Un filantrop
În budoarul luxos, mobilat cu rafinament, al uneia dintre cele mai cunoscute cuconiţe din Moscova, şedea un medic. Era pe la amiază. Drăgălaşa gazdă abia îşi părăsise culcuşul şi, tolănită pe o canapea moale, se întindea alene, privind întrebător în ochii medicului. Acesta, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, şedea gânditor în faţa ei, cu un aer posomorât. Soarele amiezii juca pe brelocurile lui masive, îi dogorea fruntea mare, albă, şi îl silea să-şi închidă ochii pe jumătate; dar el nu se sinchisea.
Nu-i păsa de ceea ce simţea trupul său, acum când altă bubă, mai usturătoare şi mai sfredelitoare nu-i dădea pace; îi era sufletul bolnav.
Se judeca aspru pe el însuşi, se dispreţuia, se ura… Era gata să se sfâşie.
Ştia că ea aşteaptă să-i vorbească… Dar ce putea să-i spună?
„Sunt un nemernic! gândea el, privind cu coada ochiului căpşorul drăgălaş al femeii din faţa lui. De o mie de ori nemernic! Am alergat două săptămâni după ea, nu i-am dat pace, m-am schimonosit în faţa ei ca ultimul filfizon, am făcut pe cocoşul ca cel din urmă dobitoc… Şi? Am izbutit s-o fac să se îndrăgostească de mine… Nu-i zi în care să nu trimită de vreo patru ori după mine… Am făcut-o să mă iubească, dar oare sunt eu în stare s-o răsplătesc cu aceeaşi dragoste? Nefericita! Cu câtă tristeţe se uită la mine! Cu câtă nerăbdare aşteaptă cuvintele hotărâtoare!”
Într-adevăr, privirea aţintită pe chipul medicului era plină de dragostea cea mai duioasă, de patima cea mai arzătoare, cea mai năvalnică, cea mai nebună!
„Pentru ce dracu’ am ţinut cu tot dinadinsul s-o cuceresc? îşi urma doctorul şirul gândurilor. Aşa… din vanitate… Voiam să-mi flatez amorul propriu. Filfizonilor şi dobitocilor le place să sucească femeilor capul. Nu se întreabă însă la ce le folosesc aceste victorii. Eu, bunăoară, ce-am să fac cu păpuşa asta? Biata femeie!”
— Şi braţul drept mă doare! întrerupse drăgălaşa cuconiţă gândurile medicului. M-a durut toată noaptea. Am avut şi dureri de cap.
— Hm… Aşa-a… Dar de dormit, aţi dormit bine?
— Nu, prost… îmi vâjâia capul, nu ştiu de ce…
— Palpitaţii? întrebă doctorul, ca să spună ceva.
— Da, şi palpitaţii, minţi cuconiţa. În general nervii îmi sunt groaznic de zdruncinaţi. Nu mai ştiu ce să fac… În fiecare zi vă deranjez etc.
Trecu o jumătate de ceas cu întrebări şi răspunsuri de felul acesta. În cele din urmă medicului i se făcu silă de el.
Se ridică în picioare şi îşi luă pălăria.
— Trebuie să faceţi mai multă mişcare, spuse el. Evitaţi emoţiile… Vara plecaţi în străinătate sau în Caucaz, bunăoară… Mai trec şi mâine pe la dumneavoastră.
Cuconiţa se ridică şi ea şi, fără o vorbă, strecură un plic în mâna pe care i-o întindea doctorul. El luă plicul, fără s-o privească. Dar uitându-se din întâmplare în oglindă, văzu că obrăjorul mic, drăgălaş, de copil alintat, stătea gata să plângă. Ochişorii, bieţii ochişori albaştri, clipeau des şi erau umezi. Gura mică se încleşta de mânie şi ciudă.
„Nefericita”, gândi medicul, oftă şi se milostivi…
— De altfel… bolborosi el, încercaţi să luaţi din hapurile pe care am să vi le prescriu îndată… încercaţi.
Se aşeză din nou, tăie dintr-o coală albă o hârtiuţă pentru reţetă şi, după ce puse semnul de reţetă (Rp.) scrise:
„Astă seară la ora opt în strada Neglinnaia, colţ cu Kuzneţki, lângă Daziaro. Vă aştept”.
Medicul îşi puse mănuşa, salută şi ieşi.
La ora opt scara… Dar voi pune punct. Unul singur. Am preferat întotdeauna un punct mai multor puncte şi îl voi prefera şi acum.
Apărută pentru prima oară în revista „Zritel” 1883, Nr. 19, 14 martie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.
