Lauda de sine

BASM

Un comisar, şef de circumscripţie, om deştept şi stimat de toată lumea, avea un obicei prost şi anume: când se afla în societate, îi plăcea să se fudulească cu talentele sale, care, trebuie s-o recunoaştem, erau foarte numeroase. Se fălea cu deşteptăciunea, cu energia, cu puterea, cu ideile lui etc.

— Sunt puternic! spunea el. Dacă vreau, pot să îndoi o potcoavă, dacă vreau, fac pilaf pe oricine… Pot să dărâm Cartagina, pot să tai noduri gordiene cu spada. Asta-mi sunt!

Se fălea, şi toţi erau în admiraţie în faţa lui. Din nefericire, comisarul nu făcuse niciun fel de studii şi nici măcar proverbele din caietele de caligrafie nu le citise. Nu ştia că lauda de sine şi înfumurarea sunt năravuri nedemne de un suflet nobil. O întâmplare îl învăţă însă minte. Într-o zi, trecând pe la un vechi prieten, bătrân comandant de pompieri, şi găsind acolo o societate numeroasă, începu iar să se laude. După ce bău trei păhăruţe de votcă, holbă ochii şi spuse:

— Priviţi, nevolnicilor! Priviţi şi luaţi aminte! Soarele pe care îl vedeţi pe cer, împreună cu ceilalţi aştri şi cu norii, merg de la răsărit la apus, şi nimeni nu poate să le schimbe calea! Eu însă pot! Pot!

Bătrânul comandant de pompieri îi dădu al patrulea păhăruţ şi îi spuse prieteneşte:

— Cred! Pentru mintea omenească nimic nu-i cu neputinţă. Mintea este mai tare decât orice pe lume. Poate să îndoaie potcoave, poate să înalţe un foişor de foc până la cer, poate să ia mită de la un mort… poate orice! Îndrăznesc însă să adaug, Piotr Evtropîci, că există un lucru pe care nu-l poate birui nici mintea omenească şi nici chiar puterea dumitale.

— Şi care-i acest lucru? zâmbi dispreţuitor încrezutul, plin de sine.

— Poţi să birui orice, dar nu poţi să te birui pe tine însuţi! Da! „Gnoti se avton” spuneau cei vechi… Cunoaşte-te pe tine însuţi… Iar dumneata nu poţi nici să te cunoşti, nici să te birui. Nu poţi să mergi împotriva firii dumitale. Da!

— Ba pot! Pot să mă birui şi pe mine!

— Ei, n-ai să te birui! Crede moşului: n-ai să-ţi birui firea!

Se iscă o discuţie. În cele din urmă, bătrânul comandant de pompieri îl duse pe trufaş într-o dugheană de mărunţişuri şi îi spuse:

— Acum am să-ţi dovedesc că am dreptate… Negustorul acesta are în caseta de colo o hârtie de zece ruble. Dacă poţi să te birui pe tine însuţi, să n-o iei…

— N-o iau! Am să mă birui!

Trufaşul încrucişă braţele pe piept şi, în mijlocul atenţiei generale, începu să-şi biruie firea. Se luptă şi suferi mult timp. Vreme de o jumătate de ceas rămase cu ochii holbaţi, roşu la faţă şi strângând din pumni, dar în cele din urmă, nemaiputând răbda, întinse fără să vrea mâna spre casetă, apucă hârtia de zece ruble şi o băgă în buzunar cu o mişcare spasmodică:

— Da! spuse el. Acum, înţeleg!

Din ziua aceea nu se mai fuduli niciodată cu puterea lui.

Apărut pentru prima oară în revista „Oskolki” 1884. Nr. 20, 19 mai. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text.