Toamna

Se-nnoptase aproape.

Cârciuma lui moş Tihon era plină de cărăuşi şi de credincioşi care se duceau să se închine la locurile sfinte. Îi adusese în cârciumă ploaia de toamnă ce cădea cu nemiluita şi vântul turbat ce plesnea obrajii ca o biciuşcă udă. Trudiţi şi uzi leoarcă, drumeţii şedeau de-a lungul pereţilor pe bănci şi moţăiau trăgând cu urechea la urletul vântului. Pe chipuri li se citea urâtul. Unul dintre cărăuşi, un flăcău cu faţa ciupită de vărsat şi zgâriată, ţinea pe genunchi o armonică udă: cântase o vreme şi apoi, fără să-şi dea seama, se oprise.

Deasupra uşii, în jurul unui felinăraş chior, soios, se vedea cum bate ploaia. Vântul urla ca un lup, scheuna şi părea că vrea cu orice preţ să scoată uşa cârciumii din ţâţâni. În curte se auzeau caii sforăind şi pleoscăind prin noroi. Era frig şi te pătrundea umezeala.

La tejghea şedea chiar moş Tihon, un mujic înalt, cu obrazul lat şi cu ochi mici, umflaţi şi somnoroşi. În faţa tejghelei stătea un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu haine murdare, dintre cele mai ieftine, care trădau totuşi un om mai subţire. Avea pe el un pardesiu boţit şi plin de noroi, pantaloni de dril şi galoşi puşi de-a dreptul pe piciorul gol.

Mâinile înfundate în buzunare, coatele slabe, ascuţite, şi capul îi tremurau, scuturate de frig. Când şi când, trupul vlăguit, ros de băutură, i se înfiora din creştet şi până în vârful galoşilor.

— Pentru Dumnezeu! se ruga el de Tihon, cu un glas de tenor, spart, dogit. Dă-mi măcar un păhăruţ… uite, pe ăsta mic. Nu pe degeaba, pe datorie.

— Ehei… Câţi derbedei ca tine nu se perindă pe aici!

Derbedeul îl privi pe Tihon cu dispreţ, cu ură. Dac-ar fi putut l-ar fi ucis!

— Dar pricepe odată, nătărăule, necioplitule! Nu eu te rog, ci măruntaiele mele te roagă, ca să vorbesc pe limba ta de ţărănoi! Boala mea se roagă de tine! Înţelege odată!

— N-am ce înţelege… Hai, pleacă de aici…

— Dacă nu beau numaidecât, dacă nu-mi ogoiesc patima, sunt în stare să fac moarte de om, pricepe odată! Sunt în stare de orice! Ascultă, bădărane, în viaţa ta de cârciumar, mulţi băutori ai văzut; şi nici până astăzi n-ai izbutit să-ţi dai seama ce fel de oameni sunt? Sunt nişte bolnavi! Poţi să-i fereci în lanţuri, să-i baţi, să-i tai bucăţi, numai votcă să le dai! Hai, te rog frumos! Fă-mi binele ăsta! Mă înjosesc… Doamne, cum mă înjosesc!

Derbedeul clătină din cap şi scuipă.

— Adă banii încoa’ şi îţi dau votcă! spuse Tihon.

— De unde să iau bani? Am băut tot ce-am avut. Tot! Nu mi-a mai rămas decât pardesiul ăsta. Nu pot să ţi-l dau, fiindcă-l port pe pielea goală… Vrei căciula?

Derbedeul îi întinse lui Tihon căciuliţa sa de postav, din căptuşeala căreia ieşea pe alocuri câte un smoc de vată. Tihon luă căciula în mână, o cercetă şi clătină din cap.

— Pe degeaba, şi n-o iau… spuse el. Gunoi…

— Nu-ţi place? Ei, atunci dă-mi pe datorie dacă nu-ţi place. Când mă întorc de la oraş îţi aduc cele cinci copeici, sta-ţi-ar în gât să-ţi stea!

— Ce mai ţi-e şi cu coţcarul ăsta! Ce vrei omule? Ce mă baţi la cap?

— Vreau să beau. Nu eu, ci boala mea vrea! Înţelege odată!

— Ia mai slăbeşte-mă! Nebuni ca tine hoinăresc destui pe drumul mare! Du-te şi roagă-te de creştinii ăştia; să-ţi dea ei de pomană, dacă vor, că eu de pomană nu dau decât pâine. Nemernicule!

— Destul că-i jecmăneşti tu pe bieţii oameni. Eu… să mă ierţi! Eu nu pot să-i jecmănesc! Nu!

Derbedeul îşi curmă însă deodată şirul vorbelor, roşi şi se întoarse spre credincioşi:

— Ştiţi că are dreptate, creştinilor! Donaţi-mi cinci copeici! Mi-o cer măruntaiele.. Sunt bolnav!

— Bea apă, spuse în batjocură flăcăul cu faţa ciupită de vărsat.

Derbedeul se ruşină. Începu să tuşească, apoi tăcu. După câteva clipe se rugă iar de Tihon. În cele din urmă, începu să plângă şi vru să dea pardesiul său ud pentru un păhăruţ de votcă. Lacrimile nu i se văzură prin întuneric, iar pardesiul nu i-l primiră, deoarece credincioasele din cârciumă nu voiau să vadă goliciune de bărbat.

— Ce să mă fac? întrebă el încet, cu glas deznădăjduit. Ce să mă fac? Trebuie să beau… Altfel fac moarte de om sau îmi iau zilele… Ce să fac?

Începu să se plimbe prin cârciumă.

Căruţa poştei se opri la intrare cu sunet de zurgălăi. Poştaşul, ud leoarcă, intră în cârciumă, bău un pahar de votcă şi ieşi. Poşta porni mai departe.

— Am să-ţi dau ceva de aur, îi şopti derbedeul lui Tihon, făcându-se deodată alb ca varul. Uite, ce-ţi dau… Fie… Ia-l, cu toate că ceea ce fac e o ticăloşie, o mârşăvie… Fac asta în stare de iresponsabilitate… Chiar şi un tribunal m-ar achita… Ţi-l dau, dar numai cu o condiţie: să mi-l înapoiezi când mă întorc. Ţi-l dau faţă de martori…

Derbedeul îşi băgă mâna udă în sân şi scoase un mic medalion de aur. Îl deschise şi aruncă o privire fugară asupra fotografiei.

— Fotografia ar trebui s-o scot dar n-am unde s-o pun: sunt ud leoarcă. Dracu’ să te ia, jefuieşte-mă, ia-l cu poză cu tot. Dar cu o singură condiţie… Dragul meu, scumpul meu… te rog… Nu atinge cu degetele tale chipul acesta… Te rog din suflet! Iartă-mă pentru grosolăniile pe care ţi le-am spus, iartă-mă că am fost mojic cu tine… Sunt un dobitoc… Nu atinge cu degetele şi nu privi cu ochii tăi acest chip…

Tihon luă medalionul, se uită la marcă şi îl băgă în buzunar.

— Un cesuleţ de furat, spuse el, umplând paharul. Fie… Hai bea…

Beţivul luă paharul în mână, se uită la el cu ochi scânteietori, pe cât de scânteietori mai puteau fi ochii lui tulburi de beţiv, şi bău… bău cu reculegere, cu întreruperi înfiorate. După ce bău medalionul cu fotografia, lăsă ruşinat ochii în jos şi se duse într-un colţ. Acolo se aciui pe bancă lângă o credincioasă, se ghemui şi închise ochii.

O jumătate de ceas se scurse în linişte şi tăcere. Nu se auzea decât vântul, care cânta în horn rapsodia lui de toamnă. Pravoslavnicele începură să-şi facă rugăciunea pregătindu-se liniştite să se culce pe jos, sub bănci. Tihon deschise medalionul şi privi îndelung căpşorul de femeie care, din micuţul său cadru de aur, zâmbea cârciumii, lui Tihon, sticlelor…

O căruţă scârţâi în curte. Se auzi un „pârrr” şi un pleoscăit prin noroi… În cârciumă năvăli un mujic mărunt, cu cojoc lung şi ţăcălie ascuţită. Era ud şi murdar.

— Hei! strigă el, bătând cu un bănuţ de cinci copeici în tejghea. Un pahar de maderă adevărată! Toarnă!

Şi, răsucindu-se cu multă vioiciune pe un picior, aruncă o privire asupra celor din cârciumă.

— V-aţi topit parcă aţi fi de zahăr, mama voastră de curci plouate! V-aţi speriat de ploaie, voinicilor! Plăpânzi mai sunteţi! Dar ăla de colo cine dracu’ o mai fi?

Mujicul se apropie de derbedeu şi se uită mai cu luare aminte la el.

— Na-ţi-o bună! Boierul! spuse el. Semion Sergheici! Stăpânul nostru! Ai? Cum de-aţi nimerit în cârciuma asta? Ce căutaţi aici? Of… mucenic nenorocit!

Boierul îl privi ţintă şi îşi acoperi obrazul cu mâneca. Mujicul oftă, clătină din cap, ridică amândouă mâinile într-un gest de cumplită deznădejde şi se întoarse la tejghea să-şi bea votca.

— E boierul nostru, îi şopti el lui Tihon, arătând cu capul spre derbedeu. Moşierul nostru, Semion Sergheici. Ai văzut în ce hal e? Mai seamănă a om? Ai? Vezi ce face din om beţia…

După ce îşi bău votca, mujicul îşi şterse buzele cu mâneca şi urmă:

— Sunt dintr-un sat de pe moşia lui. Din Ahtilovka, la patru sute de verste de aici… Am fost iobagi la taică-su… Mare jale, măi frate! Mare jale! Bun la suflet mai era… Vezi căluţul meu din curte? El mi-a dat bani să mi-l cumpăr! Măi! Ce ţi-e şi cu soarta asta!

După câteva minute cărăuşii şi pravoslavnicii se strânseseră în jurul mujicului. Cu glas scăzut, dar vioi, îngânat de freamătul toamnei, el le istorisi de-a fir a păr întreaga poveste. Semion Sergheici şedea tot în colţul lui, cu ochii închişi, mormăind ceva. Asculta şi el.

— Toate astea s-au întâmplat numai şi numai fiindcă n-a avut destulă tărie, povestea mujicul, mişcându-se mereu pe scaun şi dând din mâini. Din pricina traiului prea bun… A fost un domn mare, bogat, cum nu erau mulţi în gubernie… Nu avea grija zilei de mâine! Trebuie că l-aţi văzut şi voi… De câte ori nu trecea în trăsură pe dinaintea cârciumii ăsteia. Era bogat tare… Mi-aduc aminte că acum vreo cinci ani a trecut râul cu podul plutitor la Mikişkino şi i-a dat podarului o rublă în loc de cinci copeici… Sărăcirea lui a pornit de la o nimica toată. Întâi şi întâi de la o muiere. S-a îndrăgostit de o orăşeancă, bietul de el… Şi-ar fi dat şi viaţa pentru dânsa. Vorba ceea, îndrăgise omul cioara mai dihai ca pe şoim… Ticăloasa aceea se numea Maria Egorovna şi avea un nume de familie atât de ciudat încât ţi se încurcă şi limba-n gură când vrei să-l rosteşti. S-a îndrăgostit de ea şi a peţit-o după cum cere datina creştinească. Iar ea, bineînţeles, n-a zis ba: era boier, şi nu dintre cei mărunţi, nu bea, avea şi bani… Mi-aduc aminte că am trecut o dată spre seară prin parcul lui; şedeau amândoi pe o bancă şi se pupau. El o pupa o dată, iar ea, şerpoaica îl pupa de două ori. El o apuca de mânuţa ei albă, iar ea se aprindea ca focul! Fir-ar a naibii să fie… Cum se mai lipea de el… „Te iubesc, Senea”, îi dădea ea zor. Iar Senea umbla năuc, de parcă i-ar fi pierit minţile şi se lăuda la toţi cu fericirea lui… Unuia îi dădea o rublă, altuia două… Mi-a dat şi mie să-mi cumpăr un cal… La toţi le-a iertat datoriile, de bucuros ce era. A venit şi ziua nunţii… S-au cununat, cum se cuvine… Şi tocmai în clipa în care boierii trebuiau să se aşeze la cină, mireasa, ia-o de unde nu-i. Fugise la oraş, la un avocat, ibovnicul ei. Şi asta chiar după cununie, nemernica! Tocmai la ceasul cel mai dulce. Ai? De atunci a înnebunit boierul, de atunci a început să bea… Îl vedeţi acum… Umblă de colo-colo ca un bezmetic, cu gândul tot la ticăloasa aceea. O iubeşte! De bună seamă că acum se duce pe jos la oraş, să o vadă măcar de departe… Pe urmă, măi fraţilor, i s-a mai tras sărăcirea şi de la cumnatu-său, bărbatul soră-sii… I-a trecut prin cap să dea un gir pentru cumnatu-său la o bancă… pentru vreo treizeci de mii de ruble… Tâlharul de cumnatu-său ştia ce vrea, şi fireşte s-a făcut niznai, câinele, aşa că toate cele treizeci de mii a trebuit să le dea boierul nostru… Prostu’ de el pătimeşte acum pentru prostia lui… Nevastă-sa a făcut copii cu avocatul ei, cumnatu-său a cumpărat o moşie pe lângă Poltava, şi al nostru hoinăreşte ca un zănatec pe la cârciumi şi ni se jeluieşte nouă, mujicilor: „Am pierdut încrederea în oameni, mă fraţilor! Nu mai am în cine să cred acum!” Om fără tărie! Fieştecare îşi are necazurile lui, dar asta înseamnă să se apuce de băutură? Uite, bunăoară, vătaful nostru de plasă. Nevastă-sa îl primeşte ziua nămiază mare pe învăţător şi iroseşte banii bărbatului în chefuri, iar vătaful se plimbă şi zâmbeşte batjocoritor… doar atât. A slăbit ce e drept un pic, dar… asta-i tot.

— Asta-i după cum îţi dă Dumnezeu tărie… oftă Tihon.

— Bine ai zis, tăria unuia nu se potriveşte cu tăria altuia.

Mujicul mai vorbi o vreme… Când isprăvi, în cârciumă se aşternu linişte.

— Hei, tu ăla de colo… cum îţi zice pe nume?… Amărâtule! Vino să mai bei ceva! îi strigă Tihon, boierului.

Boierul se apropie de tejghea şi bău cu nesaţ pomana…

— Dă-mi o clipă medalionul! îi şopti el lui Tihon. Să mă uit doar la el şi… ţi-l dau înapoi…

Tihon se încruntă şi îi întinse medalionul fără să spună o vorbă. Flăcăul ciupit de vărsat oftă, dădu din cap şi ceru votcă.

— Bea, boierule! Of! E bine fără votcă, dar cu votcă e şi mai bine! Când ai votcă, nici durerea nu mai e durere! Bea!

După ce bău cinci pahare, boierul se duse iar în colţul lui, deschise medalionul şi începu să caute cu ochii lui beţi, tulburi, chipul drag… Dar chipul nu mai era… Fusese scos cu unghiile de către generosul Tihon.

Felinarul pâlpâi şi se stinse. Una dintre pravoslavnice bolborosea ceva prin somn. Flăcăul ciupit de vărsat îşi făcu rugăciunea cu glas tare şi se întinse pe tejghea. Se auzi oprindu-se o căruţă… Afară ploua întruna… Frigul se înteţea şi ai fi zis că toamna cea întunecată, păcătoasă, nu va mai avea sfârşit. Boierul sfredelea cu ochii medalionul în căutarea chipului drag… Lumânarea se stingea încet.

Primăvară, unde eşti?

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1883, Nr. 37, autoriz. cenz. din 24 septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat aproape fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.

În anul 1885, Cehov a transformat povestirea în schiţa dramatică într-un singur act: „La drumul mare”, care a fost interzisă de cenzură.