Maria Ivanovna

Într-un salon luxos mobilat, pe o canapea de catifea violet închis şedea o femeie tânără de vreo douăzeci şi trei de ani. O chema Maria Ivanovna Odnoşciokina ^ccxx .

— Ce început şablon, stereotip! va exclama cititorul. Domnii aceştia încep veşnic cu saloane luxos mobilate! Îţi şi taie pofta să mai citeşti!

Cer iertare cititorului şi merg mai departe. În faţa doamnei stătea un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, cu faţa palidă, tristă.

— Ei, poftim, poftim… Eram sigur! se va încrunta iarăşi cititorul. Un tânăr, şi neapărat de douăzeci şi şase de ani! Şi mai departe? Parcă nu ştim dinainte? El aşteaptă de la ea poezie, dragoste, iar ea îi va cere, prozaic, să-i cumpere o brăţară. Sau, dimpotrivă, ea o să vrea poezie, iar el… Hotărât, n-am să-ţi citesc povestirea!

Totuşi, eu îmi urmez povestirea. Tânărul nu-şi lua ochii de la tânăra femeie şi şoptea:

— Te iubesc, făptură minunată! Te iubesc chiar şi acum, când se simte în preajma ta o răceală de mormânt!

Aici, cititorul îşi va pierde răbdarea şi va începe să mă ocărască:

— Dracu’ să-i ia! Bagă pe gât publicului tot felul de tâmpenii: saloane luxos mobilate, Marii Ivanovne, răceli de mormânt…

Cine ştie, cititorule! Poate că ai dreptate să te superi, şi poate că nu ai. Ceea ce-i plăcut în secolul nostru este tocmai faptul că nu poţi să-ţi mai dai seama cine are dreptate şi cine nu. Până şi juraţii care judecă pe un biet om pentru furt, nu mai ştiu cine-i vinovatul: omul, banii – fiindcă nu erau destul de bine ascunşi – sau ei, juraţii, fiindcă au venit pe lume. Toate-s încâlcite în lumea asta!

Oricum ar fi, chiar dacă dumneata ai dreptate, apoi nici eu nu sunt vinovat. Găseşti că această povestire a mea nu-i interesantă, n-are niciun rost? Să admitem că aşa e şi că eu aş fi de vină… Dar atunci acordă-mi cel puţin circumstanţe atenuante.

Cum să scriu lucruri interesante şi neapărat cu haz, dacă mă plictisesc de moarte şi, de două săptămâni, am şi febră recurentă?

— Nu scrie dacă ai febră recurentă!

Asta cam aşa-i… Dar, ca să nu lungim prea mult discuţia, închipuieşte-ţi că eu am febră recurentă şi sunt prost dispus, că în acelaşi timp un alt scriitor are şi el febră recurentă, un al treilea are o nevastă pisăloagă şi îl dor măselele, iar unui al patrulea i s-au înecat corăbiile. Toţi patru nu mai scriem nimic. Şi atunci cu ce-ai vrea să se umple paginile ziarelor şi revistelor? Nu cumva cu operele pe care dumneavoastră, cititorii, le trimiteţi zilnic cu sutele de kilograme redacţiilor? Sute de kilograme din care abia se pot alege câteva grame, şi aceasta cu multă trudă şi bunăvoinţă.

Noi ăştia, scriitorii de meserie – nu amatorii, ci adevăraţii salahori ai condeiului – suntem oameni, fiinţe, ca şi dumneata şi ca toţi semenii dumitale; avem nervi la fel, măruntaie la fel, ne chinuiesc aceleaşi lucruri care te chinuiesc şi pe dumneata, avem mult mai multe necazuri decât bucurii şi dacă am vrea am găsi în fiecare zi un motiv să nu scriem. În fiecare zi, te asigur! Dar dacă am da ascultare acestui „să nu scrii” al dumitale, dacă ne-am lăsa la cheremul oboselii, plictiselii sau febrei, literatura de astăzi ar trebui să tragă obloanele…

Dar ea nu poate s-o facă, cititorule, nici măcar pentru o singură zi. Cu toate că-ţi pare măruntă şi ştearsă, lipsită de interes, cu toate că nu trezeşte în dumneata nici veselie, nici mânie, nici bucurie, ea există totuşi şi îşi îndeplineşte menirea. Fără ea, nu se poate… Dacă am pleca şi ne-am părăsi ogorul, fie chiar pentru câteva clipe, am fi pe dată înlocuiţi de nişte măscărici cu tichii şi clopoţei; în locul nostru ar tăbărî profesori mediocri, avocaţi fără procese şi elevi de şcoală militară, care ar descrie serbedele lor aventuri sentimentale după comanda: „Stângul! Dreptul!”

Da, trebuie să scriu, în ciuda plictiselii şi a febrei recurente. Trebuie să scriu fără încetare, cum pot şi cum mă pricep. Suntem puţini, ne numeri pe degete. Iar unde-s slujbaşi puţini, nu poţi să ceri un concediu, cât de scurt ar fi. Nu poţi şi nici nu se cade.

— Ai fi putut totuşi să alegi un subiect mai serios! Zău, ce rost are această Maria Ivanovna? Nu-s destule întâmplări, nu-s destule probleme în jurul nostru, care…

Ai dreptate, sunt multe situaţii şi multe probleme, dar arată-mi dumneata ce anume îţi trebuie? Dacă eşti atât de indignat, spune-mi ce vrei, convinge-mă o dată pentru totdeauna că ai dreptate, că eşti într-adevăr un om foarte serios, că viaţa dumitale e foarte serioasă. Arată-mi, fii desluşit! Altfel aş putea crede că problemele şi situaţiile de care vorbeşti nici nu există, că eşti pur şi simplu un băiat simpatic şi uneori, când n-ai ce face, îţi vine pofta să discuţi despre lucruri serioase.

Dar e timpul să-mi isprăvesc povestirea!

Tânărul stătu mult timp în faţa încântătoarei femei. În cele din urmă, îşi scoase haina, ghetele şi şopti:

— Noapte bună, pe mâine!

Apoi se lungi pe divan şi se acoperi cu o cuvertură de pluş.

— În faţa unei doamne!? se va mira cititorul. Ce bazaconii, ce prostii! E revoltător! Vardist! Cenzură!

Stai niţel, nu te grăbi, cititorule serios, profund, sever! Doamna din salonul luxos mobilat era pictată în ulei pe o pânză şi atârna deasupra divanului. Acum poţi să te revolţi cât îţi pofteşte inima.

Cum de îndură hârtia aşa ceva? Dacă se publică prostii ca „Maria Ivanovna”, înseamnă că revistele nu au un material mai de preţ. E limpede. Aşază-te deci, cititorule, cât mai repede la masa de scris, expune-ţi gândurile tale adânci, valoroase, înnegreşte vreo cincizeci de kilograme de hârtie şi trimite-le unei redacţii oarecare. Da, aşază-te cât mai repede şi scrie! Scrie şi trimite cât mai curând manuscrisul!

Şi îl vei primi înapoi!

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1884, Nr. 13, autoriz. cenz. din 31 martie. Semnată: A. Cehonte. În Arhiva literară centrală din Moscova se păstrează şpalturile unui text revăzut al acestei povestiri. După cum reiese dintr-o scrisoare cu data de 30 aprilie 1890, adresată editorului A. F. Marx, povestirea a fost, la început, destinată culegerii de „Opere” din anul 1899. Publicăm textul din aceste şpalturi.

Cu prilejul revizuirii, Cehov a scurtat mult povestirea şi i-a refăcut sfârşitul.

La început, Cehov avusese intenţia să publice povestirea în „Oskolki”, dar N. Leikin i-a restituit-o însoţită de o scrisoare (21 ianuarie 1884): «N-am găsit cu cale să public povestirea dumitale „Maria Ivanovna” în „Oskolki”. Fii mărinimos şi iartă-mă, dar prea are un caracter intim şi eu caut să evit acest lucru în „Oskolki”.»