pun peste tot „Înălţimea Voastră”… Sau nu! N-am să pun niciun rang sau titlu…” Pur şi simplu Kleşciov…
— Şi mai e ceva, adăugă Polumrakov. Nu-i decât un fleac, dar, oricum, e neplăcut… bate la ochi… Logodnicul ăla al tău, Granski, îi spune Lizei că, dacă părinţii nu se învoiesc la căsătoria lor, el o va lua împotriva voinţei lor. Poate că nu-i mare lucru… poate că, de multe ori, părinţii sunt într-adevăr nişte porci în tirania lor, dar, în timpurile noastre, cum să zic… mă tem să n-o păţeşti!
— Da, prea le spui pe şleau! fu de părere şi Zamazurin. Mai schimbă şi tu niţel pasajul ăsta… Şi ai face bine să scoţi şi consideraţiunile privitoare la plăcerea de a fi socrul şefului. Spui că e plăcut, şi totuşi ironizezi… Cu lucrurile astea nu trebuie să glumeşti frate dragă… Al nostru a luat şi el o fată săracă; înseamnă deci că a făcut rău? Asta vrei să spui? Crezi că asta nu l-ar putea jigni? Să admitem că se duce la teatru şi vede piesa ta… Crezi că o să-i facă plăcere? Doar te-a sprijinit atunci când, odată cu Salaleev, ai cerut un ajutor în bani. „E un om bolnav, a spus el, are mai multă nevoie de bani decât Salaleev…” Ei, vezi?
— Mărturiseşte că ai făcut aici o aluzie la el! făcu cu ochiul Buliaghin.
— Nici prin cap nu mi-a trecut! protestă Klocikov. Să mă bată Dumnezeu dacă am vrut să fac aluzie la cineva!
— Lasă-lasă… Adevărul e că-i cam place să alerge după fuste… Asta ai prins-o bine la el… Şi-apoi mai e ceva… dă-l încolo de comisar… Ce nevoie ai de el?… Şi pe Granski să-l scoţi… Face pe eroul, dracu’ ştie cu ce se ocupă, vorbeşte fel de fel de bazaconii… Dacă l-ai dezaproba, ar mai merge, dar tu, dimpotrivă, îl simpatizezi… Poate că-i om de treabă, dar… dracu’ să-l mai descurce! Se poate crede orice…
— Şi ştiţi cine-i Iasnoserdtev? E Eniakin al nostru… La el face aluzie Klocikov… E consilier titular, se ciorovăieşte veşnic cu nevastă-sa, are o fiică… Chiar el e… Bine-mi pare, dragul meu! Aşa-i trebuie, nemernicul! Prea face pe grozavul!
— Să-l luăm, bunăoară, pe acest Eniakin… oftă Zamazurin. E un om de nimic, un ticălos, dar te pofteşte mereu pe la el pe acasă, ţi-a botezat-o pe Nastia… Nu-i frumos, Osip! Scoate-l! Şi, dacă vrei să ştii părerea mea… ar fi mai bine să te laşi!… Să te laşi de treaba asta… Gândeşte-te şi tu… Or să înceapă îndată vorbe: „Cine, cum, ce fel?…” N-ai să ştii nici tu cum să le mai descurci!
— Aşa-i… îl susţinu Polumrakov. Joacă-joacă, dar te pomeneşti că iese vreo istorie că n-o mai dregi nici în zece ani… Nu faci bine, Osip… Asta nu-i treabă pentru tine… Vrei cu tot dinadinsul să ajungi un Gogol sau un Krîlov?… Ăştia au fost cu adevărat oameni învăţaţi. Pe când tu, ce şcoală ai? Eşti un biet vierme, un nimic! Orice muscă poate să te strivească… Lasă-te, frate! Dacă află al nostru, e jale… Lasă-te!
— Rupe-l! şopti Buliaghin. Noi o să tăcem chitic… Dacă ne întreabă cineva, spunem şi noi… nimic…
— De ce să spunem? Nu-i nevoie să spunem, încuviinţă Zamazurin. Dacă te întreabă ei, atunci… nu poţi să minţi… De altul îţi pare rău, da’ de tine ţi se rupe inima… Aşa sunteţi voi, faceţi fel de fel de bazaconii, iar după aceea, alţii să scoată tăciunii din foc în locul vostru! Pentru mine, asta-i mai rău ca orice! Pe tine, un biet bolnav, n-o să te tragă la răspundere, dar de noi o să se agaţe… Şi zău, nu-mi convine!
— Mai încet, domnilor!… Vine cineva… Ascunde-l, Klocikov!
Klocikov păli, ascunse repede caietul, se scărpină în cap şi căzu pe gânduri.
— Da, aşa-i… oftă el. O să înceapă vorbe… O să se interpreteze în fel şi chip… Poate chiar că sunt în vodevilul meu lucruri pe care noi nu le vedem, dar pe care alţii o să le vadă… Am să-l distrug! Iar voi, fraţilor… să nu spuneţi nimănui… vă rog…
Se aduse şampanie rusească… Musafirii băură şi plecară pe la casele lor…
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 26, 30 iunie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
