Vilegiaturista

Liolia N. N., o blondă drăgălaşă de vreo douăzeci de ani, stă lângă gardul vilei şi, sprijinindu-şi bărbia de o ulucă, priveşte în depărtare. Câmpia întinsă, norii scămoşaţi de pe cer, gara ce abia se zăreşte şi râuleţul şopotind la câţiva paşi de gard – totul e scăldat în lumina Lunii, care s-a ivit, purpurie, de după un gorgan. Adierea uşoară a nopţii îşi face de lucru încreţind ghiduşă râuleţul şi, furişându-se prin iarba tânără, o face să foşnească… În jur e linişte… Liolia stă îngândurată… Chipul ei drăgălaş e atât de trist, ochii îi sunt plini de atâta alean, încât zău că ar fi nedelicat şi crud din partea noastră să nu-i împărtăşim mâhnirea.

Liolia compară prezentul cu trecutul. Acum un an, în aceeaşi înmiresmată şi poetică lună mai, era încă la pension şi îşi trecea examenele de absolvire. Îşi aduce aminte cum pedagoga clasei, mademoiselle Morceau ^ccxxvi  – o fiinţă timorată, bolnăvicioasă şi din cale afară de mărginită, cu chipul ei veşnic speriat şi cu un nas mare, mereu asudat – le dusese pe absolvente la fotograf, pentru a le poza în grup.

— Te rog din suflet, se rugase ea de casieriţa atelierului, să nu le arăţi fotografii de bărbaţi!

Se ruga cu lacrimi în ochi. Această sărmană şopârlă, care nu cunoscuse în viaţa ei niciun bărbat, era cuprinsă de o sfântă groază când zărea un chip bărbătesc. În mustaţa şi în barba fiecărui „demon”, citea o fericire paradisiacă, ce ducea fără doar şi poate la o prăpastie înfricoşătoare, necunoscută, din care nu puteai scăpa. Elevele râdeau de prostia domnişoarei Morceau, dar, pătrunse până-n măduva oaselor de „idealuri”, nu puteau să nu împărtăşească sfânta ei groază. Fiecare dintre ele era adânc încredinţată că dincolo de zidurile pensionului, abstracţie făcând de tata – bolnav de stomac – şi de fraţi – tineri cu termen redus –, mişunau numai poeţi pletoşi, cântăreţi palizi, satirici veninoşi, patrioţi înflăcăraţi, milionari cu averi fabuloase, avocaţi grozav de interesanţi şi care storc lacrimi cu elocinţa lor… Priveşte acest furnicar şi alege!… Liolia era încredinţată că, ieşind din pension, va întâlni fără doar şi poate eroi de-ai lui Turgheniev şi alţii asemenea lor, luptători neînfricaţi pentru adevăr şi progres, despre care au povestit toate romanele şi chiar toate manualele de istorie – antică, medievală şi modernă…

Şi iată că luna mai a anului acesta a găsit-o pe Liolia măritată. Are un bărbat frumos, bogat, tânăr, cult, stimat de toată lumea, dar, cu toate acestea (e cam ruşinos s-o mărturisim faţă de poetica lună mai), e mojic, necioplit şi din cale afară de nesărat.

Se trezeşte din somn la ora zece dimineaţa fix şi, după ce îşi pune halatul, începe să se radă. Se rade cu un aer preocupat, recules şi cu metodă, de parcă ar inventa în clipa aceea telefonul. După ce se rade, îşi bea apa minerală, cu acelaşi aer concentrat. Apoi se îmbracă cu haine meticulos periate şi călcate, sărută mâna nevestei şi pleacă cu trăsura lui la „Societatea de asigurare” unde îşi are serviciul. Liolia habar n-are ce anume face el acolo. Transcrie doar nişte adrese, născoceşte proiecte iscusite sau poate ţine în mână chiar frâiele „societăţii”? Se întoarce de la serviciu după ceasurile trei şi, plângându-se că-i obosit şi năduşit, îşi schimbă rufăria. Apoi se aşază la masă. Mănâncă mult şi perorează tot timpul. Îşi alege de obicei teme înalte. Dezleagă problema feminină şi cea financiară, ocărăşte Anglia, îl laudă pe Bismarck, loveşte în ziare, în medicină, în actori, în studenţi… „E îngr-r-rozitor cât de înapoiat e astăzi tineretul”. La un singur prânz reuşeşte să rezolve probleme nenumărate. Dar lucrul cel mai nesuferit este că musafirii poftiţi la masă îl ascultă pe acest pisălog şi-l aprobă mereu. Până la urmă, el, care nu spune decât neghiobii şi lucruri banale, pare mai deştept decât toţi ceilalţi şi trece în ochii lor drept o autoritate.

— Astăzi nu mai avem scriitori buni! suspină el la fiecare prânz.

Dar nu din citit a dobândit această convingere. Nu citeşte niciodată nimic: nici cărţi, nici ziare. Pe Turgheniev îl confundă cu Dostoievski, caricaturile nu le înţelege, glumele la fel, iar într-o zi, după ce, sfătuit de Liolia, l-a citit pe Şcedrin, a găsit că scrie „nebulos”:

— Puşkin e mai bun, ma chère… La Puşkin găseşti lucruri foarte hazlii! L-am citit… îmi aduc aminte…

După prânz se duce pe terasă, se aşază într-un fotoliu moale şi cade pe gânduri, cu pleoapele pe jumătate lăsate. Se gândeşte mult timp şi foarte concentrat, încruntându-se şi încreţindu-şi fruntea… Liolia nu ştie la ce se gândeşte. Ştie numai că, după două ceasuri de meditaţie, nu se arată deloc mai deştept şi continuă să îndruge aceleaşi prostii. Seara se joacă mai întotdeauna cărţi. E un jucător tipicar. De câte ori are de dat o carte, stă mult pe gânduri, iar dacă partenerul face o greşeală, începe să expună regulile jocului cu glas calm şi răspicat. După joc şi după ce pleacă musafirii, îşi bea iarăşi apa minerală şi se duce la culcare cu un aer preocupat. Doarme toată noaptea buştean. Foarte rar i se întâmplă să vorbească în somn, dar şi atunci nu spune decât neghiobii.

— Birjar! Birjar! l-a auzit Liolia bolborosind a doua noapte după nuntă.

Hârâie toată noaptea. Îi hârâie nasul, pieptul, burta…

Altceva nu poate spune Liolia despre el. Acum stă lângă gard şi se gândeşte la el; îl asemuieşte cu bărbaţii pe care-i cunoaşte şi găseşte că tot el este mai bine decât toţi ceilalţi. Dar asta n-o mângâie. Sfânta groază a domnişoarei Morceau o făcuse să nădăjduiască mai mult.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 22, 2 iunie. Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1836. Publicăm textul culegerii.