Tutorele
Mi-am biruit sfiala şi am intrat în biroul generalului Şmîgalov. Generalul şedea la masa de lucru şi făcea pasienţa caprice des dames .
— Ce vrei, dragul meu? mă întrebă el prietenos, arătându-mi cu capul un jilţ.
— Am venit la dumneavoastră într-o chestiune, Excelenţă, am spus eu, aşezându-mă şi încheindu-mi, nu ştiu de ce, surtucul. Am venit la dumneavoastră într-o chestiune cu caracter personal, nu de serviciu. Am venit să cer mâna nepoatei dumneavoastră, Varvara Maximovna.
Generalul întoarse încet capul spre mine, mă cercetă atent cu privirea şi scăpă cărţile jos. Mişcă îndelung din buze şi articulă:
— Dumneata… Ce, nu ţi-e bine? Ai înnebunit? Răspunde-mi: ai înnebunit? Cum de îndrăzneşti? şuieră el, făcându-se stacojiu. Cum de îndrăzneşti? Mucosule! Ţângăule! Îţi arde de glume… ai?…
Şi, bătând din picior, Şmîgalov zbieră atât de tare încât şi geamurile zăngăniră:
— Ridică-te!! Uiţi eu cine vorbeşti! Te poftesc să te cari de aici şi să nu te mai arăţi în ochii mei! Marş! Afară!
— Dar vreau să mă însor, Excelenţă!
— Poţi să-ţi cauţi nevastă oriunde, dar nu la mine! Nu eşti încă de nasul nepoatei mele, domnule! Nu eşti o pereche pentru ea! Nici averea, nici situaţia dumitale socială nu-ţi dau dreptul să-mi propui o asemenea… propunere! E o obrăznicie din partea dumitale! Te iert, mucosule, dar te rog să nu mă mai plictiseşti!
— Hm… V-aţi descotorosit până acum de cinci peţitori în felul acesta… Dar de al şaselea nu veţi izbuti să scăpaţi. Cunosc pricina acestor refuzuri. Iată ce e, Excelenţă… Vă dau în modul cel mai solemn cuvântul meu de onoare că, odată însurat cu Varia, n-am să vă cer nicio copeică din banii pe care i-aţi irosit, în calitate de tutore al Variei. Vă dau cuvântul meu de onoare!
— Repetă ce ai spus! rosti generalul cu un glas nefiresc, strident, şi se repezi la mine cu paşi mărunţi, ca un gânsac aţâţat. Repetă! Repetă, nemernicule!
Am repetat. Generalul s-a făcut stacojiu şi a început să alerge prin odaie.
— Asta mai lipsea! tună el cu glas dogit, ridicându-şi braţele spre cer. Asta mai lipsea: ca subordonaţii mei să-mi aducă în propria-mi casă insulte grave, prejudicioase! Doamne, ce am ajuns să trăiesc! Mi-e… rău!…
— Dar vă asigur, Excelenţă! Nu numai că n-am să vă cer niciodată nimic, dar nici n-am să pomenesc vreodată cuiva că din slăbiciune aţi irosit banii Variei! Am să poruncesc şi Variei să tacă! Pe cuvântul meu de onoare! De ce vă înfierbântaţi şi spargeţi scrinul? N-am să vă dau în judecată!
— Un băieţaş de nimic, un ţângău… un sărăntoc… îndrăzneşte să-mi spună în faţă asemenea ticăloşii! Te rog să ieşi afară, tinere, şi bagă-ţi în cap că asta n-am s-o uit niciodată! M-ai insultat groaznic! De altfel… te iert! Ai spus această obrăznicie din uşurinţă, din prostie… Stai, nu te atinge, te rog, de lucrurile de pe masă, dracu’ să te ia! Nu te atinge de cărţi! Du-te, sunt ocupat!
— Nu mă ating de nimic! Vi s-a părut. Vă dau cuvântul meu de onoare, domnule general! Vă dau cuvântul că nici n-am să pomenesc! Şi pe Varia am s-o opresc să vă ceară banii! Ce mai vreţi? Zău dacă vă înţeleg!… Aţi irosit cele zece mii de ruble pe care i le lăsase tatăl ei… Ei şi? Zece mii nu-i cine ştie ce sumă… Se poate ierta…
— N-am irosit nimic… asta-i! Am să ţi-o dovedesc îndată! Chiar acum… am să ţi-o dovedesc!
Generalul trase cu mâini tremurătoare un sertar, scoase un teanc de hârtii şi, roşu ca racul, începu să le răsfoiască. Le răsfoi îndelung, încet şi fără rost. Sărmanul, era groaznic de tulburat şi de ruşinat. Spre norocul lui, feciorul intră în birou şi anunţă că prânzul e servit.
— Bine… După prânz am să-ţi dovedesc! începu să bâiguie generalul, strângând hârtiile. O dată pentru totdeauna… spre a zădărnici orice bârfeală… Aşteaptă să isprăvim cu masa… şi ai să vezi! Când te gândeşti că un ţângău oarecare, iartă-mă, Doamne… un marţafoi… care mai are caş la gură… Hai la masă! După masă… am să-ţi…
Ne-am dus la masă. La primul şi la al doilea fel generalul tăcu încruntat. Îşi săra cu înverşunare supa, mugea ca tunetul în depărtare şi se foia zgomotos pe scaun.
— De ce eşti aşa de înfuriat astăzi? îi spuse Varia. Nu-mi placi când eşti aşa… zău…
— Cum îndrăzneşti să spui că nu-ţi plac! se oţărî şi la ea generalul.
La felul al treilea şi cel din urmă, Şmîgalov oftă adânc şi clipi din ochi. Avea expresia unui om lovit, doborât… Părea tare jignit, tare nenorocit! Pe frunte şi pe nas îi luceau broboane mari de sudoare. După masă mă pofti în biroul lui.
— Dragul meu! începu el, frământând între degete pulpana surtucului meu. Ia-o pe Varia, îmi dau consimţământul… Eşti un om cumsecade, bun la suflet… Mă învoiesc… Vă binecuvântez… pe ea şi pe tine, îngeraşilor… Să mă ierţi că înainte de masă te-am ocărât… m-am supărat… Am făcut-o doar din dragoste… ca un părinte… Numai că vezi… cum să ţi-o spun… N-am cheltuit zece mii, ci… şaisprezece. Şi banii pe care i-a lăsat mătuşa Natalia i-am prăpădit la cărţi… Dar acum, de bucurie, hai să-i tragem cu nişte şampanie… M-ai iertat?
Şi generalul aţinti asupra mea ochii săi cenuşii, ochi gata să plângă, dar totodată plini de bucurie. L-am iertat şi de cele şase mii şi m-am însurat cu Varia.
Povestirile bune se sfârşesc întotdeauna cu o nuntă!
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 43, 22 octombrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
