Şeful de gară

Pe şeful gării „Zob” ^cciii îl cheamă Stepan Stepanîci, iar numele lui de familie e Şeptunov ^cciv . Vara trecută a avut o păţanie. Neînsemnată la prima vedere, păţania l-a costat foarte scump. De pe urma ei şi-a pierdut şapca nouă-nouţă de şef de gară şi încrederea în omenire.

Vara, trenul nr. 8 trecea prin gara lui noaptea la ora 2 şi 40. E o oră cât se poate de neplăcută. În loc să doarmă, Stepan Stepanîci trebuia să se plimbe pe peron şi să rămână lângă telegrafistă aproape până dimineaţă.

Ajutorul său, Aleutov, pleca în fiecare vară undeva cu gândul să se însoare, şi bietul Şeptunov era nevoit să rămână mereu de serviciu. Mare porcărie din partea sorţii! Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că nu se plictisea chiar în fiecare noapte. Uneori, noaptea, venea la el, la gară, Maria Ilinişna, soţia lui Nazar Kuzmici Kuţapetov ^ccv , administratorul moşiei unui prinţ din vecinătate. Această doamnă nu era nici prea tânără, nici prea frumoasă, dar prin întuneric, domnilor, poţi lua şi un stâlp de telegraf drept sergent de stradă şi apoi, în treacăt fie zis, plictiseala ca şi foamea te face să înghiţi orice! Când doamna Kuţapetova sosea la gară, Şeptunov o lua de braţ, cobora cu ea de pe peron şi se îndrepta spre vagoanele de marfă. Acolo, lângă vagoane, în aşteptarea trenului nr. 8, îşi începea el declaraţiile de dragoste şi nu înceta până ce nu auzea fluieratul locomotivei.

Şi aşa, într-o noapte, stătea el cu Maria Ilinişna lângă vagoane şi aştepta trenul. Luna luneca încet, uşor, pe cerul senin. Scălda în lumina ei gara, câmpia şi depărtările, cât vedeai cu ochii… În jur era linişte, tihnă… Şeptunov o ţinea pe Maria Ilinişna de mijloc şi tăcea. Şi ea tăcea. Amândoi erau cuprinşi de o uitare dulce, tihnită, ca şi lumina Lunii…

— Ce noapte minunată! ofta din când în când Şeptunov. Nu ţi-e frig?

Drept răspuns, ea se lipea şi mai strâns de tunica lui.

La ora 2 şi 20 şeful de gară se uită la ceas şi spuse:

— Trebuie să vină trenul… Hai, Maşa, să ne uităm la linie… Primul dintre noi care va zări luminile trenului îi va fi celuilalt mai multă vreme credincios… Hai să ne uităm…

Îşi aţintiră privirea în depărtare… Pe linia, ce părea că n-are sfârşit, licăreau ici, colo câteva luminiţe. Trenul nu se vedea încă… Cercetând depărtarea, Şeptunov zări altceva… Zări două umbre lungi ce păşeau peste traverse… Aceste umbre veneau drept spre el şi se făceau din ce în ce mai mari şi mai late… Una era umbra unui trup omenesc, cealaltă a unui ciomag lung, pe care-l ţinea omul în mână.

Umbra se apropia. Curând o auziră fluierând ceva din „Madame Angot”.

— Care umblă pe şine?! Nu-i voie… strigă Şeptunov. Jos de pe şine!

— Ia lasă ordinele, mizerabile! se auzi răspunsul.

Văzându-se astfel insultat, Şeptunov vru să se repeadă spre umbră, dar Maria Ilinişna îl apucă de veston.

— Pentru Dumnezeu, Stiopa! şopti ea. E bărbatul meu! E Nazarka!

Nici n-avu bine timpul să sfârşească şi Kuţapetov se şi afla în faţa şefului de gară. Şeptunov cel insultat scoase un ţipăt, se lovi cu capul de ceva metalic şi se aruncă sub un vagon. După ce ieşi de sub vagon târându-se pe burtă, o luă la fugă de-a lungul liniei. Sărind peste traverse, împiedicându-se de şine, alergă spre pompa de apă ca un nebun, ca un câine cu o tinichea de coadă.

„Ce gogeamite ciomag are!”… gândea el, gonind de-i sfârâiau călcâiele.

Ajuns la pompa de apă, se opri să mai răsufle, dar auzi în urma lui paşi. Întoarse capul şi văzu umbra omului şi a ciomagului apropiindu-se repede. Îngrozit, o luă din nou la fugă.

— Ei, opreşte! auzi el în spate glasul lui Kuţapetov. Stai! Fereşte! Trenul!

Şeptunov privi înainte şi văzu în faţa sa trenul cu o pereche de ochi înspăimântători, de foc… Părul i se făcu măciucă… Inima începu să-i bată nebuneşte şi deodată se opri… îşi adună toate puterile şi sări la întâmplare… Timp de vreo patru secunde zbură în gol, apoi căzu pe ceva tare, înclinat, şi se rostogoli la vale, încercând zadarnic să se agaţe de nişte ciulini.

„Terasamentul, gândi el. N-are a face. Mai bine pentru un om de viţă nobilă ca mine să cadă de-a dura de pe terasament, decât să fie ciomăgit de un ţopârlan”.

Peste câteva clipe o cizmă mare, grea, călcă într-o băltoacă lângă urechea lui dreaptă. Nişte mâini începură să se plimbe pe spinarea lui…

— Dumneata eşti? auzi el glasul lui Kuţapetov.

— Dumneata, Stefan Stepanîci?

— Cruţă-mă! gemu Şeptunov.

— Ce-i cu dumneata, dragul meu? De ce te-ai speriat? Eu sunt Kuţapetov! Nu m-ai recunoscut? Am alergat după dumneata… Te-am strigat… Era cât p-aci să nimereşti sub tren, dragul meu… Când a văzut cum ai şters-o la fugă, Maşa s-a speriat şi ea şi acum zace leşinată pe peron… Poate că te-ai speriat că te-am făcut mizerabil? Nu te supăra… Te-am luat drept acar…

— Of, nu-ţi mai bate joc de mine… Dacă vrei să te răzbuni, răzbună-te cât mai repede… Sunt în mâinile dumitale… gemu Şeptunov. Bate-mă… cotonogeşte-mă…

— Dar ce-i cu dumneata, taică? Vino-ţi în fire! Veneam la dumneata cu o treabă, ca să-mi faci un bine! Am alergat după dumneata ca să-ţi vorbesc de treaba aceea…

Kuţapetov tăcu câteva clipe şi urmă:

— E o treabă importantă… Maşa mea mi-a spus că din plăcere ai binevoit să te încurci cu ea. În privinţa asta n-am nimic de zis, fiindcă, la drept vorbind, de pe urma Mariei Ilinişna, eu nu mă aleg cu mare lucru. Dar dacă judecăm după bună dreptate, te rog să binevoieşti să faci o învoială cu mine, deoarece, oricum, sunt soţul, capul… după scriptură. Prinţul Mihailo Dmitrici, când era încurcat cu ea, îmi dădea două hârtii de câte douăzeci şi cinci de ruble pe lună. Dumneata cât ai să-mi dai? Buna înţelegere face mai mult ca banul. Dar de ce nu te ridici…

Şeptunov se ridică în picioare. Frânt, zdrobit, o luă încetişor spre linie…

— Cât vrei să-mi dai? urmă Kuţapetov. De la dumneata n-am să iau decât o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble… Şi apoi voiam să te mai rog, nu cumva ai o slujbă pentru nepotul meu…

Fără să vadă sau să audă ceva, Şeptunov ajunse cu chiu cu vai până la gară şi se trânti pe pat. A doua zi de dimineaţă când se trezi, nu-şi găsi şapca de uniformă şi un epolet.

Şi astăzi îi mai este ruşine.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 45, 5 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.