În landou

Kitty şi Zina, fiicele consilierului de stat Brîndin, se plimbau în landou pe Nevski Prospekt. Cu ele se afla şi verişoara lor, Marfuşa, o fată mărunţică, de vreo şaisprezece ani, o provincială moşieriţă, sosită de câteva zile la Piter să-şi viziteze rudele simandicoase şi să vadă „minunile oraşului”. Alături de ea şedea baronul Dronkel, un domnişor proaspăt ieşit din baie, ferchezuit din cale afară, cu un palton albastru şi pălărie la fel. Legănate de landou, cele două surori se uitau din când în când pieziş la verişoara lor. Făceau haz de ea, dar se şi temeau să nu le facă de râs. În naivitatea ei, fetişcana care niciodată în viaţă nu se mai plimbase în landou şi nu auzise larma capitalei, se minuna de căptuşeala trăsurii, de jobenul cu galoane al lacheului, şi scotea câte un ţipăt de fiecare dată când întâlneau tramvaiul cu cai… întrebările pe care le punea erau şi mai copilăreşti, şi mai caraghioase…

— Ce leafă primeşte Porfiri al vostru? întrebă ea între altele, arătând cu capul spre lacheu.

— Patruzeci de ruble pe lună, pare-mi-se…

— Nu mai spune! Fratele meu Serioja, care-i învăţător, nu primeşte decât treizeci! Oare la voi la Petersburg munca e chiar atât de preţuită?

— Nu mai pune astfel de întrebări, Marfuşa, îi şopti Zina, şi nu te mai uita aşa în toate părţile. Nu se cade. Ah, ia priviţi – dar numai cu coada ochiului, că nu-i frumos – ce ofiţeraş caraghios! Ha-ha! Ce mutră! Parcă ar fi băut oţet! Dumneata, baroane, arăţi la fel când faci curte Amfiladovei.

— Dumneavoastră, mesdames, ciripiţi şi puţin vă pasă! Dar pe mine mă mustră conştiinţa, spuse baronul. Astăzi, colegii mei de la minister fac un parastas pentru Turgheniev şi, din pricina dumneavoastră, eu nu m-am dus. Oricum, nu se face… E o comedie, fireşte, totuşi ar fi trebuit să mă duc, să arăt că simpatizez şi eu… cu ideile… Mesdames, spuneţi-mi sincer, cu mâna pe inimă, vă place Turgheniev?

— O, da… desigur! Doar e Turgheniev…

— Ei, poftim… Pe cine întreb, îmi răspunde la fel, dar mie… nu înţeleg! Ori nu am destul creier, ori sunt un sceptic fără leac, dar mi se pare exagerată, dacă nu chiar ridicolă, toată această vâlvă stârnită în jurul lui Turgheniev! Nu tăgăduiesc că-i un scriitor bun… Scrie curgător, pe alocuri stilul lui e chiar viguros, are umor, dar… nu-i nimic deosebit… Scrie ca toţi scriitoraşii ruşi… Ca şi Grigorievici, ca şi Kraevski… Ieri am luat înadins din bibliotecă „Însemnările unui vânător”, le-am citit din scoarţă în scoarţă şi n-am găsit absolut nimic deosebit… Niciun fel de proces de conştiinţă, nimic despre libertatea presei… nicio idee! Cât despre vânătoare, zero. Totuşi nu e rău scris!

— Nu e rău deloc! E un scriitor foarte bun! Şi mai ales cum scrie despre dragoste! oftă Kitty. Mai bine ca toţi!

— Scrie bine despre dragoste, dar alţii au scris şi mai bine. Jean Richepin ^cxcii , bunăoară. Ce minunăţie! Aţi citit romanul lui „Lipiciul”? Cu totul altceva! Citeşti şi simţi cum tot ce scrie el se întâmplă şi în realitate! Pe când Turgheniev… ce a dat? Numai idei… dar ce idei sunt în Rusia? Totul e luat de la străini! Nimic original, nimic al tău!

— Dar cum descria natura!

— Nu-mi place să citesc descrieri de natură. Sunt nişte peltele care nu se mai isprăvesc… „Soarele a apus… Păsările au început să cânte… Pădurea freamătă…” Eu sar întotdeauna aceste splendori. Turgheniev e un bun scriitor, nu contest, dar nu găsesc că era în stare să facă minuni, aşa cum strigă astăzi toată lumea. Se tot dă zor că ar fi contribuit la trezirea conştiinţei, că ar fi zgândărit nu ştiu ce conştiinţă politică în poporul rus… Nu văd nimic din toate acestea… Nu înţeleg…

— Dar romanul „Oblomov” l-ai citit? întrebă Zina. În el Turgheniev se ridică împotriva iobăgiei!

— E adevărat… Dar şi eu sunt împotriva iobăgiei! Înseamnă oare asta că trebuie să se facă zarvă şi în jurul numelui meu?

— Pentru Dumnezeu! Roagă-l să tacă din gură! şopti Marfuşa Zinei.

Zina se uita mirată la fata cea naivă şi sfioasă. Privirea provincialei rătăcea neliniştită de la unul la altul, şi ochii ei, în care se aprinsese o lucire duşmănoasă, păreau să caute pe cine să-şi verse ura şi dispreţul. Buzele-i tremurau de mânie.

— Ai lacrimi în ochi, Marfuşa, îi şopti Zina, Nu-i frumos!

— Se pretinde chiar că Turgheniev ar fi avut o mare înrâurire asupra dezvoltării societăţii noastre, continuă baronul. Dar unde se vede o astfel de înrâurire? Eu, păcătosul de mine, nu o văd nicăieri. În tot cazul asupra mea nu a avut niciuna.

Landoul trase la scara casei Brîndinilor.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 39, 24 septembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.

În privinţa acestei povestiri, Cehov scria lui N. A. Leikin (19 septembrie 1883): «Îţi trimit „În landou”, unde-i vorba de Turgheniev.» Menţionarea numelui lui Turgheniev în povestire avea importanţă pentru redacţia revistei în legătură cu moartea scriitorului, care trezise un ecou larg în presă.