Fata consilierului de comerţ
ROMAN
Consilierul de comerţ Mehanizmov are trei fiice: Zina, Maşa şi Saşa. Pentru fiecare dintre ele sunt depuse la bancă câte o sută de mii de ruble zestre. Dar nu despre asta-i vorba.
Saşa şi Maşa n-au nimic deosebit. Dansează minunat, brodează, ştiu să roşească, să viseze, se dau în vânt după locotenenţi şi, pare-mi-se, atâta tot. În schimb Zina, cea mai mare, e dintre acele făpturi rare care ies din comun. Mai degrabă întâlneşti în viaţă un reporter fără darul beţiei decât o făptură care să-i semene.
Era ziua onomastică a Saşei. Noi, vecinii de moşie, ne-am gătit cu hainele cele mai bune, am înhămat caii cei mai straşnici şi am plecat la conacul lui Mehanizmov s-o felicităm. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, în locul acestui conac se afla o cârciumă. Şi cârciuma a crescut, a crescut mereu, până ce s-a prefăcut într-un minunat conac cu livezi, eleşteie, havuzuri cu jocuri de apă şi feciori cu mutre de buldogi. După ce-am sosit şi am rostit felicitările de rigoare, ne-am aşezat la masă. S-a servit o supă „julienne”. Înainte de „julienne” am băut câte două păhăruţe şi am luat o gustărică.
— Ce ar fi să bem şi un al treilea? propuse Mehanizmov. Lui Dumnezeu îi place treimea şi unde mai pui că… tres hvaţiunt consîlium … Asta-i pe latineşte, mă fraţilor! Măi Iaşka, godac râtos, ia dă-ne de pe masa cealaltă o scrumbie! Hai, boierilor! Fără mofturi! Mitri Piotrîci, je vu pri alè maşer!
— Of, tată! se amestecă Maşa. De ce plictiseşti lumea? Parcă ai fi negustorul Vodiankin… cu trataţiile tale.
— Ştiu eu ce spun! Iar tu să-ţi ţii gura! Numai când avem mosafiri le dau voie să mă tutuiască! îmi şopti el peste masă. De dragul civilizaţiei! Când nu-s mosafiri, ioc tutuială!
— Dintr-un bădăran n-ai să faci un pan! oftă vecinul meu, un general cu lentă. Porc a fost, porc a rămas…
Puţin câte puţin, Melianizmov se chercheli, îşi aduse aminte de trecutul său de cârciumar şi începu să-şi dea în petic. Sughiţa, încerca să vorbească franţuzeşte şi spunea vorbe urâte…
— Isprăveşte odată! i se adresă prietenul său, generalul. Oricât ţi-ai face de cap, trebuie, să păstrezi buna-cuviinţă. Fii şi tu mai… frate dragă!
— Îmi fac de cap pe banii mei şi nu pe ai tăi! Am şi eu „Leul şi Soarele”! Şi apoi, ia spune, cât mi-aţi luat ca să mă faceţi mijlocitor de pace onorific, domnilor?
La un capăt al mesei scârţâi şi trosni un scaun. Ne îndreptarăm privirile într-acolo şi văzurăm doi ochi negri, mari, care aruncau scântei şi fulgere asupra lui Mehanizmov. Aceşti ochi erau ai Zinei, o brunetă înaltă, zveltă, strânsă într-o rochie neagră. Pe chipul ei palid jucau pete trandafirii şi în fiecare pată clocotea mânia.
— Te rog să încetezi, tată! spuse Zina. Nu-mi plac măscăricii!
Mehanizmov o privi sfios, începu să se foiască pe scaun, dădu peste cap un pahar de coniac şi tăcu.
„Hehei! ne gândirăm noi. Asta nu-i nici Saşa, nici Maşa… Cu ea nu-i de glumit… E o fiinţă deosebită… Asta-i!…
Priveam cu admiraţie chipul mâniat. Mărturisesc că nici până atunci nu fusesem nepăsător faţă de Zina. E minunat de frumoasă, pare o Diană şi tace tot timpul. Şi fecioara care tace tot timpul ascunde, precum ştiţi şi dumneavoastră, atâtea taine! E ca o sticlă care nu ştii ce conţine – ai bea, dar ţi-e teamă: dacă e otravă?
După-masă m-am apropiat de Zina şi, ca să-i arăt că sunt şi oameni care o înţeleg, am început să-i vorbesc de influenţa nefastă a mediului, de adevăr, de muncă, de libertatea femeii. Uşor ameţit de vin, am trecut de la libertatea femeii la sistemul de control cu buletinele de identitate, la cursul valutelor, la cursurile pentru femei… Vorbeam cu foc, cu tremur în glas şi am încercat de vreo zece ori să-i iau mâna… Vorbeam de altfel sincer şi curgător, ca şi cum aş fi citit cu glas tare un articol de fond. Ea mă asculta, uitându-se la mine. Ochii i se făceau din ce în ce mai mari şi mai rotunzi… Obrajii îi păleau vădit la auzul vorbelor mele… În cele din urmă, nu ştiu de ce, spaima îi aprinse o clipă privirea.
— E oare cu putinţă să fi fost sincer în tot ce-ai spus? întrebă ea, copleşită parcă de groază.
— Eu… să nu fiu sincer?! Faţă de dumneata? Eu… Dar îţi jur că…
Mă apucă de mână, se aplecă spre obrazul meu şi îmi şopti cu glas înăbuşit:
— Vino diseară la ora zece în pavilionul de marmură… Te rog din suflet! Am să-ţi spun totul! Totul!
După aceste vorbe, se făcu nevăzută. De emoţie mi s-a tăiat răsuflarea.
„S-a îndrăgostit de mine, mi-am spus, privindu-mă pe furiş în oglindă. N-a rezistat!”
Sunt un bărbat fermecător, de ce aş face exces de modestie? Înalt, chipeş, cu barba neagră ca pana corbului… În ochii mei albaştri şi pe chipul meu oacheş poţi citi suferinţele îndurate. Fiecare gest trădează o dezamăgire. Şi, pe lângă toate acestea, sunt bogat. (Averea mi-am făcut-o din literatură.)
Înainte de ora zece, mă aflam în pavilion, perpelindu-mă de nerăbdare. În cap şi în piept mi se dezlănţuise o furtună. Cuprins de o moleşeală dulce, chinuitoare, închideam ochii şi în bezna de sub pleoape o vedeam pe Zina… Alături de ea, prin întuneric, zăream, nu ştiu de ce, o ilustraţie poznaşă, pe care o văzusem cândva într-o revistă: un lan de secară înaltă, o pălărioară de femeie, o umbreluţă, un baston, un joben… Să nu mă osândească cititorul pentru această ilustraţie! Nu sunt singurul care are o imaginaţie atât de libertină. Cunosc un poet liric care se linge pe buze şi plescăie din limbă de câte ori îi apare muza, lui, inspiratului… Dacă un poet îşi îngăduie asemenea libertăţi, noi prozatorii suntem cu atât mai de iertat.
La ora zece fix, Zina se ivi în uşa pavilionului, în bătaia Lunii. M-am repezit la ea şi am apucat-o de mână.
— Draga mea… am început eu să bolborosesc. Te iubesc… Te iubesc cu patimă, la nebunie!
— Dă-mi voie, a spus ea, aşezându-se şi întorcând încet spre mine faţa ei palidă. Îndepărtează-ţi (sic!) mâna!
Aceste vorbe fură rostite pe un ton atât de solemn, încât jobenul, bastonul, pălărioara de femeie şi lanul de secară îmi zburară din minte rând pe rând…
— Spui că mă iubeşti… Şi dumneata îmi placi. Aş putea să mă mărit cu dumneata, dar înainte de toate trebuie să te salvez, nenorocitule. Eşti pe marginea prăpastiei. Convingerile dumitale te sortesc pieirii! Se poate oare, nefericitule, să nu-ţi dai seama de acest lucru? Îndrăzneşti să crezi că am să-mi leg soarta de un om care are asemenea convingeri? Nu! Îmi placi, dar am să ştiu să-mi birui sentimentul. Salvează-te, cât nu e prea târziu! Pentru început, iată… citeşte măcar asta! Citeşte, şi ai să vezi ce drum greşit ai apucat!
Şi îmi băgă în mână o hârtie. Am aprins un chibrit şi în sărmana mea mână am văzut un număr de anul trecut al ziarului „Grajdanin”. O clipă am rămas pe bancă uluit, incapabil să scot o vorbă, apoi am sărit în picioare şi m-am luat cu mâinile de cap.
— Dumnezeule! am strigat eu. În tot judeţul Lohmotievo e o singură făptură mai aleasă, şi aceea… chiar şi aceea e o proastă! Doamne, Dumnezeule!
Peste zece minute mă aflam în brişcă, în drum spre casă.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 42, 15 octombrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
